8,505 matches
-
crâșma unde beau catiheții În veacul trecut sau Crâșma lui Moș Precu, am găsit case primitoare, cu damigene care se goleau ca un blestem... Nu se Îmbăta nimeni, deși se cinstea al dracului... Era vin de casă, din strugurii care atârnau de streașină, ținând și umbră, pentru răcorirea capului... 1057 ANEXĂ SCURTE DATE BIOGRAFICE șI ACTIVITĂȚI DIVERSE, CĂRȚI TIPĂRITE șI DISTINCȚII PRIMITE DE CĂTRE AUTOR DATE BIOGRAFICE : Născut la 1 octombrie 1923, comuna Sărata, jud. Cetatea-Albă, România. Domiciliul : Suceava, str.ștefan cel
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
ultimatumuri, tratative, trădări, pe când în cazul seismelor, te culci treaz și te scoli mort! Nimeni, în afara șobolanilor de apă și a șerpilor, nu are presentimentul unor asemenea catastrofe. Când venea aia urâtă, se băteau clopotele și în porțile muribunzilor se atârnau niște cârpe negre, apăreau butoaie cu oțet ca să nu te spurci , mai există și metoda izolării, a lanțului pus pe poartă și a arnăuților care trăgeau cu pușcociul pentru ca nimeni să nu se mai apropie de locul nesănătos. Cadavrele se
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
Biblioteca Academiei și-a evacuat depozitele de carte de pe latura de sud, indicând astfel următoarea victimă. Soarta bisericii Mavrocordaților, rămasă o navă fără catarge, ignorată de Patriarhie și predată de directorul Alexandru Cebuc, al Muzeului de artă, în mâinile demolatorilor, atârnă acum de o banală notă telefonică sau, poate, de o altă fluturare de mână. Decisă este și dărâmarea ansamblului de la Mihai Vodă, înregistrat în HCM 1860A/1955 în rândul monumentelor de arhitectură la poziția 112. Încă din luna septembrie 1984
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
Auschwitzului: „Nu se poate găsi o explicație pentru posibilitatea ca Auschwitz să nu fi existat... că starea de fapt denumită Auschwitz n-ar fi fost materializarea unui Weltgeist; da, Într-adevăr, tocmai absența Auschwitzului n-ar putea fi explicată”. Auschwitz „atârna În aer, probabil, de secole... ca un fruct negru care se cocea lent În scânteietoarele raze ale nenumăratelor fapte ignobile, așteptând să cadă În capul cuiva”. Tonul devine tot mai ferm, implacabil: „Încetați a mai spune că Auschwitz nu poate
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
primit, stând în picioare, Corneliu Codreanu, Căpitanul. Era înalt și slab. Hainele europene pe care le purta, păreau prea mari pentru corpul lui. Avea o față lungă și frumoasă de copil. Cum sta cu capul puțin aplecat înainte părul îi atârna despărțit în două peste frunte. Părea obosit, obosit de drum și de luptă. Ne-a privit pe rând cum am intrat în cameră. A întrebat apoi pe toți pe care îi văzuse pentru întâia dată, de când au intrat în Legiune
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Țăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer. Martirii ardeau pe ruguri de ger... Ah! Cum își holba ochii istoria! Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru scrâșneau Cloșca și Horia, Că-n sufletul nostru de nădejde orfan, Atârnau nojițele de la opincile lui Badea Crișan. Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge: Pe jos erau risipiți creițarii de sânge Plata atâtor și-atâtor păcate... atât de cumplite au fost suferințele atât de satanică a fost urgia, Că mulți
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
în felul lui, așa cum fiecare moare în felul lui. Cam la asta mă gândeam pe când mergeam pe coridor, în spatele tinerei grase și frumoase. Își asortase o eșarfă albă la costumul roz, șic. La urechi, de altfel dolofane și ele, îi atârnau cercei din aur, lungi și dreptunghiulari. La fiecare pas, aceștia sclipeau ca niște luminițe. Era destul de sprintenă pentru corpolența ei. Cred că s-a strâns cu o burtieră ca să arate mai bine. Oricum, șoldurile i se ondulau frumos. Mi-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și ușa s-a deschis încet, spre interior. — Am ajuns. Te rog, intră. A pășit în urma mea și a încuiat poarta. — A fost greu? întrebă el. — Nu chiar atât de greu, am răspuns eu evaziv. Bărbatul izbucni în râs. Felinarul atârna de o sfoară, gluga și ochelarii erau la locul lor încă. Ce râs straniu! Încăperea în care am intrat arăta ca un vestiar, iar pe rafturile de acolo am văzut câteva seturi din articolele pe care le purtam: pelerine, cizme
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o schimbare cât de mică ar atrage după sine o răsturnare totală a situației. Îmi e foarte clar lucrul acesta. Ca să nu mai vorbim de faptul că eu nu știu nimic despre Întunegri, pe când ei știu totul despre mine. Balanța atârnă deja în favoarea lor. Sunt conștient de faptul că poziția mea inferioară în ierarhia sistemului este pricina ignoranței. Superiorii știu de ei de foarte multă vreme. — Păi... dacă nu ai nimic împotrivă, hai să ne punem pe treabă! spuse bătrânul. — De
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
căzut neputincioasă. Fără trupul de care fusese legată, arăta jalnic. Paznicul a pus cuțitul deoparte și am privit amândoi umbra. — Nu ți se pare că arată ciudat așa, desprinsă de trup? întrebă el. Umbrele nu-s bune de nimic. Doar atârnă la greutate și-atât. M-am apropiat de umbră și i-am spus: — Îmi pare rău, dar trebuie să te părăsesc o vreme. N-am avut de gând să fac așa ceva, dar a trebuit. Reziști fără mine un pic? — Un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pâinea și boabele de cafea. Am băgat soia într-un castron cu apă și am așezat berea pe ușa de la frigider. Am tras mai în față legumele vechi și le-am aranjat în spate pe cele proaspăt cumpărate. Mi-am atârnat hainele în dulap, am pus detergentul pe raftul din bucătărie, am luat clamele și am împrăștiat câteva în jurul craniului de pe televizor. Ciudată combinație! La fel ar fi arătat, cred, și o pernă asociată cu un vas cu gheață sau o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
prea grozavă din pricina dealului, deși reușesc să văd râul și turnul cu ceas. Din cauză că nu fusese folosită multă vreme, am găsit pereții scorojiți și pătați, pervazurile prăfuite. În cameră am un pat vechi, o măsuță și două scaune. La fereastră atârnă o perdea care miroase a mucegai. Dușumeaua arată jalnic și scârțâie când pășesc. Colonelul își face apariția dimineața, luăm micul dejun împreună și ne retragem după perdele pentru niște partide de șah. După-amiezele n-avem ce face, așa că jucăm iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Aoleu! Tare-mi vine să mă-ntorc. Ne-am văzut totuși mai departe de drum. Mergeam de-a lungul apei. Ea înainte, eu în urma ei. Când am îndreptat lanterna spre ea, cerceii de aur au sclipit puternic. — Cerceii ăia nu atârnă prea greu? După ce te obișnuiești cu ei, nu-i mai simți. Ca și penisul. Vrei să spui că tu îți simți penisul greu? Nici vorbă. — E la fel și cu cerceii. Ne-am văzut o vreme de drum fără să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar deocamdată nu mă pot culca cu tine. Indiferent câtă nevoie aș avea de așa ceva. A căzut un pic pe gânduri și a început să lustruiască iar craniul. Eu am ridicat ochii, am privit tavanul înalt și becul galben ce atârna din el. Oricât de împietrită îmi devenea inima și oricât de tare mă pecetluia iarna, nu aveam de gând să mă culc cu ea. Un asemenea gest m-ar fi răvășit și mai tare, ar fi adâncit și mai mult
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
din Mănăstirea din Parma a lui Stendhal. O citisem cu mulți ani în urmă. Mi-am scos imediat din cap problema erecției. Îmi dădeam seama că ceva nu era în ordine totuși cu jumătatea de jos a trupului meu. Parcă atârna în aer, nu se sprijinea pe lespede. Da, așa era. Jumătatea de sus se agăța cu toată puterea de ceva ca să nu o lase pe cea de jos să cadă în abis. M-am prins cu și mai multă disperare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să-mi urc picioarele pe lespede, dar era mult mai greu decât îmi imaginasem. Nu aveam de ce să mi le sprijin sau să mi le agăț. Am lăsat funia deoparte și am decis să mă ridic în mâini. Trupul îmi atârna greu, lespedea era plină de sânge și foarte alunecoasă. Nu pricepeam de ce era așa, dar nici n-aveam timp să mă gândesc la fleacuri. Mi-am atins rana de colțul stâncii și am avut senzația că iar mă tăia cineva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nu mă las. Voiam să trăiesc! Să ies din tărâmul acela straniu al beznei și să-mi recuperez amintirile furate. Indiferent dacă se sfârșea lumea sau nu. Eram hotărât să îmi revin complet. — Funia! țipă fata. — Ce funie? Vino repede! Atârnă o funie! Se vede de-aici. Am urcat în fugă trei sau patru trepte și-am ajuns lângă ea. Mi-am trecut și eu palma peste stâncă. Era o funie, într-adevăr. Nu prea groasă, dar părea rezistentă. Ca cea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mâncare prin iarba uscată. Blana lor de un auriu pal era mai lungă și mai deasă decât fusese toamna, dar se vedea clar că slăbiseră. Oasele li se zăreau la grebene precum arcurile unei canapele vechi, iar fălcile supte le atârnau pur și simplu. Luminițele din priviri abia se mai distingeau, iar picioarele ca niște fuse aveau încheieturile umflate. Singurul lucru neschimbat era unicul corn alb îndreptat, mândru, spre cer. Animalele, grupate câte trei sau patru, căutau de mâncare. Unii copaci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
apropiat și am privit mai atent, am constatat că pe alocuri era ciobit și mult mai aspru la pipăit. De spatele clădirii era lipită o căsuță din cărămidă. Ca mărime, semăna cu ghereta Paznicului. Avea ușă și ferestre la care atârnau saci pentru cereale în loc de perdele. Coșul de pe casă era înnegrit de fum. Oricum, existau semne că locuia cineva acolo. Am bătut la ușă de trei ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Era încuiată. — Uite-acolo o intrare în centrală
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai simțisem o asemenea groază. Nu o puteam asemui cu nimic. O groază ce izvora din infernul nenorociților care nu urmăreau decât să ne strivească. Aveam impresia că se condensaseră toată bezna și mizeria existentă într-o halcă mare ce atârna deasupra capului nostru. Nu mi-am dat niciodată seama că spaima putea apăsa atât de greu. — Nu te opri! îmi țipă ea în urechi. Vocea ei fusese seacă, dar nu tremura. Abia când a strigat la mine, mi-am dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
în viața mea când îmi făcea plăcere să ascult huruitul metroului. Îmi venea să sar în sus de bucurie. Existau în metrouri oameni care citeau ziare și reviste săptămânale. Fiecare cu destinația lui. Mi-am amintit de reclamele colorate ce atârnă deasupra capetelor pasagerilor, precum și de hărți. Linia Ginza este întotdeauna galbenă. Nu știu de ce tocmai galbenă, dar așa e. Când spun Ginza, mă gândesc imediat la galben. Nu ne-a luat chiar atât de mult până am ajuns la ieșirea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o zi în urmă a dispărut ca prin farmec. Orașul s-a cufundat în frig și peisajul a recăpătat aspect de iarnă cu toate că nu se pornise încă vântul rece. De la coama dealului de nord și până la câmpia de sud cerul atârna greu din pricina norilor încărcați de zăpadă. Aveai senzația că era gata să se prăbușească. Sub fereastra mea, cei patru bătrâni continuau să sape. Patru? Parcă fuseseră trei înainte. Trei bătrâni cu cazmale în mâini. Dar acum erau patru. Nu m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sălta canadienele, dar n-am avut nici o clipă senzația că-i deranja frigul. Își vedeau mai departe de treabă. Erau roșii în obraji, dar nu slăbeau nici o clipă cazmalele. Unul dintre ei își scosese canadiana pentru că se încălzise. Așa cum stătea, atârnată de o creangă, în bătaia vântului, arăta ca o piele năpârlită. Camera s-a mai încălzit. M-am așezat pe scaun, am luat armonica de pe masă și am mișcat burduful. Instrumentul mi se părea ceva mai ciudat de când era la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
se vedeau printre șuvițe. Nu-și dăduse jos cerceii. Întotdeauna faci baie cu cerceii în urechi? am întrebat-o. — Doar ți-am mai spus asta! Mi-e frică să nu-i pierd. Țin foarte mult la ei. — Aha! Fata își atârnase lucrurile la uscat în baie: fusta, bluza, sutienul, chiloții. Toate erau roz. Singurele obiecte ce mi se ofereau privirilor. Tâmplele îmi zvâcneau de durere. Nu mi-a plăcut niciodată să văd chiloți și ciorapi în baie. N-aș putea spune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
În țara aspră a minunilor Rufe duse la uscător pe o zi ploioasă, mașină închiriată, Bob Dylan În duminica aceea ploioasă, toate cele patru uscătoare automate erau ocupate, așa că nu m-am mirat când am văzut patru sacoșe colorate diferit, atârnând de mânerele uscătoarelor. Erau trei femei la coadă. Una, care arăta a gospodină, avea spre patruzeci de ani, iar celelalte două, studente de la un cămin din apropiere. Gospodina stătea pe un scaun pliant și-și privea rufele învârtindu-se în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]