KorAP: Find »[drukola/base=ceresc & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...320 321 322 ...334 >

8,340 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

Adevărat ușure n-aveam nici o povară.” În Mihaiada, unde Înfățișează cîteva ființe aeriene (blîndul serafim), vorbește de o mistică nuntă și „de a sa nălțare de pe pămînt la ceruri”. Această nuntă mistică pe care o cunoaște natura sub puterea luminii cerești se prelungește printr-un zbor spre Înălțimi, acolo unde, după platonicizantul dascăl de la „Sfîntul Sava”, se află tiparele eterne, arhetipurile. Tema zborului nu constituie, În fapt, decît anticamera unei alte teme, mai vaste, aceea din Anatolida, Santa Cetate și Mihaiada

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
printr-un zbor spre Înălțimi, acolo unde, după platonicizantul dascăl de la „Sfîntul Sava”, se află tiparele eterne, arhetipurile. Tema zborului nu constituie, În fapt, decît anticamera unei alte teme, mai vaste, aceea din Anatolida, Santa Cetate și Mihaiada: tema ordinei cerești. Nu urmărim, aici, statutul ei, ci numai pulsația spiritului creator față de asemenea himere. În Mihaida, discursului patriotic i se substituie un discurs moral, deviat și acesta Într-un discurs al creatorului biblic: „SÎnt Alfa și Omega, principiul și finitul, Iar

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sau Omul și forțele, și multe din simbolurile lui sînt luate din Paradisul pierdut al lui Milton*. Cu teme, idei, viziuni Împrumutate sau inventate de el, un fapt e sigur: Heliade scapă de plumbul datoriei pămîntene și petrece cu abstracțiuni cerești. Imaginația se plimbă În voie prin teritorii pe care nu le putem controla. Ia naștere, din unirea imponderabilelor, o floră și o faună celestă. Obiectele au atins, În fine, starea lor ușure totală, barierele au căzut, privirea a ajuns departe

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
le putem controla. Ia naștere, din unirea imponderabilelor, o floră și o faună celestă. Obiectele au atins, În fine, starea lor ușure totală, barierele au căzut, privirea a ajuns departe: „Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi.” În cîmpiile cerești se „Înmărgărită” speciile rare, munții sînt de aur, stîncile de adamante, la umbra cedrilor-eterii Înfloresc „virtuțile - florale” și harpele Înstrună un mare „pan-himn”. Este cîntecul ce precede Întruparea prototipurilor din care am citat mai Înainte: „Cerești, eterii trombe În spațiuri

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
locul nemuririi.” În cîmpiile cerești se „Înmărgărită” speciile rare, munții sînt de aur, stîncile de adamante, la umbra cedrilor-eterii Înfloresc „virtuțile - florale” și harpele Înstrună un mare „pan-himn”. Este cîntecul ce precede Întruparea prototipurilor din care am citat mai Înainte: „Cerești, eterii trombe În spațiuri răsună, Puteri, tării de angeli svol răpezi, lin se pun; În giuru-Omnipotenței miniștrii toți s-adună, Atenți În tot amorul, ascultă, se supun... Să observăm că statul divin are o organizare politică riguroasă (un păstor omnipotent

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
roșu lumina se preface, Plumb e ușurința și cerul se desface; Cad rebelii-n spațiu și vîjÎie căzînd, Haos, abis mare-i așteaptă căscînd. Pică și se schimbă pe cît trec din cer: Capete de angeli, de demoni picioare, Aripă cerească una se mai vede, Alta infernală la vale-nnegrește, Monstru la alți capul În abis precede Talpele, lumină În cer mai lucește. Neagră, fumegîndă acum sînt volvoare, Nume, suvenire din ceruri le pier.” Nu este greu de observat că prăbușirea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ordinea se puse ............................................................ Tot spațiul se Împle, și timpul ia măsuri...” În cîntul al II-lea, intitulat Imnul creațiunii, statul divin revine, prin aceste măsuri, la armonia (liniștea) inițială. O nuntă extraordinară Începe, la Îndemnul divinității, și din fecundarea elementelor cerești apare Mater Terra cu munți acoperiți de cedri, cu dumbrăvi ebenine, arbori fructidori, care și aceștia se pregătesc de nuntă mistică, Într-o armonie de arome și de acorduri sublime. Heliade Înfățișează, după Cartea Genezei, nașterea universului material care, În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
beatitudine generală. Plantele, păsările, „svoltătoare”, astrele În frunte cu luna castă salută „amorul conjugal”. Erosul participă, În genere, În poezia lui Heliade, la starea pe care am putut-o numi ascensională. Să rămînem, pentru moment, la Anatolida unde În armoniile cerești pătrund, cum s-a putut vedea, aromele pămîntului. Nararea păcatului biblic, alungarea din paradis și trecerea omului În evul de cremene capătă tot mai mult aspectul unui discurs ideologic și imoral. Fantezia aceea nebună pe care o pune Heliade În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pînă să-l naști d-a doua Spre o viață mistică și fără chin, durere, În sînul tău, o mater, depui pe al meu filiu!” Invocarea aerului, focului divin, a vieții mistice sugerează În planul imaginarului o nostalgie de armoniile cerești, un dor de ascensiune pe care Heliade, printr-un transfer ușor de priceput, le pune la temeliile creației poetice. A scrie Înseamnă a urca spre starea adamiană a limbii, a face să vorbească lumina și a pune vorbirii, cum zice

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Întoarcere la starea de plenitudine și puritate a spiritului din preajma Omnipotenței. În Sfînta cetate, care după unii comentatori ar fi o Încheiere a poemului Anatolidei, Heliade dezleagă din nou fantezia lui aeriană. Cetatea ideală, rezidență a Mirelui-popol, este o „tindă cerească” ce unește tot ceea ce are mai pur materia și tot ceea ce fabrică mai curat și mai Înalt spiritul uman. Orgia de pietre prețioase, de arbori fructidori, de obiecte virginale este vegheată (custodită) de Îngeri. Acesta este spațiul poeziei heliadești. Unul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
realizată, Aci virtutea-e putere, valoare Ș-orice nevoie este ușurată. Unul pentru toți, toți iar pentru unul: Liberă voie, soartă nivilată, Verul, frumosul, marele și bunul, Eternă pace, viață socială, Propriul sacru, rizolvat comunul. Cetate! rezidență-imperială Mirelui-popol, d-angeli custodită, Tindă cerească și universală!” Imaginația lucrează, aici, prin acumularea de suavități. Suavitățile sînt luate, apoi, În primire de retorica ideologică și morală a poetului și, În multe cazuri, suavitățile, viziunile mari, armoniile pier În spuma frazelor goale. O energie aeriană extraordinară ascunde

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
deoparte construcția, succesiunea simbolurilor, limbajul poemului, mai curat, mai fluent decît În alte scrieri, să observăm că Zburătorul leagă pentru prima oară la Heliade (și În poezia română) nașterea iubirii de prezența unei „ființe aeriene”. Originea bolii necunoscute e, deci, cerească. Agentul ei este un zburător și forma de manifestare este „picoteala”, visarea. Erosul se manifestă prin declanșarea unei energii cu efect contradictoriu: foc și răcoare, ardere și paloare, cald și rece, o senzație de greutate și o ’Senzație de eliberare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
trăiește În amintire. O privire stăruie În alt poem (Meditație) asupra cîmpiei pierdute spre hotarele cerului: „Ce netedă cîmpie! Cum ochiul se uimește! Ce deșărt se arată, oriîncotro privești! Întinsă depărtare se pare că unește, Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.” cu un sentiment de imensitate deșartă. Peisajul dispare repede acoperit de undele meditației triste: viața e o dramă și actul cel din urmă e moartea, perdeaua veșniciei acoperă totul etc... Discursul moral triumfă, Încă o dată, În poem. Stînca, valea, turnul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
mîniei virile la resemnarea În prieteșug. „Obiectul de iubii” este la Alexandrescu nedeterminat: un nume (Eliza, Nina), o emoție, o așteptare, multe sfaturi și... atît. CÎnd se decide să-i facă portretul, poetul recurge la imagini celebre (și inconsistente): „zîmbirea-i cerească”, suflarea ei „bălsămește” aerul, figura radioasă duce gîndul la Aurora, „nimfă de soare”. În alt loc femeia este „fiica Armoniei”, „o tînără sor” etc. Poetul descrie nu atît femeia cît frumusețea feminină, cea fără nume („un dar, ce nume n-

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și parfumul zambilei, „ființa de iubire” se simte de departe. Pasul ușor „abia se Însemnează” pe iarba mlădioasă, privighetoarea o ia drept trandafir, zefirul sărută fruntea grațioasă, florile grădinii o privesc cu pizmă, În făptura ci se unesc „cu grație cerească” garoafele și crinii (De ce suspin). Gr. Alexandrescu are preferință, se vede limpede, pentru domeniul floral. O predilecție manifestă poetul și pentru Îngeri, flori ale cerului. Acestea sînt chemate În poem pentru a da o dimensiune a perfecțiunii. O perfecțiune imaterială

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
se ascunde: Abia cîteodată Întunericul pătrunde, Și norii Înainte-i se pun ca o perdea. Poate că și ea are o tainică-ntîlnire, Poate că stăpînită d-asemenea simțire Pășește-nvăluită În umbra unui nor. Chiar și În acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domnește ca aerul În lume: Cu ce drept omul singur să fie simțitor?” Neliniștea nu Împiedică pe poet să introducă tema lui morală, obsedanta temă. Nădejdea vine, acum, din partea iubirii. Amorul poate aduce uitarea soartei rele, a „curselor

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Nu, a ta moarte...). Înainte de acest minut fericit este așteptarea, după el reapare soarta geloasă („jaluză d-al meu bine făcu nenorocirea un semn și te pierdu...”). În acest limitat timp de „delir”, de fericire la care participă și puterile cerești, Îndrăgostitul trăiește o clipă de intimitate și Îndrăznește să-și apropie „obiectul de iubit”. O apropiere prin intermediul privirii: „Văzui pieptul tău tînăr bătînd de turburare Subt vălul ce sălta; Te privii În tăcere; cunoscuși a mea stare, Văzuși puterea ta

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Marea participă, aici, la o existență universală, aburii ei se pierd În eter, soarele se scufundă În materia azurată, parfumurile uscatului se Îmbină cu acelea ale mării. Efectul este Îmbătarea simțurilor, nașterea unei voluptăți sacrale („suflarea-mi cu suflarea-ți cerească, Îmbătîndă”), pierderea simțului realului, topirea Într-o flacără divină: „În fundu-acestui cadru ce ochii ne Îmbată Eterul și cu marea unesc azurul lor; Iar soarele ce-apune, pe marea azurată Revarsă-n fluviu d-aur, măreț, dezmierdător! Pe luciu orizonte

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sărbătoare a voluptăților molatice, a răsfățului. Sentimentul securității Începe la Bolintineanu de la frontiera plăcutului, dulcelui, dalbului, desfătării, cu alte cuvinte: de la un anumit grad de corupere a matinalului, verguraului, suavității etc. „A gusta dulcea bucurie”, a bea „dulcea/roua de cerești plăceri” și, În genere, viața În acest eden dulce sugerează o Întîrziere În desfătare, o prelungire a plăcerii, o moleșire a gesturilor. Murmurul apei invită, spune chiar poetul, la „dulce moliciune”. Privind luna ce se Înalță și danturile albei baiadere

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un nor se sparge deasupra-i cîteodată, Cu lacrimi lungi de sînge e ploaia-amestecată. De cîmpul cel de groază chiar gîndul se ferește; Chiar crivățul pe margini din zboru-i se oprește, Atît este de mare pe locul de-anatemuri Urgia nempăcată cereștilor blăstemuri!” Peisajul are Însă consistență materială, mai mare, În orice caz, decît priveliștile ce primesc adeziunea poetului. Alecsandri devine, fără voia lui, un remarcabil poet al pustietății. Însă dezolarea În fața golurilor din natură nu ține mult și nu provoacă un

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
salbe de rubin Flutură verdeața frunzelor de laur? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Auzit-ai, frate, de-un plai Îngeresc, Unde Înflorește scumpa nălucire? Unde a iubirei dar dumnezeiesc Ca cerescul suflet are nemurire? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Dar ce zic? Ah! unde, unde este plai Mai frumos, mai vesel, mai bun de iubire Decît țara noastră, acest dulce rai

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n vecinicie! Sub cerul fără margini, spre

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
prea variate: dimineața este o trezire veselă a naturii, renașterea este rezultatul Însoțirii dintre soare și pămînt. Alecsandri patetizează: mii de glasuri „celebrează Însoțirea naturei cu mîndrul soare”, verginile intră În apa proaspătă, soarele se Înalță de trei suliți pe „cereasca mîndră scară” și absoarbe rouă de pe ierburi... Clasicizînd, alegorizînd, poetul aduce În vasta scenă lirică pe radioasa Aurora care - „dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit” - zboară peste lume și dă sfaturi bune unei copile triste. Nu se configurează

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
blestemate: „Acum, iată, pe mormînturi, Clătinați, bătuți de vînturi, Toți strigoii s-au lăsat. Așezați Într-un rond mare, Adînciți În Întristare, Pe secriu-și fiecare Oasele-și a rezemat.” Strigoii sînt foștii despoți, vînzători de țară, demnitari lacomi... Glasul ceresc intervine și pune capăt adunării sinistre, iar focul dumnezeiesc trece și purifică păcătoasele locuri. Fantasticul lui Alecsandri nu e pur. El exprimă, de regulă, o morală. Strigoii sînt produse ale păcatului. Discursul fantastic ascunde (În Strigoiul cel puțin) și un

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un loc stihurgosul, mișcarea și repaosul sînt totuna: „mărsul, dusul și stătutul la dînsul sînt tot o stare”. O stare, va să zică, ce n-are stare sau o stare de nestare... Altă disociere subțire privește natura duală a erosului: trupească și cerească. Disociere comună la Greci: există două Afrodite: Afrodita Pandémos (simbolul dragostei terestre, carnale) și Afrodita Urania (amorul celest, pur). Pe cea dintîi romanii o numeau Vulgigava (Venus de răspîntie). Conachi acceptă cele două firi ale lui Amor: omenească și Îngerească

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]