80,728 matches
-
Tot în salonul mamei, unde se întâlneau persoane din "lumea bună" a orașului, devine ținta zvonurilor calomnioase difuzate în presa de scandal. Pe acest fond, Yoko l-a cunoscut pe tânărul Kimura care s-a străduit s-o cucerească pe frumoasa și capricioasa Yoko, i-a propus logodna și perspectiva căsătoriei, el urmând să plece în America pentru a se afirma în lumea afacerilor. Ignorarea relațiilor cu cel ce lupta cu concurența americană era, pentru Yoko, un mod de a se
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
ușoare, vânzătoare de plăceri, decât călugărițe. Acțiunea personajelor se desfășoară în Veneția, în Roma și în Florența. Curtezanele marcau viața orășenilor, marcau existența clericilor și profanilor, nobililor și negustorilor, artiștilor. La primăriile orașelor se aflau registre cu numele celor mai frumoase și cultivate curtezane și tarifele la care își vindeau favorurile. Cele mai cunoscute precum: Teresa Salvanagola, Julia Lombardino, Bianca Gravello datorau luxul vieții unor șiruri lungi de bogați intens comentați pe străzi și în cercuri private. Toate aveau ca modele
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
întreținea buna dispoziție, era și martorul dezamăgirilor, o consola, îi veghea somnul, o alina când era bolnavă. Fiammeta este o curtezană celebră, se află în registrele administrației și vizitarea ei presupunea costuri mari pe care nu și le permitea oricine. Frumoasă, inteligentă și cultă, în salonul ei se întâlneau, alături de oameni bogați, literați, filosofi și artiști plastici. În compania Fiammetei se aflau și poeți ca Pietro Aretino, autorul unor poezii inspirate din viața curtezanelor, sonete, considerate de unii vulgare, artiști ca
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
realizat frumosul tablou Venus din Urbino, expus în muzeul Uffizi din Florența. Deși știa că nu trebuie să se îndrăgostească de vreun client, Fiammeta a făcut, ceea ce în lumea lor se numea boala curtezanelor, s-a îndrăgostit de un tânăr frumos și fermecător, fără bani, Vittorio Foscari. Bucino îl repezea de multe ori, dar Fiammeta îl primea, îi oferea bucuria întâlnirii, își crea sieși bucuria întâlnirii și conversației cu el. Delgadina Gabriel Garcia Marquez, Povestea târfelor mele triste Scriitorul columbian Gabriel
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
sale fără suflet, Aventura lui Miguel Litti clandestin în Chile, Generalul în labirintul său, A trăi pentru a-ți povesti viața (cu caracter autobiografic). Povestea târfelor mele i-a fost inspirată scriitorului columbian de lectura lucrării lui Yasunari Kawabata, Casa frumoaselor adormite, și este o meditație melancolică, subtilă asupra iubirii. La 90 de ani, la apusul vieții, un jurnalist, alter ego-ul autorului, și-a oferit în dar o noapte de dragoste cu o adolescentă fecioară, s-a onorat cu o noapte
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
de tragedii, ar fi jucate contra clepsidrei, așa cum s-a făcut, se spune, la o dată sau alta; dar pentru limita impusă de însăși natura lucrului, atât timp cât ansamblul rămâne clar, în ordinea întinderii, cel mai lung este întotdeauna și cel mai frumos; pentru a fixa în mod grosier o limită, să spunem că întinderea care permite transformarea nefericirii în fericire sau a fericirii în nefericire printr-o serie de evenimente înlănțuite în funcție de verosimil sau de necesar furnizează o delimitare satisfăcătoare a lungimii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personajele în conflict. Aristotel preferă tragedia cu acțiune complexă, care produce mai mult efect asupra spectatorului, decât pe cea care este dotată cu o acțiune simplă. Este un aspect cert, afirmă el în capitolul 13, că structura tragediei celei mai frumoase trebuie să fie complexă și nu simplă". Acțiunea se numește "simplă" sau "complexă" după cum deznodământul se produce cu sau fără peripeție și/ sau scenă de recunoaștere. Prin peripeție 24, Aristotel înțelege schimbarea bruscă de situație care îl privește pe erou
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe al doilea, nu ar trezi decât repulsie. Eroul trebuie să fie suficient de "supus greșelii" pentru "a ne semăna", suficient de bun pentru a ne face milă prin nefericirea lui nemeritată. Acesta este, conform lui Aristotel, criteriul "celei mai frumoase tragedii". Acesta este și motivul pentru care Euripide "se dovedește cel mai tragic dintre poeți". Noțiunea aceasta de greșeală tragică, ce îl nefericește pe eroul acceptabil, dacă ne plasăm la nivelul verosimilității acțiunii, va fi comentată din abundență de viitorii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cei apropiați, autorii dramatici își situează drama în aceleași familii, cea a Labdacizilor, cea a Atrizilor, după cum remarcă Aristotel, în capitolul 13 al Poeticii: "La început, poeții tratau la fel orice fabulă le venea la îndemână, în timp ce astăzi cele mai frumoase tragedii sunt compuse despre istoria unui mic număr de case, de exemplu cea a lui Alcmeon, Oedip, Oreste, Meleagru, Thyeste, Telep și toate celelalte personaje cărora li s-a întâmplat să sufere sau să provoace nenorociri îngrozitoare." Tocmai aceste relații
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sub un cap uman gâtul unui cal și să aplice pene de diverse culori pe membre luate din toate părțile, a căror asamblare s-ar termina printr-un hidos pește negru în timp ce în partea de sus ar fi o femeie frumoasă, ați putea voi, prieteni, invitați fiind să contemplați opera, să nu râdeți? Credeți-mă, Pisoni, tabloul acesta v-ar oferi portretul fidel al unei cărți în care, asemenea visurilor unui bolnav, nu vor fi retrasate decât imagini inconsistente, făcând un
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
apară mai mult de trei pentru a evita confuzia, ceea ce eu aprob peste tot, în afara ultimelor scene din ultimul act, în care totul trebuie să tindă spre final și unde confuzia face ca deznodământul să fie mai nobil și mai frumos." 4.2. Un punct de vedere normativ Legislator sever, Horațiu închide arta în niște reguli care nu existau la Aristotel. El interzice amestecul genurilor în teatru, spre deosebire de Aristotel, care se mulțumește să analizeze diferențele existente între tragedie și comedie, dar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
intitulat: "Despre ceea ce trebuie să înțelegem prin practica teatrului". "...s-a tratat foarte pe larg despre Excelența poemului dramatic, originea sa, progresul său, definiția sa, speciile sale, Unitatea acțiunii, măsurarea timpului, frumusețea evenimentelor, sentimentele, moravurile, limbajul, și mii de alte frumoase materii, și numai în general, despre ceea ce eu numesc teoria teatrului. Dar în privința observațiilor ce trebuiau făcute asupra acestor dintâi maxime, ca îndemânarea de a pregăti incidentele, și de a reuni timpurile și locurile, continuitatea acțiunii, legătura dintre scene, intervalele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
într-o singură piesă două acțiuni diferite, din care una servește ca materie Fenicienelor lui Euripide, iar cealaltă Antigonei lui Sofocle. Am înțeles că această duplicitate de acțiuni putuse dăuna piesei sale, care de altfel era plină de multe părți frumoase". De aceea, când compune Tebaida, a cărei materie o împrumută din Fenicienele, Racine își centrează drama exclusiv pe conflictul dintre Eteocle și Polinice. Unitatea de acțiune, lucru arătat de Aristotel, este o exigență proprie teatrului, cu care genul narativ, ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vreuna, fără a face să cadă întregul edificiu." Corneille se scuză, fără îndoială din cauza docților, că nu a acordat locul întâi declamației în această operă, cum o face pretutindeni în altă parte. "Permiteți (...) ca frumusețea reprezentației să înlocuiască lipsa versurilor frumoase pe care nu le veți găsi într-o atât de mare cantitate ca în Cinna sau în Rodogune, pentru că principalul meu scop aici a fost să satisfac vederea prin strălucirea și diversitatea spectacolului, și nu să impresionez spiritul prin forța
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atât mai sever lipsa regulilor, cu cât a fost primită cu mai mult entuziasm. Deși este aceea din lucrările mele conforme regulilor în cadrul căreia mi-am permis cele mai multe licențe, scrie el în Examen în 1660, trece încă drept cea mai frumoasă pentru cei care nu sunt legați de cea de pe urmă severitate a Regulilor, și de douăzeci și trei de ani de când își menține locul în teatrele noastre, nici istorisirea, nici efortul de imaginație nu au făcut să se vadă ceva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și mai capabil să ia foc la vederea primei figuri [întâlnite] dăruite cu un aspect atrăgător, decât să-i răzbune pe Strămoși și sângele Cetățenilor săi? Un Marc-Antoniu cumpănit și mai cu dragoste de Imperiu decât de privirile galeșe ale frumoasei și funestei sale Regine?...." Corneille împărtășește această părere, scriind, în Discurs pentru Poemul dramatic: "Calitatea de asemănător, pe care Aristotel o cere caracterelor, privește în mod deosebit persoanele pe care istoria sau fabula ni le face cunoscute, și pe care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar fi fost decât cu mult mai interesanți. De altfel, nu sunt singurul care a remarcat la reprezentație că Ximena este o caldă iubită și o călduță fiică: acest lucru poate într-adevăr să existe, dar adevărul acesta nu este frumos." 4.2.4. "Caracterul ales" Aristotel, ne amintim, definește o a patra trăsătură caracteristică a "comportamentului" personajului dramatic, "calitatea", termen pe care Corneille îl traduce prin "bunătate". Numeroși comentatori au dat termenului o accepțiune morală făcând din el un sinonom
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar reține vocea, ar trebui ca celălalt să-i remarce toate acțiunile, ca ale unui om care ar visa profund și care ar fi muncit de o neliniște violentă. Astfel poate că s-ar putea păstra verosimilul și face un frumos joc de Teatru." Aparteul, care oferă o situație de vorbire tot atât de nerealistă ca și monologul, riscă și să distrugă iluzia. D'Aubignac îi subliniază, în nenumărate rânduri, neverosimilul. "Este foarte puțin rezonabil (orice ar spune despre asta Scaliger printr-o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea pentru a-i acorda întreaga răbdare ce îi este necesară. Emilie se bucură să afle din gura Amantului său cu ce căldură i-a urmat intențiile; și Cinna nu mai puțin, fiindcă poate să-i dea speranțe atât de frumoase asupra efectului pe care ea îl dorește. De aceea, oricât ar fi de lungă această Narațiune fără nicio întrerupere, ea nu plictisește; ornamentele de Retorică cu care am încercat să o îmbogățesc nu o fac de condamnat pentru prea mult
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și îmbogățit-o cu magnifice descrieri, așa cum au practicat-o toți cei care au ajuns până la noi." Cât despre d'Aubignac, care stabilește o echivalență absolută între acțiune și discurs în teatru, el face din ea unul din cele mai frumoase ornamente ale piesei de teatru. "În teatru, scrie el, a vorbi înseamnă a acționa (...) căci Discursurile nu sunt în Teatru decât accesoriile Acțiunii, deși orice Tragedie, în Reprezentație, nu constă decât în Discurs (...). Acest lucru reprezintă întreaga lucrare a poetului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
toate înșelăciunile și toate intrigile, iar sfârșitul îi este vesel. Astfel încât începutul tragediei este totdeauna vesel, iar sfârșitul ei este mereu trist; exact inversul comediei, al cărei început este intenționat destul de trist, pentru că este ambiguu, însă sfârșitul ei este, negreșit, frumos și vesel; una provoacă dezgust de viață, din cauza nefericirilor de care este plină; iar cealaltă ne convinge, dimpotrivă, să o iubim." Ca și în Antichitate, tragedia este considerată în epoca clasică, de docți cel puțin, ca fiind genul major, din cauza
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
însuși Oreste, aducând vasul în care spune că îi este închisă cenușa. El se adresează Electrei. Este ultimul episod dureros (pentru ea) și în care poetul s-a străduit din răsputeri să stârnească mila. Nu exista în teatru ceva mai frumos decât să o vezi pe Electra plângându-și fratele mort în prezența lui, care, fiind și el înduioșat, este obligat să-și descopere identitatea." Racine constată că în tragediile grecești se află un mare număr de scene inutile din punct
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care să nu fie nici complet bun, nici complet rău și care, dintr-o greșeală sau slăbiciune omenească, să ajungă într-o nenorocire pe care nu o merită." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille consideră Cidul drept una din cele mai frumoase tragedii, asta se datorează faptului că piesa este ireproșabilă atât cu privire la greșelile eroului, cât și la relațiile sale de alianță. Rodrigo care, omorându-l pe Conte, comite o greșeală fără voie, este urmărit de răzbunarea celei pe care o iubește
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prea-plinul de dragoste ce cauzează nefericirea lor făcându-ne să-i deplângem, dar nu știu dacă ne-o provoacă sau dacă ne purifică, și mi-e teamă ca raționamentul lui Aristotel asupra acestui punct să nu fie decât o idee frumoasă, care nu se întâmplă cu adevărat în realitate. Mă bazez pe cei care i-au văzut reprezentațiile: ei pot să-și întrebe inimile în secret și să revină asupra a ceea ce i-a impresionat la teatru, pentru a-și da
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceva rece, plictisitor, în ceva ridicol, după regulile maeștrilor artei? Aut dormitabo, aut ridebo 61, și tot restul. Astfel că singurul scop al unui poet, întreaga finalitate a muncii sale, este să fim, ca și eroul său, îndrăgostit de oamenii frumoși, să-i slujim ca pe niște divinități; într-un cuvânt, să le sacrificăm totul, dacă nu cumva gloria, pe care a o îndrăgi este și mai periculos chiar decât dragostea pentru frumusețe." (Maxime și reflecții despre comedie) Pentru toți teologii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]