KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...321 322 323 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324

de treabă. Încă mai stătea În sala principală de judecată, privind un tânăr uriaș cu fața mâncată de vărsat cum depune mărturie. Agenta Watson Își ridică privirea și-i zâmbi lui Logan În vreme ce acesta se așeză lângă ea. — Cum merge? șopti. — Merge. Puștiul de la bara martorilor n-avea mai mult de douăzeci și unu de ani, iar transpirația Îi făcea fața Înroșită și plină de coșuri să strălucească În luminile tribunalului. Era masiv. Nu gras, ci doar cu oase mari. Maxilar mare, mâini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
În lumina de după-amiază devreme. — Sus mâinile. Îi puse centura de siguranță, asigurându-se că poliția Grampian nu ajungea la tribunal apărându-se În fața unei reclamații de neglijență, În caz că loveau mașina. Când părul Îi atinse În treacăt fața, Îl auzi șoptind: — Nu voia să se oprească din râs... Lăsară pasagerul la Închisoarea Craiginches. Odată terminată procedura complicată de predare și luare În custodie, erau gata să Înceapă ancheta inspectorului Steel. Logan și Watson Își croiră drum prin cele mai insalubre agenții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
-l pe bărbatul cu care obișnuise să se culce, putem să ne grăbim? Insch Îi arătă cu mâna cabina nr. 3 și Isobel se strecură Înăuntru pentru a examina cadavrul, cizmele ei Wellington țăcănind În timp ce mergea. — Mi se pare mie, șopti Insch sau este și mai frig? Anunțară părinții lui Peter Lumley În aceeași seară. Domnul și doamna Lumley nu rostiră un cuvânt. Cum Îl văzură pe Logan și pe inspector, știură despre ce este vorba. Stăteam doar unul lângă altul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
să vadă ce se-ntâmplă. Cam așa stătea treaba cu sentimentul de solidaritate. Trecură Încă două minute și ușa continuă să rămână Închisă. Logan Începuse să aibă o presimțire rea În legătură cu asta. — Sparge-o. — Cum? Watson se Întoarse și-i șopti tare, sâsâind cuvintele. N-avem mandat! Nu putem să spargem ușa așa, pur și simplu. Eu nu făceam decât să joc puțin tare... — Sparge-o. Acum. Agenta Watson făcu un pas Înapoi și izbi cu piciorul În ușă, chiar sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214

ofițerul de gardă închise hotărât ușa. Copilului i se păru că acel curier a rămas prea mult în camera tatălui său. Când ieși, purta încă mantaua grea de ploaie, dar părea că nimeni nu dă importanță faptului. Pe când ieșea, îi șopti ofițerului de gardă: — Îl știi pe Sempronius Gracchus, care a fost exilat în insula Kerkyna din Marea Africii? — Sigur, încuviință repede celălalt. Curierul îl înștiință: — L-au omorât și pe el. Băiețelul surprinse cuvântul „omorât“ și, deși în castrum se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
înăbuși îndată avântul; o îmbrățișă cu putere, fără un cuvânt; ea se zbătu, încercând să scape, apoi se liniști treptat; îmbrățișarea deveni drăgăstoasă. El o strânse din nou la piept; femeia continua să se opună. Micuțul auzi glasul tatălui său șoptindu-i la ureche, aproape ca un sărut: — Ai răbdare, sustine, îndură. Vom avea timp... Ea se liniștea. — Șterge-ți ochii, îi spuse el, îndepărtându-i cu degetele lacrimile, nimeni nu trebuie să spună că ai plâns. Ea îi răspunse cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
timp de nu știu câți ani. Iar în cele din urmă Tiberius a ucis-o. Mintea copilului lucra repede. Înspăimântat, auzi din nou glasul mamei sale: „Șaptesprezece ani... Se așeză dintr-odată lângă ofițer; era atât de speriat, încât genunchii îi tremurau. Șopti: — Am văzut-o pe mama plângând... Se agăță de brațul lui Silius și îl rugă: Să nu spui nimănui. Tribunul clătină furios din cap. — Mama ta, Agrippina, are multe motive să plângă. Știi că avea trei frați? Micuțul sări în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
și-și va aduce aminte de numele meu. Noi plecăm mâine, zise Gajus. Și, cu o încredere rugătoare - fiindcă Silius era unul dintre apropiații tatălui său, iar soția lui, Sosia, care locuia în praetorium, era bună prietenă cu mama sa -, șopti: — Te rog... Vreau să te întreb ceva. Tribunul, un militar priceput și fără milă, se surprinse privindu-l cu niște simțăminte ce-i erau necunoscute. Ochii îi erau blânzi și rugători, glasul dezarmant; avea unul dintre cele mai alese daruri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
mai mult la insurecție decât la bucurie. Dintre ele, unul se întipări în mintea băiatului: „Apără-ne!“. Iar el, cu adorație, îl vedea pe tatăl său înzestrat cu puteri supraomenești. Ofițerul care comanda escorta se aplecă în șa și-i șopti: — Privește: să mărșăluim împotriva Romei cu legiunile ar fi fost un joc. În glasul lui se ghiceau părerea de rău, mânia și, dincolo de ele, îngrijorarea. Gajus asculta în tăcere. Călărea fără probleme, dar nu voise să-i dea armăsarului aceluia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
o măsură mai mare. Copilul fu amețit de emoție și din înaltul cvadrigii salută mulțimea, trimise sărutări, râse; iar mulțimea îl iubi pe dată; iar în mijlocul ei, un veteran strigă porecla drăgăstoasă: — Caligula! Alții însă, cuprinși de o mânie înghețată, șoptiră că Germanicus voia să agite plebea, să-i însuflețească pe învinșii populares, să le prezinte romanilor dinastia lui într-o teatrală, demagogică ipotecă pe putere. — Tiberius n-are să i-o ierte... Tiberius tot nu reacționa. Iar Cremutius Cordo, istoricul, își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
avu o senzație confuză de alarmă, impresia de perfidie amesteactă cu putere. Bărbatul provenea dintr-o familie puternică și trufașă până la insolență, un neam care, cu ani în urmă, avusese o contribuție importantă la alegerea lui Tiberius. Acum apropiații săi șopteau sarcastic: „Pretendentul s-a întors la Roma...“. În mod ostentativ, el nu schiță nici un gest de salut. Râse doar. Chiar și de departe se vedea că râsul lui era disprețuitor. Potrivit vechilor credințe, în ziua aceea zeii i-au adunat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
la Perusia. (Iar celor care murmurau că se exagera cu epurarea, Augustus le explicase cu blândețe: „Trebuie să liniștim umbra lui Julius Caesar“.) Ranchiunele și răzvrătirile se adunau acum, asemenea apelor în timpul dezghețului, în jurul lui Germanicus. Dușmanii lui începeau să șoptească insinuant: „Germanicus urzește lucruri noi; tulbură concordia dintre optimates și populares“. Așa-numita concordie a ordinelor - concept virtuozic creat de Cicero - era de fapt o înghețare forțată a condiției violente existente. După masacre, procese, proscrieri, surghiuniri, Senatul era condus acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
cu ape liniștite. Un marinar îi spuse lui Gajus că golful acela care se ivea din ceață se numea Actium: acolo, cu cincizeci de ani în urmă, se dăduse lupta fratricidă dintre Augustus și Marcus Antonius, pentru cucerirea puterii. Cineva șopti: — Destinul a suflat în pânzele voastre ca să ne aducă în locul ăsta. Nu băgară de seamă că băiatul, palid, rămăsese neclintit, privind. Și Germanicus privi golful și spuse, cu autoironie: — Aici, și de o parte, și de alta, în vinele mele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
pe frații ei, care fuseseră trimiși în Hiberia și în Armenia cu misiuni glorioase și muriseră acolo în chip misterios. Gândurile lui Germanicus nu mergeau până într-acolo, dar ea se ridică deodată, veni lângă el, îl îmbrățișă și-i șopti cu o luciditate disperată: — E o cursă... Maștera a pus întotdeauna la cale lucrurile astea departe de Roma... Tribunul Creticus, aghiotantul fidel al lui Germanicus, o privi alarmat. Discuțiile încetară. După câteva luni, mulți romani - și, în viitor, mulți istorici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
căuta tatăl său pe insula aceea întunecată, și-și dădu seama că gândurile întunecate de la Roma îl însoțiseră pe tot timpul călătoriei. Căpitanul insista că marea se ridica și că navigarea spre Samothracia devenea primejdioasă. — Kabiroi nu vor să acostăm, șopteau marinarii. Germanicus le porunci totuși să încerce. Voia să meargă la sanctuar, să fie inițiat, prin riturile secrete de purificare, în misterele Celor Puternici, să ardă tămâie la picioarele lui Nike, faimoasa statuie sacră a Victoriei înaripate pe care un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
un oraculum, un faimos sortilegius. — Călătorii vin în fața lui cu teamă, spuse Zaleucos, pentru că, de secole, n-a greșit niciodată. Germanicus se hotărî să facă la Miletus ceea ce furtuna îl împiedicase să facă în Samothracia: să întrebe destinul. Gajus îi șopti lui Zaleucos: — Cum pot ochii tăi să vadă ceea ce nu există? Zaleucos se întoarse și preț de o clipă păru ușor iritat: — Tu, om fiind, mergi pe un drum neted și întortocheat de câmpie și vezi la câțiva pași. Zeii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
țesute în jurul numelui lui Germanicus, poate din cauza capacității sale excepționale de a stabili relații cu ceilalți, poate din cauză că erau sătui de războaie, vizitatorii coborau acele scări, în amurgurile calde ale Antiohiei, emoționați și chiar fericiți. Iar Zaleucos, preceptorul sclav, îi șoptea entuziasmat lui Gajus că acolo, înăuntru - așa cum scrisese nu știu care filosof antic -, forța limpede a cuvintelor ce se adresau intelectului domina violența armelor care răneau trupul. De-a lungul secolelor, oamenii aveau să încerce de mai multe ori să realizeze visuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
bărbat la vreo șaizeci de ani, înalt și mândru, evident puternic, care se apropie de scări de parcă ar fi vrut să le cucerească și apoi le luă cu asalt treaptă cu treaptă, neobosit, în ciuda greutății și a vârstei. Funcționarii își șopteau unul altuia, pe jumătate alarmați, pe jumătate iritați: „Legatus-ul din Syria“ - iar cineva se duse repede să-l înștiințeze pe Germanicus. Bărbatul nu se uită la nimeni și trecu mai departe; Gajus și-l aminti pentru a doua oară - cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
erau sculptate mii se semne riguros aliniate: animale stilizate, figuri divine necunoscute, desene criptice. Fuseseră incizate adânc în piatră, ca să reziste de-a lungul mileniilor. Dar sensul lor rămânea de nepătruns. Germanicus puse mâna pe umărul fiului său și-i șopti în greacă: — Ți-ai fi închipuit toate astea? Gajus răspunse: — Nu reușesc să citesc nimic. E de-a dreptul umilitor. După ei, mulți aveau să spună același lucru. Nimeni nu păzea intrarea templului. Germanicus îl întrebă pe cel care-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
cineva. Într-adevăr, în deschiderea enormă dintre cei doi piloni văzură un bătrân care mergea agale; trupul lui slab era înfășurat într-o tunică de in alb, umerii îi erau goi, creștetul ras; pe piept purta un colier greu. — Sacerdotul, șopti călăuza. Doar el mai rămăsese în viață, zise, și singur, împreună cu un ajutor tăcut, veghea asupra templului. Și, cu durere sinceră, adăugă că “înainte de războiul roman“ erau sute de adepți. Sacerdotul se îndrepta spre ei cu pași mici și îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
le traducă și să le tălmăcească, fiindcă, așa cum arăta veșmântul lui, era sacerdot. Dar nu citi și nu traduse nimic. Soarele, care se lăsa de-acum la marginea deșertului, săpa umbre în scobiturile pietrelor. Gajus privi dezamăgit semnele și-i șopti lui Zaleucos: — Nici măcar tu nu știi să le citești? Cultul Zaleucos tăcea. Preotul zise: — Limba sacră este mare. Nu se compune doar din sunete, ca greaca. Avem douăzeci și patru de litere, ca și voi. Dar ele nu erau de-ajuns pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
începuse să scoată pietrele. În fund se deschidea trecerea spre a doua curte interioară; o vegheau două statui enorme de divinități sau de suverani, așezați hieratic pe tronuri de piatră. — Statuile zeilor de la Ephesus nu le ajung nici măcar până la genunchi, șopti Gajus. Zaleucos privea fără să răspundă. A doua curte interioară era înconjurată de un portic; și ea era pustie. În spate se zărea a treia trecere. Iar acolo se ridica uriașa stelă de granit roșu, cu vârful aurit, pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
răsare din moarte și de aceea poartă pe cap discul Lunii, ce renaște în fiecare lună. Și întredeschide Poarta Aurită a lumii nevăzute, unde se odihnesc morții pe care tu i-ai îndrăgit nespus. — Îți mulțumesc pentru această călătorie, îi șopti Gajus tatălui său. Și, pe când îi vorbea astfel, nu știa că toate acelea aveau să-i influențeze decisiv viitorul. Germanicus răspunse: — La poalele lui mons Albanus, în apropiere de Roma, se află un lac mic, rotund - se spune că e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
cinstea Marii Mame era o sărbătoare desfrânată, un lanț de petreceri. Ritul există însă de patru mii de ani, și nimeni nu și-a îngăduit să-l schimbe. Grecul Zaleucos asculta neîncrezător, așa cum fusese pe toată durata călătoriei, și-i șopti lui Gajus: — Poate că acesta era mystagogus, cel care iniția în mysteria, așa cum s-a întâmplat cu Herodotos. Dar toate astea sunt primejdioase... Băiatul își luă însă micul codex și-l întrebă pe preot: — Te rog, repetă-mi precis numele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
și ajunsese în cele din urmă la Augusta Treverorum, pentru spectaculoasele și sângeroasele jocuri din amphiteatrum. Micul Gajus vârâse mâna printre gratii, dar nu reușise să-l atingă. Din colțul lui, tigrul gemuse disperat privind puiul de om; el îi șoptise că era frumos, iar tigrul începuse să-și ridice încet trupul puternic, lenevit, pe labele ale căror gheare se lungiseră prea mult în timpul captivității. Copilul îl așteptase să se apropie ca să-l mângâie pe bot, iar el venise, cu geamătul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]