8,139 matches
-
de la nevrozele lui Baudelaire și Rollinat, la cele ale lui Bacovia. Melancolia figurează în registrul sensibilității decadente și ca o formă laicizată de damnare, de consacrare pe dos. Prima trăsătură devine interesantă pentru pictură, în măsura în care portretele melancolicilor sunt extrase unui decor realist, înlocuit cu un cadru adaptat oniric stării melancolice, ruine sau ape litificate, sau un cadru neutru, lipsit de referenți obiectuali, ca desprindere de orice contingență. Pierderea interesului pentru lumea exterioară se traduce simbolist prin edificarea unei lumi corespunzătoare stării
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Acest prim plan se detașază pe fundalul unui cer de un albastru foarte închis, sumbru, care se întunecă asemeni unui vid absorbant sau se pregătește de furtună. Cadrul natural servește la configurarea unei stări, nu este pur și simplu un decor neutru sau pitoresc. Albul maramei conferă ceva grandios și straniu acestei femei, ca un giulgiu fantomatic, neverosimil, un dramatism preluat cromatic și de tensiunea dintre contraste, dintre lumină și întuneric. Cine este, de unde vine, către cine privește? Trama simbolică se
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
pierdut orice rațiune de a exista. Totodată, Orfeu apare ca un efeb, frumusețea fizică, cât și extraordinara sa înzestrare artistică Orfeu reprezintă artistul prin excelență -, devin complementul nefericirii și chiar al damnării. Pictorul revine cu un alt tablou în același decor stâncos al unui țărm, unde Orfeu, ținându-și lira la piept și cu o coaroană de lauri pe cap, zace abandonat. Alt tablou, Lira lui Orfeu (1898), se încadrează în tema decapitării poetului, capul său find așezat pe lira sa
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
acestui chip, de o frumusețe spectrală. Lira, instrumentul artei lui Orfeu, servește drept suport pentru capul său devenit trofeu. Odilon Redon preia la rândul său tema, numai că, de data aceasta, lira și capul lui Orfeu apar suspendate într-un decor montan, dar de factură onirică. Augustin Rodin oferă un Orpheus (1892) remarcabil pentru modelajul său, care transcrie tensiunea tulburătoare a unei creații care originează într-o imensă suferință. De la Orfeu și Euridice (1910) al lui Maurice Denis la Orfeu și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
nouă. Dar tocmai pentru aceasta, vor spune unii, Loghi nu e original; ceea ce vezi la dânsul vezi și la Böcklin. Din faptul că Loghi zugrăvește castele vechi, cu chiparoși încovoiați de furtună, sau balade trăite în aceeași atmosferă, în același decor ca și la Böcklin, nu se poate trage concluzia că Böcklin calcă pe urmele maestrului neamț. Credem că e permis orișicui să guste subiectele medievale, baladele sau orice alte motive nereale, fie că ele se întâlnesc prin legende străvechi și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
policrom al expoziției"412. Din nou, Loghi este înregistrat pentru ceea ce Bachelin recupera în registrul artelor minore. Într-un fel, se simte o inadecvare a decorativismului lui Loghi la pânza de mari dimensiuni. "Zugrav de firme pe pânză și de decoruri pentru culise, domnul Loghi sau Kimon, nu putem distinge, dă tabloului pe care îl crede cel mai genial, o înfățișare teatrală. Rama uriașă se odihnește pe o scenă cât tabloul de mare, construită cu toată arta secession-ului de tâmplărie
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
ale unui model, adoptând, ca și Moreau o formulă sincretică, artificială, însă presiunea modelului marchează efortul pictorului de a-și decupa propria viziune. Personajele care apar în picturile lui Loghi păstrează o aură de mister, amplificată de insolitarea lor în decoruri de o frumusețe stranie, cu care aceste figuri sibilinice intră în rezonanță. Avem aici dimensiunea simbolistă a picturii lui Loghi, și chiar dacă termenul nu-i este familiar criticii, putem observa că el este circumscris în parafraza interpretativă și prin comparația
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
întâlnesc prin legende străvechi și la alte popoare, fie că sunt plăzmuite de mintea artistului, un temperament, o fire vizionară. [...] Din faptul că Loghi zugrăvește castele vechi, cu chiparoși încovoiați de furtună, sau balade trăite în aceiași atmosferă, în acelaș decor ca și la Böecklin (sic), nu se poate trage concluzia că Loghi calcă pe urmele maestrului neamț"429. Un alt reper pentru pictura lui Loghi ar fi, în accepția criticului, și Lucien Simon, pictor afiliat mișcării naturaliste și intimiste de la
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
ceva. Și ar trebui totuși, căci acesta este rostul picturii. Poezia e un accesoriu la calitatea pictoricească și se vădește în modul de expunere, iar nu în alegerea subiectului. Subiecte "Poetice" nu există pentru pictor 432. Și Francisc Șirato remarcă decorul teatralizat, artificialitatea postúrilor, a gesturilor, în aceeași manieră literaturizantă care se constituie, pe un alt versant, ca o trăsătură simbolistă, în măsura în care pictorul încearcă să redea situații emblematice, decupaje ale unei coregrafii hieratice. "D-sa pictează cu predilecție scene din povești
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
decurge și din caracterul aproape ceremonial al gestualității. Cecilia Cuțescu-Storck ritualizează cele mai simple gesturi, prinzându-le într-un medalion de armonie și solemnitate, precum într-o serie de picturi decorative ale lui Puvis de Chavannes, spre exemplu, Sorbona (1886-1887), decorul amfiteatrului mare de la Sorbona, apropiind pictura de un decor teatral. Așa cum remarcă și Rodolphe Rapetti, acesta reușește să realizeze integrarea conceptului de planeitate murală în tablou: "este evident că aceasta merge în sensul unei estetici personale, dizolvând frontierele între aceste
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Cuțescu-Storck ritualizează cele mai simple gesturi, prinzându-le într-un medalion de armonie și solemnitate, precum într-o serie de picturi decorative ale lui Puvis de Chavannes, spre exemplu, Sorbona (1886-1887), decorul amfiteatrului mare de la Sorbona, apropiind pictura de un decor teatral. Așa cum remarcă și Rodolphe Rapetti, acesta reușește să realizeze integrarea conceptului de planeitate murală în tablou: "este evident că aceasta merge în sensul unei estetici personale, dizolvând frontierele între aceste două categorii, producând nediferențierea printr-un transfer în pictura
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Rodolphe Rapetti, acesta reușește să realizeze integrarea conceptului de planeitate murală în tablou: "este evident că aceasta merge în sensul unei estetici personale, dizolvând frontierele între aceste două categorii, producând nediferențierea printr-un transfer în pictura de șevalet a trăsăturilor decorului mural: culori palide aplicate uniform, gamă cromatic redusă, afirmarea planeității suportului"458. În cazul Ceciliei Cuțescu-Storck, ceea ce sporește efectul decorativ sunt dispunerile arhitectonice, arcadele, spre exemplu, care joacă rolul unor rame suplimentare în interiorul tabloului, menite să încadreze decorativ scena, dar
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Cuțescu-Storck se află în căutarea gestului, posturii revelatoare, care intervine spontan; pentru aceste gesturi arhetipale, ea creează, însă, o ambianță vag orientală, de exotism hindus, în felul picturii lui Gauguin din etapa sa tahitiană, departe de modelul romantic, respirând prin decor dolce farniente-le voluptuos de harem. Atitudinea pictorului se apropie în cazul ei de cea a unui sacerdot care participă la misterii. "Aceste țigănci îmi păreau în timpul lucrului zeități exotice, în fața cărora oficiam. Coloritul lor brun oriental, pe fond luminos
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Ceciliei Cuțescu-Storck este lipsită de dulcegăria sau pitorescul convențional cu care este tratată de obicei în pictura romantică sau academică, Orientala. Universul țigăncilor ei este orientalizat, fondul autohton este adesea dizolvat printr-o scenografie care păstrează datele minimale ale unui decor exotic, tulpinile pline de sevă ale arborilor sau frunzele de culori ireale, albastru-bej, care au dobândit aspectul unui țesut animal. Alteori, Cecilia Cuțescu-Storck își situează țigăncile într-un cadru aproape abstract, pe un soi de scenă-estradă ale cărei contururi subliniază
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
526. Tabloul care poartă chiar titlul Țigancă, (ulei pe pânză, 0,705 x 0,700 cm, nedatat 1908-1913, inventar 7510/69570) oferă datele esențiale a manierei în care Cecilia Cuțescu-Storck abordează tema. Pictorița inserează portretul de femeie în rama unui decor de vegetație tropicală, luxuriantă, cu albastruri intense, un spațiu floral dens, grăsos. Țiganca Ceciliei ține o ceașcă cu flori în mână, la încheietură are o brățară roșie cu galben. Chipul indică un fel de noblețe veche, îndepărtată. Asemeni tuturor țigăncilor
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
un fel de noblețe veche, îndepărtată. Asemeni tuturor țigăncilor pictate de Cecilia Cuțescu-Storck, și aceasta dobândește un fel de demnitate hieratică, țigăncile ei nu mai vând flori, au încetat să mai fie florărese ca la Vermont, Grigorescu sau Luchian, iar decorul străin le proiectează într-un spațiu exotic, atemporal. Acest fapt se reflectă inclusiv la nivelul vestimentației, ea poartă nu o basma, ci un fel de șal, maramă albă care-i înfășoară capul. Țigăncile Ceciliei nu mai poartă cămășile albe care
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
mundan. Spre deosebire de țigăncile lui Vermont, senzual-rezemate de zidurile unor case de mahala, țigăncile pictoriței au dobândit o prestanță specială, cea înfățișată în tablou fiind îmbrăcată și așezată, iar mâna care și-o ține sub cap îi conferă un aer meditativ. Decorul tropical, exotic, introduce această țigancă într-o lume saturată metafizic, plină de sugestii și corespondențe secrete. Trăsăturile, simetria feței ovale, precum și gestualitatea educată, totul degajă un fel de armonie, de distincție. Maxima depeizare a acestei figuri, "țiganca", se realizează în cadrul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
interes mai longeviv decât curentul simbolist. Exemplele oferite sunt menite să sugereze un anumit tip de feminitate, care și-a găsit ecoul nu numai în literatură, ci și în artele plastice. Ibolya lui Nicolae Davidescu reprezintă o reîncarnare estetică în decor modern a Salomeei 535. La Lucia Ion Totu, în "Pocăința Salomeii" 536, apariția Salomeii se face după tipicul decadent, în cadrul orgiastic al curții imperiale. Ca și în piesa lui Oscar Wilde, Salomeea dansează dansul celor șapte văluri, care prefigurează fiecare
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de armonios pe marmura ce se rumenește de reflexul pieliței ei luminoase, iat-o sdrobindu-și buzele arse de gura împietrită a mortului... În Salomeea, d. Emilian Lăzărescu are o lumină atât de clară lumina zilelor de vară în țările binecuvântate decorul și mișcarea tabloului e atât de frumoasă, că nu putem să-l felicităm în deajuns de a fi reușit să dea o nouă și eclatantă interpretare unui subiect atât de des tratat"550. Perversitatea devine trăsătura dominantă a nimfetei, perversitate
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
1896), expus la Expoziția Universală din 1900, revendică statutul compozițiilor având-o drept personaj pe Salomeea. O fată pe jumătate dezbrăcată ține în poală nu un cap propriu-zis, ci un craniu încununat cu lauri. În fundal avem o pădure, un decor mai degrabă neutru, dar care în pictura unui Arnold Böcklin, precum Pădurea sacră, care-i servește de model lui Loghi, dobândește semnificația unui loc sacru, loc de desfășurare a unor rituri păgâne. Acest icon decadent al fetei care poartă în locul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
prim plan a detaliilor, a accesoriilor, care sub aparența modestă îndeplinesc rolul care le-a fost consacrat printr-o regie minuțioasă. Chiar dacă organul grefat este integrat ordinii metabolismului estetic al artistului, transplantul evocă condiția scenică a decupajului care asemeni unui decor urmează să fie înlocuit în vederea montării unei noi piese. Teatralizarea sub specia artificializării propriului spațiu locativ îl transformă într-o scenă pe care regizorul decadent improvizează micile sale spectacole fastuoase. Obiectele sunt alese în virtutea capacității lor de a evoca, întrebuințarea
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
artificializării propriului spațiu locativ îl transformă într-o scenă pe care regizorul decadent improvizează micile sale spectacole fastuoase. Obiectele sunt alese în virtutea capacității lor de a evoca, întrebuințarea lor nu este doar muzeală, ci și ficțională, ele servesc deopotrivă de decor, cât și de perspectivă. Locuința decadentă este generatoare de angoasă, multiplicarea sugestiilor, senzațiilor, reflexelor, într-o cameră de rezonanță menită să le amplifice poate deveni sufocantă și, în acest sens, decorațiunile excesive Art Nouveau pe care Des Esseintes le aduce
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
impresie după femeia cu părul roșu al lui Henner" realizate de G. Petrașcu. Salonul este decorat în stilul lui Ludovic al XVI-lea, cu mobilă de Aubusson, cu fotoliile și canapeaua reprezentând fabule de La Fontaine. Practic, ne aflăm în plin decor rococo pe care-l îndrăgea Pașadia din romanul decadent al lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche. Și salonul adăpostește o colecție de pictură unde Grigorescu, Mirea, Luchian și Petrașcu sunt reperele artistice. Interesant, și aici Veneția joacă rolul de
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
dată mimeticului, prin ștergerea sistematică a relației cu referentul, fapt care conduce la un efect de autoreferențialitate. Modelul nu mai trebuie căutat în natură, cameristica decadentă corespunde ficțiunii, este livrescă și contrafăcută, desfășoară un spectacol al cărui unic personaj este decorul și unic regizor, estetul solitar. "La maison théâtrale" decadentă poate oferi și piese diferite, ea beneficiază de mobilitatea scenei, în ea poate fi instalată și jucată o altă piesă, așa cum o subliniază și Séverine Jouve: Această locuință se prezintă ca
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Séverine Jouve: Această locuință se prezintă ca un teatru, un spațiu unde distincția între adevărat și fals este depășită, unde criteriile de autentic și apocrif nu mai sunt decât miza secundară a unei reprezentări permanente. Univers al spectacolului al cărui decor, făcând să dispară viața sub aparență, este scrupulos pus în scenă. Casa fin de siècle este o scenă, o piesă imposibilă compusă din trei pereți și deschisă asupra unui spațiu vid cel al spectatorului. Estetul solitar, personaj al artei, se
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]