8,695 matches
-
prima oară când mă apela. - Mister Adam, ați promis că astăzi Îi veți da un anumit răspuns domnului Redford. Putem ști care este el? „Putem”? Ce vroia să fie acest plural? Și care era cel mai bun răspuns? „Când te rătăcești și nu mai știi Încotro s-o iei, mergi drept Înainte”, mi-a fulgerat memoria sfatul glumeț ,și nu tocmai, al instructorului cu care făcusem școala de șoferi. - Răspunsul este da, am spus, Încredințat că o acceptare În Împrejurarea respectivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
o adevărată nenorocire; aceasta înseamnă într-un fel "sfîrșitul Lumii", întoarcerea în Haos. Într-un mit amintit de Spencer și Gillen, stâlpul sacru s-a frânt într-o zi și întregul trib a fost cuprins de spaimă; membrii tribului au rătăcit o vreme, apoi s-au așezat pe pământ și s-au lăsat să moară.3 Iată un exemplu minunat atât al funcției cosmologice a stâlpului ritual, cât și al rolului său soteriologic: pe de o parte, kauwa-auwa reproduce stâlpul folosit
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
lumea" sa, spațiul necosmicizat, adică neconsacrat, care nu este decât o întindere amorfă în care n-a fost încă proiectată nici o orientare și nu s-a conturat nici o structură, acest spațiu profan reprezintă pentru omul religios neființa absolută. Dacă se rătăcește cumva în acest spațiu, omul se simte golit de substanța sa "ontică", ca și cum s-ar topi în Haos, și sfârșește prin a se stinge. Această sete ontologică se manifestă în nenumărate feluri. Exemplul cel mai izbitor este, în cazul special
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
lăsam imaginația să se joace, În mii de direcții vagi, cu cearșafurile ca niște avalanșe de zăpadă și cu lumina firavă care părea că pătrunde prin acoperământul meu din penumbră, de la o imensă depărtare, unde Îmi Închipuiam animale ciudate, palide, rătăcind Într-un peisaj cu lacuri. Amintirea pătuțului meu, cu plasele laterale din sfori mițoase de bumbac, Îmi retrezește de asemenea plăcerea de a ține În mâini un anumit ou de cristal frumos, fermecător de solid, din granit Întunecat, rămas de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
care m-am Îndrăgostit pe loc - dar din păcate incidentul a luat sfârșit. O dată sau de două ori ne-a dus să-l vedem pe fratele lui, un preot romano-catolic emancipat, de o mare distincție, ale cărui mâini palide se rătăceau distrate peste micile noastre capete greco-catolice, În timp ce Max și cu el discutau probleme politice sau familiare, Într-un șuvoi neîntrerupt de poloneză șuierătoare. Îl văd pe tata Într-o zi de vară, la țară, făcând cu Max concurs de tir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
creasem cu patimă, În visurile mele cu ochii deschiși. Într-un anumit crâng de pini, totul s-a petrecut firesc, acolo am sfâșiat țesătura imaginației și am gustat realitatea. Întrucât unchiul meu lipsea de acasă În acel an, am putut rătăci În voie și prin parcul lui imens, des, bisecular, cu lespezi clasice de piatră Înverzită pe aleea principală și cu potecile de labirint ce porneau În raze de la fântâna centrală. Ne plimbam „legănându-ne mâinile“, cum era obiceiul la țară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
pentru a-i culege fructele zbârcite, În timp ce toată lumea copacilor se Învârtește pe orbita ochilor ei surâzători și, sub brațul ridicat, se formează pe rochița galbenă din șantung natural o pată Închisă la culoare, din cauza efortului făcut În soare. Ne-am rătăcit În păduri pline de mușchi, ne-am scăldat Într-un lac de basm și ne-am jurat dragoste eternă pe coronițele de flori, pe care-i plăcea să le Împletească, asemenea tuturor micilor sirene rusoaice, și, la Începutul toamnei s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
în Piața Kogălniceanu am mai fost atât de dăruit locurilor (localurilor), însă este oricum în afara interesului meu de acum. Dimineți brumate pe Bulevard... Una dintre ele când, în urma unei nopți de chef la un fost coleg de studenție, J.J., am rătăcit drumul spre casă și m-am pomenit, în zori, undeva în afara orașului, la capătul unei linii de autobuz. Dormeam pe o bancă, lângă un tufiș de măceșe. Era începutul lui aprilie, înmuguriseră niște crenguțe galbene, ieșea din pământ aburul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
galbene, ieșea din pământ aburul acela lăptos al dimineților. Am găsit, cu greu, drumul spre casă. Abia în fața ușii garsonierei mele am constatat că nu mai puteam să intru. Pierdusem servieta în care erau cheile, actele, hârtii felurite. Buimac, am rătăcit apoi prin oraș, încercând să mă adun, să revin într-o lume care, dintr-odată, mi se părea ireală. Eram fără identitate, fără amintiri, mahmur și copleșit de-o oboseală... metafizică. Mergeam alandala, buimac, pe Bulevard. Încă nu se ridicase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și buimăceala acelei dimineți cețoase să dispară. Dar biroul nu apărea. N-aveam nici un ban la mine (mi se întâmpla frecvent). N-aveam nici măcar o fisă să dau un telefon la informații I.T.B., să întreb unde au pitit obiectele pierdute. Rătăceam orbecăind pe Bulevard, cu senzația că deja sunt un altul. Că timpul meu rămăsese în loc, undeva, într-un departe tot mai îndepărtat în urma mea, și eu, în dimineața cețoasă, mă pierdeam într-un timp virtual, imaginar. Nu știam cine mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de glorie postumă și, undeva, pe la capătul mirosurilor, nepăsarea cu aburul ei de petunie bălăngănindu-și clopoțeii peste tot. Boarea dulceagă a nepăsării de viața-mi care se prelingea slinoasă, târând în nimicnicie zdrențe de imagini aburite, gândul că mă rătăcisem în depărtarea de mine, uimirea că mai pot fi totuși atent la tot ce-mi mai trecea prin minte în acel moment. „Dacă nu dau afară la prima înghițitură, găsesc obiectele pierdute și-mi recuperez geanta“, mi-am spus hotărât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
celei mai curate unde... 4tc "4" Într-un început de decembrie, Ester m-a dus la Văcărești. Ieșiserăm dimineața împreună în oraș. Erau primele ninsori. Nu aveam chef de mers la serviciu. Nici ea nu avea chef de ceva anume. Rătăceam înlănțuiți în susul Bulevardului, lăsându-ne troieniți de acei fulgi mari, deși, pufoși, de început de zăpezi. Mergeam bucurându-ne, fără o bucurie anume. Clipe din răgazul iubirii, când descoperi, iar și iar, din simplă fulguire, din beția unui aer troienit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
difuz de undeva dinspre crama de la subsol un acordeon și un țambal, frații Zulcă și-au început programul de milogeală zilnică și simt cum crește în mine gândul izbăvitor că îmi voi găsi la obiecte pierdute servieta. Acum, când scriu, rătăcesc urmărindu-mă, peste ani, prin fumul din crâșmă. La masa de lângă sobă am stat în vremea când publicam la ziar. Vineri, la prânz, apărea suplimentul cu capodoperele mele săptămânale. Luam ziarul de la vânzătorul din colț și, cu satisfacția gazetarului împlinit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
coborât apoi la pas până la Cișmigiu. Gândul amuzat că pot scrie o carte chiar despre acest drum făcut de sute de mii de ori. În studenție și apoi, mulți ani, treceam cel puțin o dată pe zi pe aici. Zile când rătăceam în căutarea unor nimicuri care să anime monotonia clipelor, care să dea dimensiuni orelor care, mi se părea, trec serbede, goale. Cafeneaua „Colombo“, cu toți acei ani ai studenției trecuți sub coloanele ei, cinematograful „București“, apoi, mai jos, „Timpuri noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
voie tatăl său să-l arate cuiva. Avea o poveste ciudată, spunea, timbrul acela. Îl adusese tatăl său când îl eliberaseră din lagăr de la Dachau. I-l dăduse un tanchist american chiar în dimineața când au ieșit din lagăr și rătăceau, tatăl lui și cu bunicul, pe o șosea în căutarea unui adăpost al libertății. Erau câteva sute de eliberați din lagărul acela și nu știau încotro s-o apuce. Atunci au apărut tancurile americane și un soldat l-a luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nela juca de pe un picior pe altul. Mă privea fără să audă ce-i spuneam. Eram sigur de asta. Din anii noștri tineri, de când am cunoscut-o, mă uluise cu felul ei de a te privi, concentrată, dar cu gândul rătăcind cine știe pe unde. Avea și necazuri din cauza asta, adeseori, când o scotea la tablă să rezolve cine știe ce exerciții, dintr-odată rămânea pierdută, privind parcă prin profesor. Dinspre Conservator răzbeau vocalizele unei soprane. Țipete revărsate peste ferestrele deschise spre Cișmigiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
timp capcana și m-am ferit de ea. Pânditorul poate aștepta mult și bine. Sunt capcane mult mai ademenitoare, pe care mi le deschide coborârea și în care mă las de bunăvoie prins. Am plecat de la Bibliotecă buimăcit, dezorientat. Am rătăcit pe străzile din jurul Cișmigiului, m-am lăsat jucat de această lumină a dimineții nefirești de blânde pentru un miez de iarnă, fără zăpadă. Am privit vârfurile plopilor aureolați de un aur mătăsos. Am mers fără gând până am ajuns aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în când, nu era nici una asemeni celei pe care trebuia să o găsesc și care, știam, mă aștepta undeva, cu preotul gata oricând să-mi primească spovedania. Porneam uneori și în inima nopții spre acea biserică a izbăvirii din mine. Rătăceam întru căutarea ei pe străzile pustii ale orașului, străzi cufundate în întunericul desăvârșit pe care ni-l dăruia înțeleapta grijă a partidului și a conducătorului său și mai înțelept de a nu consuma prea multă electricitate. Străzi dintr-un oraș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
refuza întunericul programat, o fereastră în spatele căreia cineva poate citea, altcineva poate scria, poate îndrăgostiții se iubeau cu uitarea dăruirilor depline, poate cineva numai veghea cu o lumânare aprinsă, vrând doar să dea semn că România încă nu murise deplin. Rătăceam în căutarea acelei biserici și, de cele mai multe ori, ajungeam în restaurantul Gării de Nord... Încercasem de câteva ori să pornesc, în câte o duminică, încă din zori, la biserica din G., o comună dinspre Urziceni, unde era preot un fost coleg de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
iarăși în acel bloc, împins de nu știu ce demon al amintirii. Stătusem pe o bancă, îmi băusem obișnuita sticluță de votcă și mă lovise dintr-odată curiozitatea: unde stătea Eftimiu? Nu-mi mai aminteam unde era apartamentul în care fusesem. Am rătăcit mult prin încrengătura de culoare, cu treceri dintr-o aripă în alta a clădirii. În cele din urmă am aflat ușa apartamentului. Am stat și m-am uitat lung la ea. La plăcuța amintind că acolo este o casă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
hălăduind fără țintă și hotar, al frunzelor risipite doar de frumusețea toamnelor care tot vin. Acum, ajuns aproape de acest capăt de viață, îmi place să-l preiau pe cel ce am fost cândva, să-l preumblu pe unde odinioară a rătăcit, să-i relev acum taine pe lângă care a trecut. Viața ta, privită astfel din chenar de pagină, devine coerentă, căutările prind a se ordona în povești, mozaicul se întregește din risipiri și, cum un altul a spus-o de demult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trecut. Viața ta, privită astfel din chenar de pagină, devine coerentă, căutările prind a se ordona în povești, mozaicul se întregește din risipiri și, cum un altul a spus-o de demult, desenul din spatele covorului capătă contur deslușit. Scriind, am rătăcit ieri prin Cișmigiu. Aș putea continua cu alte și alte astfel de evocări - fulgerări ale trecerilor mele pe aleile lui, cu zăbovirile pe băncile lui. Descopăr, scriind astfel de pagini, că textul poate fi început de oriunde, în cele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cartea aceasta cu goana speriată, înciudată cu care am traversat într-o seară Cișmigiul alergând să-mi iau textele pe care trebuia să le citesc la „Tinerimea“. Când Roha m-a invitat să citesc, am scos din servietă alte foi. Rătăcisem textele, luasem altceva în locul lor. Am zorit și le-am adus pe cele pentru lectură. Îmi blestemam aiureala, speriat că, la întoarcere, va ieși rău. Voi fi sfâșiat, credeam. Atunci, traversând zorit parcul, m-am încrucișat cu Ester. N-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
bicisnica mea viață în atât de luminoasa multilateral dezvoltată, pentru iertarea mea de la un Dumnezeu pe care, în acele clipe, nu-L simțeam că are habar că mai sunt și eu pe Lume. Mergeam împleticit, ca un bețiv care a rătăcit drumul spre casă și face în neștire aceiași și aceiași pași, mecanic, halucinat doar de gândul că trebuie să meargă și va ajunge în cele din urmă undeva, poate chiar acasă. Sau într-o nouă crâșmă, o minune de crâșmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
iarăși. Și aceeași forță nu-mi poruncea nimic altceva decât să mă întorc la Ester și să mă supun. Povestea se sfârșise. Ticălosul însă nu se spânzurase în curtea bisericii. Nu-i stricase somnul Domnului. Și m-am întors să rătăcesc pe străduțele acelea. Ulițele troienite, casele negre, reci, copacii chirciți, sârmele troleibuzelor închiciurate, cu scame de nea, toate nu puteau să-mi spună ce trebuie să fac. Imaginându-mi în fel și chip întâlnirea cu Ester, încercam să mă birui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]