8,377 matches
-
înregistrează triumful definitiv al imaginii, consacrat prin Conciliul din Trento. Rezistența iconodulă se va opune ascezei reformaților cu un program agresiv și mai puțin nuanțat, provocând excesele artei și ale spiritualității baroce. Numit fie epoca "banchetului îngerilor", fie jocul "profunzimii aparențelor", barocul este înainte de toate o explozie inegalabilă a imaginarului, într-o aventură a imaginii care, de multe ori, chiar în spațiul sacru, șochează prin sfidarea tuturor canoanelor, chiar și a celor consacrate în renaștere. Accesul la profunzimea sensului religios se
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
imaginarului, într-o aventură a imaginii care, de multe ori, chiar în spațiul sacru, șochează prin sfidarea tuturor canoanelor, chiar și a celor consacrate în renaștere. Accesul la profunzimea sensului religios se face tocmai prin jocul periculos și înșelător al aparențelor. Opus imaginarului protestant, Contra-Reforma amplifică retoric efectele, distorsionând rolul figurativului religios și pe cel al cultului sfinților. Arhitectura epocii, sub semnul celebrei mezzaluna barroca din Italia și din Europa centrală, exploatează la maximum jocurile de perspectivă, efectul trompe l'œil
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
curios al teoreticienilor. Deliciile etimologiilor pot consona cu ironiile provocatoare ale "moderniștilor", mult mai incitați de căutarea tentaculară și speculativă. Mai mult decât orice, cred că pe "al treilea" istoric Dan-Horia Mazilu l-ar fi amuzat să știe că, în ciuda aparențelor și a disimulărilor din ultimele sale patru cărți, o școală de medieviști români și-ar începe proiectul sub ambiguitatea provocatoare a vorbelor: Looking for the King. Bibliografie generală Surse // Aristotel. Etica nicomahică. Trad., studiu introductiv, comentarii și index Stella Petecel
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
logice, se opune categoric (contradictoriu) erorii, sofismului, incorectitudinii. Pe de altă parte, dialectica cercetează raționamentul din premise probabile (dar corect sub aspect formal): aceasta este una dintre temele sale; totuși, o variantă a acestuia este raționamentul eristic, cel care, datorită aparenței de probabilitate proprie premiselor, se apropie de raționamentul dialectic (din premise cu adevărat probabile), iar prin ceea ce sunt, de fapt, premisele sale pot fi enunțuri fals probabile și prin "tehnicile" care se pot îndepărta de regularitatea logică, se apropie de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și prin "tehnicile" care se pot îndepărta de regularitatea logică, se apropie de sofism (raționamentul incorect sub aspect formal, în genere). Înțelegem din aceste poziții ale topicii în normarea tipurilor de raționamente din premise probabile (cu adevărat sau numai în aparență probabile), că ea (topica) și analitica își intersectează domeniile tematice, chiar și cele proprii tehnicilor de lucru, căci fiecare deține ceva ce-i aparține în exclusivitate, însă fiecare mai are ceva comun cu cealaltă. De asemenea, elementele argumentului dialectic, cercetate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
rațiunii cu privire la folosirea ei hiperfizică".99 Dar obiectul gândit după regulile de corectitudine ale intelectului este obiectul cunoscut, adică fenomenul; iar obiectul rezultat printr-o gândire în care intelectul și rațiunea funcționează hiperfizic este obiectul aparent sau pur și simplu aparența. Așa încât, temeiul ultim al separației dintre analitică și dialectică este, într-o primă înțelegere, însăși diferența dintre fenomen și aparență.100 Angajându-ne însă pe o cale descriptiv-analitică, pentru a scoate la lumină această întemeiere, observăm, în însuși scenariul kantian
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
iar obiectul rezultat printr-o gândire în care intelectul și rațiunea funcționează hiperfizic este obiectul aparent sau pur și simplu aparența. Așa încât, temeiul ultim al separației dintre analitică și dialectică este, într-o primă înțelegere, însăși diferența dintre fenomen și aparență.100 Angajându-ne însă pe o cale descriptiv-analitică, pentru a scoate la lumină această întemeiere, observăm, în însuși scenariul kantian, că până la diferența în cauză sunt alte instanțe ale întemeierii. Și pe acestea va trebui să le dezvăluim, în așa
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
obținem "judecăți sintetice a priori", pentru că acestea reprezintă cunoștința veritabilă, fiind necesare, universale și sporind cunoașterea; altfel spus, importante sunt, din perspectiva constituirii cunoștinței veritabile, condițiile de posibilitate ale judecăților sintetice a priori. Ceea ce înseamnă că diferența dintre "fenomen" și "aparență", la care va trebui să ajungem în demersul nostru, pentru că ea reprezintă temeiul ultim al separației dintre analitică și dialectică (sau originea acestora), nu mai poate avea semnificație doar în orizontul cunoașterii constituite și acreditate; căci tocmai ea determină cunoașterea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în orizontul cunoașterii constituite și acreditate; căci tocmai ea determină cunoașterea, fiindu-i acesteia condiție de posibilitate, fiindu-i "element" constitutiv, din lăuntru, ceea ce, în limbaj kantian, ar corespunde inerenței din însăși structura analiticii și dialecticii. Dar deja diferența fenomen aparență este înconjurată de anumite "anticipații" precomprehensiuni, prejudecăți, "reprezentări" pe care însuși discursul de până aici le-a îngăduit. Poate și din acest motiv, orizontul în care se va ivi în toată lumina această diferență precum și funcția ei în privința întemeierii analiticii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
văzut deja, în orizontul dictaturii judicativului. Și fiindcă logica generală a fost deseori considerată și folosită ca organon (adică în mod constitutiv, ca ansamblu de reguli producătoare de cunoștințe), așadar ilicit, ea a funcționat, de fapt, ca o "logică a aparenței". Potrivit punctului de vedere al lui Kant, schițat deja, logica generală poate valora ca o analitică, în sensul stabilirii unui canon al folosirii intelectului și rațiunii, în vederea justificării corectitudinii rezultatelor acestei folosiri în modalitate strict formală; prin urmare, statutul său
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acestei folosiri în modalitate strict formală; prin urmare, statutul său de analitică este cu totul firesc și justificat. Atunci când ea își arogă însă pretenții constitutive (ca organon al cunoașterii), este trecută granița competențelor sale firești, devenind dialectică, propunând, în fapt, aparență. În această viziune, analitica și dialectica tradiționale nu sunt două corpusuri cognitive și regulative (cumva, chiar constitutive) diferite, care au rol fundamental în orientarea, constituirea și justificarea cunoașterii, ci doar două modalități funcționale ale aceluiași corpus regulativ, numit de Kant
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a analiticii, cum apărea dialectica logică (după punctul de vedere al lui Kant); ea pare a avea autonomie față de analitică, fiind investită cu sarcini "critice" precise, diferite, desigur, de cele ale analiticii. Totuși, deși dialectica transcendentală are a face cu aparența (transcendentală), în sensul că îi limitează constituirea, iar cea din sistemul logicii-organon cu aparența logică, în sensul că o produce ca atare, cea dintâi este concepută de Kant după schema celei aristotelice, pornind de la terminologie ("paralogism", "antinomie", "teză" etc.) și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pare a avea autonomie față de analitică, fiind investită cu sarcini "critice" precise, diferite, desigur, de cele ale analiticii. Totuși, deși dialectica transcendentală are a face cu aparența (transcendentală), în sensul că îi limitează constituirea, iar cea din sistemul logicii-organon cu aparența logică, în sensul că o produce ca atare, cea dintâi este concepută de Kant după schema celei aristotelice, pornind de la terminologie ("paralogism", "antinomie", "teză" etc.) și sfârșind cu structura logică a argumentelor dialectice (structura paralogismului și circumscrierea sa local-epistemică; structura
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
că dialectica transcendentală nu poate lucra regulativ decât dacă își asumă, "critic", anumite limite și își recunoaște capcanele în care își poate trimite operațiile, adică raționamentele. Paralogismul, antinomia și idealul rațiunii pure exprimă tocmai operațiile raționale prin care este produsă aparența, aproape într-un mod "natural", și doar scoaterea la iveală a sensului lor face cu putință operarea rațională regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici, la Kant, doar despre o extindere a semnificațiilor analiticii și dialecticii. În privința rostului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
rostului lor epistemic, ele nu mai sunt doar teorii ale raționamentului, deși dialectica cercetează "raționamentele dialectice" (toate conchizând asupra necondiționatului, pentru care nu există niciodată un concept "plin", adică legat de un obiect posibil prin experiență, ajungându-se astfel la aparență), ci sunt și "critici", discipline investite cu sarcina de a stabili elementele a priori ale cunoștinței, competențele acestora, dar mai cu seamă limite ale folosirii acestor elemente. Vorbind, preeminent, despre cunoștințe, admițând punctul de vedere judicativ după care forma acestora
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fi al facultății noastre de cunoaștere ca și cum ar fi principii obiective (dialectica), astfel încât prima face posibilă cunoașterea fenomenului, socotită de Kant cunoaștere veritabilă (în forma judecății sintetice a priori), iar cea de-a doua "se va mulțumi deci să descopere aparența judecăților transcendente și, în același timp, să împiedice ca ea să înșele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparență să și dispară (ca aparența logică) și să înceteze a fi aparență."103 În finalul acestei schițe despre diferența
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cunoaștere veritabilă (în forma judecății sintetice a priori), iar cea de-a doua "se va mulțumi deci să descopere aparența judecăților transcendente și, în același timp, să împiedice ca ea să înșele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparență să și dispară (ca aparența logică) și să înceteze a fi aparență."103 În finalul acestei schițe despre diferența dintre logica generală și logica transcendentală care va fi continuu avută în vedere în cele ce urmează se cuvine a atrage
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sintetice a priori), iar cea de-a doua "se va mulțumi deci să descopere aparența judecăților transcendente și, în același timp, să împiedice ca ea să înșele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparență să și dispară (ca aparența logică) și să înceteze a fi aparență."103 În finalul acestei schițe despre diferența dintre logica generală și logica transcendentală care va fi continuu avută în vedere în cele ce urmează se cuvine a atrage atenția asupra sensului special pe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
doua "se va mulțumi deci să descopere aparența judecăților transcendente și, în același timp, să împiedice ca ea să înșele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparență să și dispară (ca aparența logică) și să înceteze a fi aparență."103 În finalul acestei schițe despre diferența dintre logica generală și logica transcendentală care va fi continuu avută în vedere în cele ce urmează se cuvine a atrage atenția asupra sensului special pe care îl are termenul "topică" (Topik) la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cercetării "locurilor" comune (topoi) unor fapte logice. Dialectica transcendentală corespunde întrucâtva topicii aristotelice, pentru că ea, asemenea acesteia din urmă, cercetează locurile în care rațiunea ajunge să funcționeze rațiocinant. Dialectica în genere, folosită ca instrument (organon), adică în sens constitutiv, produce aparență. Întregul spațiu al metafizicii este ocupat de producții dialectice, adică de o cunoaștere aparentă. Kant încearcă să transforme în așa fel dialectica ce a produs, până la el, cunoaștere aparentă (prin paralogism transcendental, antinomii ale rațiunii și prin idealul rațiunii pure
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
experiențe). Dialectica, atâta vreme cât rămâne la un sens foarte general, stabilit de Kant atunci când precizează sarcinile celor două părți ale logicii transcendentale, pare să nu mai aibă un rol normativ dominant, de vreme ce scopul ei este mai degrabă "restrictiv" (de aici și aparența normativă a sarcinilor ei): indicarea limitelor până la care se poate întinde rațiunea, în așa fel încât ea să nu-și impună, prin argumentele aparente (falacioase), judecăți ale sale care au pretenția unor cunoștințe veritabile. Dar în corpusul dialectic porpriu-zis, unde
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
s-ar putea spune că și-o întăresc datorită concentrării sarcinilor sale, în bună măsură negative, către judecată (chiar dacă analitica are în vedere, în primul rând, conceptele pure ale intelectului, anume categoriile, iar dialectica, raționamentele care creează, prin concluziile lor, aparența transcendentală). Cum arătam mai devreme, Kant distanțează metodic sarcinile criticii rațiunii pure concepute de el și care are în structura sa analitica și dialectica transcendentale de sarcinile unei "logici generale", alcătuită și ea din "analitică" și "dialectică", dar care nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa analitica și dialectica, fiindcă și aceasta din urmă are o funcție precisă spre deosebire de dialectica logicii generale, care nu reprezintă, potrivit punctului de vedere al lui Kant, decât o funcționare ilicită a logicii ca atare -, anume aceea de a indica "aparența judecăților transcendente", rezultate prin intervenția "constitutivă" a conceptelor rațiunii, adică prin aplicarea lor la conceptele intelectului ca la obiecte ale unei experiențe posibile. 3.2.1.3. Adevărul din perspectiva logicii transcendentale Logica transcendentală, prin analitica sa, este o logică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
clară și "ideea" unei critici a folosirii logicii dincolo de limitele experienței, adică folosirea sa dialectică; ceea ce Kant numește prin "dialectica transcendentală" moștenită din istoria filosofiei se referă la această folosire ilicită a logicii. Supusă criticii, dialectica transcendentală nu mai creează aparență, așa cum se întâmplă în cazul dialecticii din logica generală, ci doar stabilește limitele folosirii logicii (transcendentale), stabilind, de fapt, dar pe o cale negativă, înseși limitele experienței. Dialectica transcendentală nu poate opri însă travaliul gândirii de aplicare a regulilor intelectului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
doar stabilește limitele folosirii logicii (transcendentale), stabilind, de fapt, dar pe o cale negativă, înseși limitele experienței. Dialectica transcendentală nu poate opri însă travaliul gândirii de aplicare a regulilor intelectului pur dincolo de limitele experienței, dar ea poate scoate la iveală aparența și falsitatea acestei aplicații. Se depărtează Kant, prin proiectul logicii transcendentale, de sensul de corespondență al adevărului, propriu logicii tradiționale? Propune el un alt concept al adevărului, dat fiind faptul că logica transcendentală a sa are alte sarcini, alt obiect
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]