8,298 matches
-
internațional, evreii nu puteau accepta indiferentismul maiorescian și estetica artei metafizice. Prin urmare, Nădejde, om foarte inteligent și cultivat, sprijinit pe un grup de simpatizanți evrei, făcu socialism cu cel mai mare efect. Elevii de liceu refuzară să se mai închine "la idoli", alții călcară icoane în picioare. Nădejde lua apărarea școlarilor împotriva profesorilor, făcea caz mare de anume așa-zise persecuții, era chiar de părere că copilul nu trebuie să se supună tatălui când este mai cult decât el. Sofia
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în și mai mare tristețe. Pentru noi cerul e zăvorât și zăvorâte sunt și cetățile. În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, În zadar câinii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopții. Totul continuă a fi material: Fecioara Maria a legat rod ca un pom. * Lepădați-vă coarnele moarte bătrânilor cerbi cum pomii își lasă frunza uscată... însă aureolat: Toate turmele pământului au aureole sfinte
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
ești frate minor, să nu râzi nicicând, fiindcă îți sunt mai potrivite lacrimile; fă ca viața ta să corespundă numelui tău. Minor ești cu numele: să fii la fel și în fapte; îndură truda cu bunătate iar răbdarea să-ți închine mândria minții. Într-adevăr, inima pedepsește micimea sufletului, răbdarea purifică dacă ceva e întinat. Dacă cineva te corectează, consideră-l protectorul tău; fiindcă el nu te urăște pe tine, ci răul pe care-l faci. Ce crezi că ești tu
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
laude pe Domnul. Și cântau cuvinte dumnezeiești, nu omenești (Fap 12,22), iar lumea înainta spre mântuire. Părea că se îndeplinise cu adevărat acea frază profetică: Își vor aminti și se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului, se vor închina în fața lui toate familiile popoarelor (Ps 21,28). Purtau în mâini ramuri de copaci și lumânări aprinse. Se țineau predici seara, dimineața și la amiază, după spusele profetului: Seara, dimineața, și la amiază plâng și suspin, iar el va asculta
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
Totuși, Ovidiu publicase cartea Amores în anul 25 a. Chr., prima ediție 5, și în anul 20 a. Chr., ediția secundă. Așadar, ne întrebăm de ce Augustus a așteptat peste două decenii pentru a pedepsi delictul lui Ovidiu de a fi închinat poezii Iuliei Maior exilată, pentru viața ei libertină, în insula Pandataria, în anul 20 a. Chr. și, mai ales, cum trebuie să explicăm acel enigmatic aliquid vidi? În secolul trecut, R. Verdière a tradus sintagma Caesarea puella întâlnită în textul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
arată față de Dumnezeu: o fidelitate complice, o robie creatoare. Amorul, ca și Dumnezeu, există atîta vreme cît există credința robului. Curios, ușuraticul Alecu Începe să spiritualizeze iubirea și să facă din „stăpîna Afrodita” centrul lumii. Fala lui este să se Închine cu smerenie și să obțină miluirea femeii Împietrite, adică acceptarea sentimentului. Miluirea este capătul acestei aventuri, momentul suprem al dragostei văcăresciene, cum e la Eminescu somnia și la Blaga intrarea În codrii de brumă. Miluirea se capătă după ce bărbatul a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
adamism grandios: „Subt degete-mi răsună, lină, te-nfiorează, Spune ce e poetul În ăst loc osîndit, Cum el dintr-Însul raiul oriunde-nființează Și-și face fericirea din bine-nchipuit. CÎnd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; CÎnd se Închină, cerul el Îl coboară jos; Dragostea lui e flăcări și ura lui detună, Blîndețea-i e seninul acel mai luminos. Ferice de acela pe care el slăvește! La nemurire zboară, ce el i-o pregătește: În buza lui e slava ce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă Și cunoscut se face Cuvîntul peste tot; La vocea-i mundiferă creația așteaptă Și laudă, mărire din arpele lor scot. Și spirite, și geniuri, și minți ce nasc știință Se-ntrec să se Închine la Marele Cuvînt, Prin el să se-ntregească În toată-a lor ființă Si-ntr-Însele să cheme al lui coborămînt. O nouă sărbătoare În ceruri se serbează: Trag toți cu-ardoare sîntă, aduc carul cel viu Ce splende de lumină și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
arborii, spațiul liric este acaparat de pardoșii, tigrii, șerpii gigantici, de elefanții și de celelalte „feare-ncrustate” de la India Brahmină. RÎurile Asiei, valea Cașmirului, mîndra insulă a Ceylonului, lacul Ciad și munții Lunii cu Îngrozitorul Pustiu, Nilul Alb la care se Închină un popor negru și alte misteruri ale Africii sînt evocate Într-un singur poem. O adevărată explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o deschidere enormă a imaginației. Locul focului este luat de mîndrul soare: „În tine cred, o! soare, de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din contraste, În ea se Întîlnește binele și răul, plăcerea și amărăciunea. În Cine-i Amoriul, Conachi epuizează imaginile acestei Împerecheri de elemente antinomice: Amoriul poartă arme ca ostașii, dă năvală și fuge cu slăbiciune, ia cetăți dar nu le-nchină, se dă rob dar și robește, rănește și vindecă, aprinde focul groaznic și potolește focul... Armele lui sînt mila și iubirea: „Armele lui nu-s de heră, ci-s de milă, de iubire, De durere, de suspinuri, de rugi fără
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pasiunea ce Împinge la faptă, prin cealaltă Înălțarea deasupra simțurilor, potolirea pe care o aduce spiritul: „Două firi are-ntro fire - și de om, și Îngerească, Una-i dragostea curată, ceilaltă-i Îi trupescă. Cu una la săntimenturi să pleacă și să Închină, Dorește cele de lipsă, În despărțire suspină. Cu ceilaltă potoale și Împacă Îmbulzîrea Ce aduce la om fapta care i-au dăruit firea.” Finalul acestui spiritual discurs erotic pare a exprima Și o opțiune pentru partea pămîntească a Amorului. Oricum
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
am la durerea mea”... Victima este aici o copilă (o nymphet, cum zice Denis de Rougemont), În tradiția petrarchistă, dealtfel: Laura are, cum se știe, doisprezece ani, Beatrice are nouă ani cînd se naște pasiunea lui Dante, Novalis și-a Închinat opera Sophiei von Kuhn, moartă la unsprezece ani etc. Fetișoara lui Conachi intră În această tipologie de femei-copil, reluată de romantici. Un I.C. (VÎnătoarea, 1846) face chiar teoria iubirii tinere. Florica este o „copilită” și soacra, crescută În altă morală
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de iubire. Într-o alegorie (Visul Antonului) apare o fată dumnezăoaie: „Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori O fată dumnezăoaie, Îmbrăcată tot În flori, Chiar asămenea cu chipul care mi s-au arătat Pe deasupra vioricăi ta care m-am Închinat. Fața ei era prea albă, ochii săgeți sloboza, Sprîncenele lungi și dese drept În inimă rănea. SÎnul ei cu frăgezime omora pre om de viu, Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu. Sfatul Înalt și subțire, cu dulci Îndoituri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Înalt și subțire, cu dulci Îndoituri, Gurița chiar ca mărgeanul și obrazul numai nuri. Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut? Și Îndată la picioare cu vaiete am căzut.” TÎnărul cade cu vaiete la picioarele dumnezăoaiei și-i Închină cu umilință viața. Fata se arată Înțelegătoare și laudă pe tînărul pătimaș pentru statornicia și vrednicia lui În dragoste. Îl ia sub aripă și-l duce la „palatul fericit” unde locuiește proslăvitul Amoriu. Priveliștea dinăuntru este orgiastică: „De o parte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-ți zic stea ce luminezi, Ești mai mult, căci poți sîmțîre. Să-ți zic Înger? covîrșești, Căci, pe lîngă frumusăță, Ești tot nuri și, cînd grăiești, Farmeci cu delicateță, Iar zicîndu-ți Dumnezău, M-apropii de-a ta ființă, Pent-aceea mă-nchin eu ȚÎe cu-atîta credință.” O nehotărîre, bineînțeles, strategică, un dramatism prefăcut. Toate Însușirile ce pot Împodobi femeia sînt de preț. Idealizarea femeii, copleșirea ei cu laude intră În protocolul erotic al timpului. Conachi este cel mai perseverent dintre toți și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce țîi Împărăția Într-un cuprins de obraz Și stăpînești lumea toată numai prin plac și prin haz Cu duhul și cu sîmțîrea pururea Într-aripat Dai ființă la ființa În care ești răvărsat. ...................................................................... Ah, nurule, Împărate, ție numai mă Închin, Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.” Termenul apare, de regulă, la plural: nurii. A avea nuri, a fi nurlie constituie totul pentru o femeie. Nurii atrag mai mult decît „fierul la magnit”, zice infatigabilul Conachi (o adevărată uzină
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În drum spre casă. Mai sînt și alte semne ale ispitei trupului. O poezie (Asară, de-un vac trecut) pare a fi scrisă după o altă năvală de origine profană: „Ochi, guriță, piept și sin, Voi, la care eu mă-nchin, Și tu rai ascuns pre tare, Pomeniți necontenit CÎt zbucium și vînzolit Ați răbdat cu luptă mare. Cum sîmțăm că să bătea Inima ei supt a mea Cu răsuflări Îndesite, Pept pe piept tot apăsînd, Gură pe gură mușcînd ȚÎțîșoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
robesc, ucid. E suficientă o privire și poarta infernului se deschide: „căci mă perd cînd cat la tine Și-mi ies cu totul din sîne, Pentru că duh nu-mi rămîne. Au nu știi, dulce lumină, Ochii mei că ți să-nchină Și că la a ta ivire, Tulburați de-a lor răpire, Ca oglinda drept soare Cipind plină de-nfocare, Cu gene Înlăcrămate Spui că inima să bate?” Ochii spun mai mult decît vorbele. Conachi sugerează existența unui limbaj al ochilor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
bărbatului sînt cu precădere receptori. Conachi nu răstoarnă niciodată acest raport, nu Întoarce sensul emisiunii și receptării. Femeia (obiectul) emite laserul, bărbatul (subiectul, marea victimă) deține substanța explozivă: „Căci numai la ochii tăi Au fost scris ochilor mei A se Închina curînd De vreme ce foc aprind”, scrie poetul uneia dintre ibovnicele sale, Elenca. Deși toate părțile trupului sînt cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Rasismul masculin (phalusocrația) guvernează moravurile. Poeții nu ezită să treacă numele ibovnicelor În versuri și să jure, de fiecare dată, iubire veșnică. Ei nu se simt imorali pentru că n-au conștiința păcatului. Codul curtenici medievale cere ca bărbatul să-și Închine viața unei Doamne (Stăpîne). Mai aproape de Orient, primii noștri poeți caută unicitatea (esența metafizică a feminității) În varietate. Cu alte cuvinte: o biografie lirică Într-un număr fără capăt de experiențe erotice. Culmea e că reușesc. Zulnia este Isolda unui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
după moartea poetului s-a dus după alt bărbat, Încâlcind astfel prevederile testamentului. Anton Pann bale, dealtfel, recordul În ce privește onomastica feminină. Înaintea Ecaterinei, citim În acrostih numele Saftei, Lucsandrei, Parasehivei, Marioarei, Anicăi, Ninei, Sultanei, Elencăi, Liuței, Uțicăi. O poezie este Închinată unei femei pe numele de Ralu, alta se adresează Nicăi, diminutiv, probabil, de la Anica dinainte, dacă n-o fi, cumva, vorba de altă persoană. Unele nume (nume simbolice) se repetă Într-o epocă. În primele decenii ale veacului, Laurele moldovalahe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale lor oase Varsă lacrimi dureroase, Le ridică monumente, Cele mai tari elemente, Le zidește chimitire Spre vecinică pomenire. El slăvește În viață Un adevăr cu dulceață, Și o dreptate cinstește, Aceasta Îl mulțămește. La neam, l-averi nu să-nchină (Lumea de pilde e plină), La el săracul e una Cu cel ce poartă cununa, Înțeleptul și nebunul La el amîndoi sînt unul. MÎndru deloc nu se ține, Petrece cu fiecine, Pe nimeni cu osibește...” Poemul se termină printr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
obositoare a conduitei personajelor. Oarecare talent descriptiv se vădește în nuvela Lumea albă. Poezia Scrisoare, publicată în „Familia”, relevă, îndeosebi prin pesimismul ei accentuat, influența lui Mihai Eminescu. Mai reușite sunt Poezii în proză, apărute în aceeași revistă, adevărate imnuri închinate iubirii și naturii. Dintre acestea se impun atenției versurile de evocare a frumuseții locurilor natale (Ardeal, Cătră podgoria Șiriei), într-un stil apropiat celui din Cântarea României. Notele de pesimism și de melancolie care străbat aceste poeme în proză dezvăluie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288090_a_289419]
-
dintre propriul destin (de intelectual lucid și sceptic, incapabil de "nebunie" și lipsit de genialitate) și cel al "eroului" său (poetul genial), în ciuda profilului psihic asemănător. Ca atare, în loc să scrie Luceafărul (așa urma să se intituleze ultima parte a "trilogiei" închinate lui Eminescu), Lovinescu se întoarce iarăși la Bizu, personaj în care îi place să se regăsească, scriindu-(ș)i, de data aceasta până la capăt, povestea o poveste "burgheză", despre oameni obișnuiți, care nu caută în amor suferința, pasiunea bolnăvicioasă, ci
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
pe dânsa", cu instinctul ei "de felină disponibilă dragostei". Merită reținută, cred, observația că Eminescu impune celor două femei un comportament diferit, în funcție de forma mai mult sau mai puțin prelucrată a poemelor "dedicate": lui Mite, care îl voia geniu, îi închină doar două texte în variantă definitivă! -, pe când Veronicăi, care va juca în viața poetului un rol mai complex decât cel de muză, nu ezită să-i arate și versuri mai puțin șlefuite, fără să se teamă că ar putea-o
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]