8,377 matches
-
obiectivității judecăților despre "lucruri" lipsește, nici posibilitatea experienței nu mai este în act și, desigur, nici timpul nu mai poate condiționa ceva, sau condiționează parțial, ceea ce înseamnă tot nimic, raportat la constituirea fenomenală. Tocmai pe astfel de temeiuri devine posibilă aparența. Acesteia nu-i mai poate corespunde timpul; nu acesta o condiționează. Totuși, ea nu este autonomă, ci dependentă de altceva. Ce este acest altceva altceva decât timp care condiționează aparența? Ceea ce putem ști în momentul de față este doar faptul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la constituirea fenomenală. Tocmai pe astfel de temeiuri devine posibilă aparența. Acesteia nu-i mai poate corespunde timpul; nu acesta o condiționează. Totuși, ea nu este autonomă, ci dependentă de altceva. Ce este acest altceva altceva decât timp care condiționează aparența? Ceea ce putem ști în momentul de față este doar faptul că acest ceva trebuie să fie de origine strict subiectivă și să-i fie consubstanțială de la bun început imposibilitatea vreunui raport temporal de felul celui necesar experienței posibile; deși poate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
implica alt gen de raport temporal, care să mizeze doar pe ceea ce Kant numește "idealitatea timpului"; dar acest soi de timp conceput ca idealitate nu este, de fapt, numic. Și poate tocmai pentru că el nu este nimic devine cu putință aparența. Analitica transcendentală kantiană, care stabilește reguli privind posibilitatea experienței, deducând transcendental categoriile și formulând principiile intelectului pur, constituie, totodată, o teorie a timpului. Acesta este un motiv puternic pentru a interpreta construcția critică a lui Kant din perspectiva convențiilor judicativului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
așadar, că poate produce o cunoștință despre un obiect care nu este dat în intuiția sensibilă. Primei situații îi corespunde un fapt cu totul firesc pentru facultatea de cunoaștere, anume separația fenomenului de lucrul-în-sine; cea de-a doua este sursa aparenței, pentru că, deși conceptul al cărui obiect nu poate fi dat în experiență are o semnificație transcendentală, el nu are, legitim, și o folosire transcendentală (obiectul neputând fi dat și în experiență), iar intelectul îl înzestrează tocmai cu o asemenea folosire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aplicarea sa la conceptele intelectului, nu și la cele ale sensibilității sau, și mai rău, la lucrurile în sine. Într-un fel, sursa veritabilă a cunoștinței aparente este reprezentată atât de intelect, cât și de rațiune. Dar în vreme ce intelectul produce aparență prin amfibolia transcendentală, care confundă un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la lucrurile în sine. Într-un fel, sursa veritabilă a cunoștinței aparente este reprezentată atât de intelect, cât și de rațiune. Dar în vreme ce intelectul produce aparență prin amfibolia transcendentală, care confundă un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința operațiilor propriu-zise de constituire a aparenței și a raporturilor sale cu fenomenul, demersul de față
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința operațiilor propriu-zise de constituire a aparenței și a raporturilor sale cu fenomenul, demersul de față trebuie să-și ia măsuri de limitare în funcție de scopul acestetei prime părți a prezentării judicativului kantian: descrierea elementelor acestui judicativ. În partea a doua se va reveni la "elemente", dar pentru
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de acest aspect al rațiunii, cât mai degrabă de posibilitatea folosirii pure a ei, iar în această privință, dacă rațiunea are propriile sale concepte (forme a priori) și, apoi, de posibilitatea ca mecanismele raționamentelor dialectice să poată fi demontate, așa încât aparența pe care ele o creează să poată fi recunoscută ca atare. În legătură cu cea dintâi problemă dacă rațiunea are propriile sale concepte răspunsul este afirmativ: rațiunea posedă anumite forme a priori, numite de Kant "Idei transcendentale"; ele unifică, având funcție de sinteză
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cunoaștere aparentă; și se întâmplă astfel, pentru că rațiunea, în funcționarea sa pură prin Idei, "nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele."122 În legătură cu cea de-a doua problemă dacă poate fi indicată aparența pe care o creează raționamentele dialectice răspunsul este la fel ca la cea dintâi, afirmativ: printr-o "critică a rațiunii pure", care cercetează facultatea de cunoaștere în privința formelor sale pure și a competențelor și limitelor sensibilității, intelectului și rațiunii, poate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
raționamentele dialectice răspunsul este la fel ca la cea dintâi, afirmativ: printr-o "critică a rațiunii pure", care cercetează facultatea de cunoaștere în privința formelor sale pure și a competențelor și limitelor sensibilității, intelectului și rațiunii, poate fi scoasă la iveală aparența creată de raționamentele dialectice, a căror producere este, cumva, "naturală", susține Kant. Pentru a limpezi problema legată de raționamentele dialectice, este necesar un alt cadru de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
problema legată de raționamentele dialectice, este necesar un alt cadru de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
întrebări, trebuie să trecem de la diferența dintre cunoașterea veritabilă și cunoașterea aparentă, ca un prim temei al analiticii și dialecticii transcendentale, la o altă diferență, care este temeiul însuși al celei dintâi. Această nouă diferență are drept termeni fenomenul și aparența. Termenii tocmai numiți sunt atât de legați cu ceilalți doi care au constituit diferența anterioară este vorba despre cunoașterea veritabilă și de cea aparentă -, încât punerea lor în discuție înseamnă o continuare a celei vechi. Fenomenul și aparența sunt obiectele
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fenomenul și aparența. Termenii tocmai numiți sunt atât de legați cu ceilalți doi care au constituit diferența anterioară este vorba despre cunoașterea veritabilă și de cea aparentă -, încât punerea lor în discuție înseamnă o continuare a celei vechi. Fenomenul și aparența sunt obiectele celor două specii de cunoaștere. Totuși, legătura aceasta este mediată de o diferență "formală", asupra căreia Kant zăbovește mai degrabă în Estetica transcendentală, acolo unde ea are, de fapt, o semnificație cu totul aparte: diferența dintre forma a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
iveală, printr-o cercetare a facultății de cunoaștere și a produsului acesteia, cunoștința veritabilă, a limitelor cunoașterii, a înseși limitelor facultății de cunoaștere și ale folosirii legitime a unor principii, a limitelor ființei raționale și ale lumii fenomenale, chiar ale aparenței etc. Oricum, posibilitatea de a interpreta ontologic Critica rațiunii pure a lui Kant, lucrarea în care sunt puse în lumină astfel de limite, a fost trecută în realitate, cum știm, de către Heidegger și de alți interpreți ai filosofiei critice kantiene
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de asemenea ca un temei, mai adânc decât cel dintâi, al analiticii și dialecticii atunci, poate, vom căpăta șansa de a vorbi despre un temei mai profund decât ambele. Termenii noii diferențe au fost anunțați: este vorba despre fenomen și aparență. Fenomenul este obiectul preluat și prelucrat (constituit) de facultățile noastre de cunoaștere, mai bine-zis, de sensibilitate și de intelect. El este "obiectul nedeterminat al unei intuiții empirice"123, dar și obiectul unui concept, în măsura în care obiectul în cauză aparține unei experiențe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o asemenea facultate de cunoaștere despre care totuși s-a vorbit în istoria filosofiei și înainte și după Kant, dar imposibilă în arhitectonica "rațiunii pure" -, anume intuiția intelectuală. Luat fie într-un fel, fie în celălalt, noumen-ul este ipostază a aparenței. Aceasta din urmă are, ea însăși, mai multe ipostaze: pe lângă noumen, necondiționatul, nimicul etc. Sensul negativ al noumen-ului, acceptabil, și cel pozitiv, inacceptabil, nu provoacă o schimbare de statut a acestuia, în sensul că unul dintre ele ar constitui ceva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
126 Totuși, cele două sensuri dau seamă de două ipostaze ale sale, așa cum acceptam și mai sus, una dintre ele, cea negativă, trebuind să fie considerată atunci când avem în vedere cunoașterea, și cealaltă, pozitivă, trebuind să fie socotită o simplă aparență. Într-un fel, și ipostaza negativă reprezintă aparență, deși ea are o funcție determinată în actul cunoașterii; și nu se poate decide cu toată certitudinea, dacă nu cumva Kant a acceptat ca fiind necesară această ipostază a noumen-ului tocmai pentru
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
două ipostaze ale sale, așa cum acceptam și mai sus, una dintre ele, cea negativă, trebuind să fie considerată atunci când avem în vedere cunoașterea, și cealaltă, pozitivă, trebuind să fie socotită o simplă aparență. Într-un fel, și ipostaza negativă reprezintă aparență, deși ea are o funcție determinată în actul cunoașterii; și nu se poate decide cu toată certitudinea, dacă nu cumva Kant a acceptat ca fiind necesară această ipostază a noumen-ului tocmai pentru a scăpa de sensurile posibile ale unui soi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
solipsism (de nuanță empiristă), observat de unii exegeți chiar și după publicarea celei de-a doua ediții a Criticii rațiunii pure (1787); și e drept că sensibilitatea, așa cum o înțelege Kant, poate fi luată ca sursă a unui "văl al aparenței", care separă subiectul cunoașterii de "lumea reală"; pe de altă parte, realitatea, după Kant, este chiar ceea ce se constituie în felul de a fi al fenomenului, mai bine-zis, ansamblul fenomenelor, structurat de înseși principiile intelectului, atâta vreme cât acestea au o aplicare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
reală"; pe de altă parte, realitatea, după Kant, este chiar ceea ce se constituie în felul de a fi al fenomenului, mai bine-zis, ansamblul fenomenelor, structurat de înseși principiile intelectului, atâta vreme cât acestea au o aplicare doar empirică: ceea ce înseamnă că vălul aparenței își pierde orice șansă de a semnifica ceva, nemaifiind vorba, în proiectul critic, de o autonomie totală a subiectului cunoașterii și obiectului cunoașterii. Din aceste motive, noumen-ul nu poate susține, cum s-ar părea, proiectul unei dislocări a dictaturii judicativului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
clare în sistemul cunoașterii, dacă este gândit negativ, și trebuie respins, ca fiind un nimic, atunci când intelectul are pretenția că el poate fi dat (positum) printr-o intuiție intelectuală (imposibilă pentru facultatea omenească de cunoaștere, după Kant). Noumen-ul rămâne ipostaza aparenței la nivelul intelectului. O aparență care, luată într-un sens anume, funcționează după necesitatea exprimată de facultatea de cunoaștere omenească. Necondiționatul are o funcție necesară în construcția kantiană: el face posibilă sinteza la nivelul Ideilor rațiunii (de care se ocupă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este gândit negativ, și trebuie respins, ca fiind un nimic, atunci când intelectul are pretenția că el poate fi dat (positum) printr-o intuiție intelectuală (imposibilă pentru facultatea omenească de cunoaștere, după Kant). Noumen-ul rămâne ipostaza aparenței la nivelul intelectului. O aparență care, luată într-un sens anume, funcționează după necesitatea exprimată de facultatea de cunoaștere omenească. Necondiționatul are o funcție necesară în construcția kantiană: el face posibilă sinteza la nivelul Ideilor rațiunii (de care se ocupă dialectica transcendentală), sinteza conceptelor intelectului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
posibilă sinteza la nivelul Ideilor rațiunii (de care se ocupă dialectica transcendentală), sinteza conceptelor intelectului, pentru că Ideile nu ajung la experiență, ci doar la conceptele intelectului, pe care le unifică. Fiind astfel plasat, poate fi el socotit o ipostază a aparenței? Atâta vreme cât el apare ca o condiție de posibilitate a unor sinteze necesare ele însele pentru facultatea de cunoaștere, am avea motive să ne îndoim de o asemenea încadrare. Numai că el, necondiționatul, nu poate fi niciodată obiect de experiență, nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
poate fi niciodată obiect de experiență, nu poate fi constituit fenomenal (devenit în același timp obiect de intuit și obiect de gândit), adică nu poate deveni fenomen, ceea ce înseamnă că este doar de condiția opusului constituirii fenomenale, anume de condiția aparenței. Funcțiile sale (toate legate de funcția generică a sintezei conceptelor intelectului în Idei) sunt trei, adică atâtea câte Idei transcendentale sunt. Întâi, el reprezintă "sinteza categorică într-un subiect", apoi "sinteza ipotetică a membrilor unei serii", în sfârșit, "sinteza disjunctivă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și rațiunii. Pe această posibilitate de a gândi (de a lua) necondiționatul în sine ca obiect al rațiunii (al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul regulativ al Ideilor rațiunii pure (rol legitim) și rolul lor constitutiv, vinovat de aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic). Dacă sinteza rațională (prin Ideile transcendentale), posibilă pe temeiul necondiționatului, exprimă doar posibilitatea înaintării infinite în lanțul condițiilor pentru a ajunge deși niciodată nu se va întâmpla aceasta la absolut, dacă doar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]