8,539 matches
-
i să‑și creadă urechilor. Dar, dat fiind că abia azi mi‑a cerut să vin, am avut la dispoziție doar câteva minute, În mașină, ca să mă uit la poze. Și ce, am zis eu, tu crezi că asta e ciudat? În fine. Asta e procedura standard la petrecerile Mirandei. — Păi, eu credeam că nu o să fie nici un personaj faimos aici diseară, a zis ea, referindu‑se la petrecerile din trecut de la Met. Dat fiind că era o contribuabilă de bază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
E lucrul cel mai vizibil din lume. — Da, bineînțeles că bea. La fel și tu, la fel și eu, la fel toți cei pe care Îi cunoaștem. Lily e studentă și așa fac toți studenții, Alex. Ce e așa de ciudat? Am părut Încă și mai jalnică când am rostit fraza cu glas tare, iar el a clătinat doar din cap. Am tăcut amândoi câteva minute, după care el a vorbit: — Nu pricep și pace, Andy. Nu prea știu exact cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
că te deranjez acolo, sunt sigur că ești incredibil de ocupată, dar trebuie să vorbesc cu tine, așa că, te rog, sună‑mă pe celular imediat ce primești mesajul. Nu contează cât e de târziu, sună‑mă, OK? Ăă, OK. Pa. Era ciudat că nu spusese că mă iubește sau că abia așteaptă să mă Întorc, dar probabil că așa ceva intra În categoria „nepotrivit“ atunci când doi oameni se hotărăsc să „facă o pauză“. Am apăsat pe buton să șterg mesajul și am decis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
o acțiune magnetică imediată asupra mea. Singura atingere a mâinii ei mă electrizează, simt cum pocnesc În aer corpusculii materiali ai ființelor noastre. Trec mulți colegi pe lângă noi. Ea nu se sinchisește deloc, Înlănțuită de mijlocul meu. Nici eu. Ce ciudat, simt că ea mă iubește, că aș putea să..., dar eu n-o iubesc, am venit la Întâlnire ca un cavaler medieval din prea aleasă educație sentimentală. (Acum trei zile, fără să am habar de intențiile ei, i-am promis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
prieten, nu te preocupi de nimic, nu te paște nici o primejdie; te lăfăi Într-o nepăsare crasă, ești ca o balegă de cal aburind la marginea drumului până vine roata carului și o turtește. Deodată, se schimbă aerul, un curent ciudat vibrează și un sunet șuierat te avertizează; simți că nu mai ești deloc singur, nu mai poți fi o balegă nepăsătoare, starea de primejdie devine unica normă a lui a fi și ești somat prin canale secrete că va surveni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
simțeam În fiecare toamnă, când Începeam școala, din nou, după vacanță. Mă refer la perioada de liceu, pe care am trăit-o cel mai intens. În prima zi de școală, pe 15 septembrie, mă sculam foarte devreme, cu un zumzet ciudat În corp; eram posedat de o stare specială, de parcă intraseră mii de muzici În mine; fără să vreau, parcă le Înghițisem din greșeală ca pe niște bondari și acum cântau fără voia mea acolo, Înăuntru; eu le ascultam uimit, ca și cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
doar pentru ea aș fi fost În stare să fac orice muncă sau orice corvoadă ca s-o văd. Eram amețit de dorința de a-i vorbi și de a-i sorbi privirile. Veneam către liceu Împins de un resort ciudat de parcă aveam aripi și mi se părea că În curând am să și zbor. În toată existența mea, n-am fost atât de bucuros că exist decât atunci, căci, mai târziu, la facultate, n-am mai trăit niciodată asemenea stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
promisesem de o mie de ori să nu mă mai bag și să-mi văd de treabă, cum Îmi spune săracul Bazil de fiecare dată. Dar după ce faptul este Împlinit, nu mai este nimic de făcut. Se Întâmplă un lucru ciudat cu mine; e ca și cum ar apare brusc un alter-ego ce se substituie celui care eram Înainte și care sunt, mă dă afară, cum s-ar spune, din propria-mi casă, din propriu-mi eu și-și permite să susțină lucruri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
precis ce se Întâmplă cu mine. Îmi dau seama că nu mă voi putea lega niciodată În mod trainic de un om. Am o fire imposibilă, vreau să mă afirm În Împrejurările cele mai nepotrivite. Și, ce e și mai ciudat, când sunt cu un bărbat, gândesc prin el adică mă exclud pe mine ca persoană În fața necesității calculate de a-i face compania plăcută. Ei bine, oare nu s-a născut omul În fața căruia să nu-mi cântăresc orice cuvânt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
i se părea că e cel mai liber și cel mai frumos fulg din lume. Ar fi vrut să vină un vânt rece și puternic, să-l ia și să-i arate tot pământul, pe care Îl Întrezărea atât de ciudat... Ar fi vrut ca vântul să-i fie prieten și să-i Împărtășească bucuria Întâiului zbor. Deodată, s-a oprit. Căzuse În părul unei fete și se simțea fericit. Ea vorbea unui băiat despre povestea fulgilor de zăpadă. Spunea că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
niciodată farmec. Teamă... dorință... nesiguranță... pluteam și Încercam să știu unde sunt. Vedeam cerul, simțeam vântul, auzeam vorbele, dar eu, eu mă risipisem În toate sevele pământului. Și simțeam pulsând, gata să-mi spargă trupul, toate sevele pământului. Acum, sunt ciudat de stingherită atunci când, cu gesturi mecanice, moarte, repet mersul de atunci al dragostei. Ce iute mă Împotmolesc! Adică trec direct la păcat, fără a mai da măcar binețe sublimului. Și rămân mereu acolo... copleșită de visul cel fără de păcat... mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Iar dacă ți-am plâns vreodată, să știi că m-am prefăcut doar, pentru a obține ceva de la tine, lucruri mărunte, de obicei, dragostea cui s-o dau, când nu știu cum arată? 28 septembrie 1964 (luni) Odată, demult, În fața unor ochi ciudat de albaștri, s-a deschis drumul vieții. Era larg drumul și ușor, și frumos, dar ochii nu găseau nimic În cenușiul depărtării. Cerul, numai el Îi chema, ca să confunde cele două mari dorințe albastre, ochii și infinitul. Plecând de pe pământ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
cei albaștri nu au ajuns niciodată albastrul cerului. Și au căzut Înapoi triști, puțin obosiți... Au urcat apoi spre albastrul piscurilor abrupte. Cenușiul drumului bătut nu i-a Îndemnat niciodată să-l cunoască. Deodată, ochii aceia n-au mai fost ciudat de albaștri, ci nemaipomenit de albaștri. Cerul, cerul Întreg coborâse În ei. Ba nu, mi se pare că ei urcaseră la cer... Ei duc dorul pământului și al clipelor lui de liniște, dar niciodată nu vor regreta cerul atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
demone... 12 decembrie 1964 (sâmbătă) Drumul acesta plin de peripeții pe care mi l-am ales e minunat. Fiindcă fiecare pas e un salt spre stele. Și nici nu realizezi măcar clipa când te desprinzi cu adevărat de pământ... Ce ciudat... nu mai pot iubi, ca Înainte, din tot sufletul... Eram o romantică nefericită pe atunci. Acum sunt un bulgăre de lumină care nu mai știe să reflecte planetele vecine. 13 decembrie 1964 (duminică) Hai, un salt În infinit și gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
În visuri nedorite, dar care mă chinuie până la strigătul de bucurie. 14 aprilie 1965 (miercuri) Uite, soarele a-ncetat să ardă, e vremea apusului și-a cinei, călătorule. De ce-ți tremură un zâmbet pe buze? De ce te uiți la mine ciudat și-mi vorbești de odihna nopții? O, da!... Uitasem că tu ești bărbat, iar eu femeie... 20 aprilie 1965 (marți) Să nu mai Înflorească pomii! Să nu mai cânte păsările! Alungați primăvara asta plină de muguri! O, ploaie a toamnei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
caii, sforăind și ciulind urechile, goneau nebunește, izbind deseori cu picioarele dinapoi în frontalul bombat al saniei. Atunci răsună glasul lui Petre, încrezător: ― Nu vă speriați și nu vă fie frică, coniță, dacă sunteți cu mine! Glasul acesta aspru și ciudat îi împrăștie deodată orice teamă. Auzi acuma și pe Titu, care nu-și pierduse cumpătul, zicînd: ― Doamnă, doamnă, nu e nimic, fiți liniștită! Încercă să zâmbească, parcă i-ar fi fost rușine de spaima trecută. Petre, cu spinarea îndoită ușor
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
tăcere. Au impresia că, dintr-o clipă în alta, se va întâmpla ceva, aud zgomote care nu există decât în închipuirea lor, simt priviri care le străpung ceafa, zăresc ceva cu simțurile încordate îndărătul ușilor pe care le deschid. E ciudat cum tăcerea, care e atât de priete noasă, poate provoca astfel de stări. Dar asta nu din cauza ei, ci din vina noastră. În clipa când tăcerea limpezește aerul din jur, vedem mai clar și propriul chip, stăm față în față
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Am privit pereții de pe care nălucile se scurgeau ca o ploaie șiroind pe fereastră. Am rămas o vreme, fără să ne mai vorbim. Viața mea de până atunci n-avusese nicio importanță, nu aveam ce să las în urmă, ce ciudat să cauți cuvântul care să-ți explice viața și să nu-l găsești. Bătrânul m-a învățat cum să ascult sufletul casei, sufletul străzilor, cum să-mi lipesc urechea de trunchiuri și să simt duhul copacilor, cum să-mi lipesc
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
numai pentru că ai o monedă de argint ? — Nu pentru că am eu, ci pentru că el n-are... Hai mai bine pe hol, să tragem o țigară. Dacă te uiți prin fum, se vede altfel. Cosmina netezi așternutul sub degetele desfăcute. — Vorbește ciudat... spuse. — Vorbește după cum trăiește, spuse Pantelimon, băgând moneda în buzunar și scotocindu-se după pachetul cu țigări. E încă la început și la început a fost verbul... — Dar gerunziul ăsta... — Tot ce are e un fel de prezent continuu. Viitorul
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
lipi fruntea de umărul lui : Ce bine că ai venit... șopti. — Ți-am spus că am să vin. Nu, nu mi-ai spus. Dar, adăugă după ce se așeză pe canapeaua mașinii, e ca și cum mi-ai fi spus și asta e ciudat. Cu tine e ciudat totul. Nu trebuie să fac niciun efort, tu știi fără să trebuiască să-ți spun. Cum ar fi, de pildă, faptul că nu va refuza dacă o va invita la el. Cosmina avea gata pregătite niște
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
lui : Ce bine că ai venit... șopti. — Ți-am spus că am să vin. Nu, nu mi-ai spus. Dar, adăugă după ce se așeză pe canapeaua mașinii, e ca și cum mi-ai fi spus și asta e ciudat. Cu tine e ciudat totul. Nu trebuie să fac niciun efort, tu știi fără să trebuiască să-ți spun. Cum ar fi, de pildă, faptul că nu va refuza dacă o va invita la el. Cosmina avea gata pregătite niște cuvinte pe care însă
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
moarte. Știi, îmi imaginez moartea ca pe o piramidă în trepte, cum sunt cele din Mexic, de pildă. Dar o piramidă întoarsă, pe care nu urci, ci, ca să ajungi la vârf, cobori. El nu o întrerupse. Făcea parte din tablou. — Ciudat, mai spuse Cosmina, nedezlipindu-și ochii de la fereastră. De ce nu mă mir că l-am găsit aici pe Penderecki ? De ce am, de la o vreme, sentimentul că moartea urcă treptele, gata să bată la ușă ? Întunericul se despică dintr-un fulger. Veioza
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
asupra palmei deschise în mijlocul căreia aștepta moneda de argint. — Ei, profesore... șopti, punându-i mâna pe umăr. — Îmi pare rău pentru bunicul tău, spuse Pantelimon, fără să-și ridice privirea. — Ce să zic... Trebuia să se întâmple, odată și-odată... — Ciudat e că mie moneda nu mi-a dat niciun semn. La drept vorbind, nici nu știam ce s-o întreb. — Întreab-o ce s-a întâmplat, de fapt. De ce a simțit tataia nevoia să iasă din el însuși... Pantelimon își ridică
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
nouă... Sunt curios. Îmi place să trăiesc, din curiozitate. — Să zicem că și eu sunt curioasă. Atunci mă înțelegi, da ? Ionuț clătină din cap, mișcarea asta îl duru și-și duse mâna la ceafă. Spune-mi, ce este atât de ciudat cu balconul tău ? Ionuț începu să se legene. Părea absent, Cosmina îl lăsă până ce se opri singur. Sunt prea mulți oameni jos, spuse el, într-un târziu. Nu poți să le vorbești tuturor deodată și nici ei nu te ascultă
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
că Golea se potolise. Îi plăceau literele acestei cărți, erau frumos rotunjite, cele de început de capitol erau mai mari, înflorate. Întoarse cu limba colțul foii. Hârtia era poroasă, ca o piele privită prin lupă. Avea și un gust nou, ciudat, parcă ar fi fost petale pisate de flori de primăvară. Povestea începea cu propoziții lungi, leneșe, care, după două-trei pagini, începură să se legene. Literele se alungeau, începuturile încolțeau, crescând neînchipuit, ca niște tulpini firave, apoi cât niște trunchiuri, cu
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]