8,185 matches
-
germane postbelice În Căsătoria Mariei Braun (1979), un film În care eroina Își folosește cu succes farmecele și cinismul, În ciuda rugăminților mamei ei de a nu face nimic „care ți-ar putea răni sufletul”. Dar dacă Maria lui Fassbinder duce povara deziluziilor furioase ale unei generații ulterioare, femeile reale din Germania anului 1945 se confruntau cu probleme mai concrete. În ultimele luni de război, milioane de civili - majoritatea germani - au fugit din calea trupelor sovietice care Înaintau prin Europa Centrală și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a observatorilor perspicace din generațiile mai vechi. Charles de Gaulle, care avea 54 de ani la eliberarea Franței și care crescuse Într-un mediu burghez catolic și conservator din nordul țării, diagnostica situația cu precizia-i caracteristică: „În timpul catastrofei, sub povara Înfrângerii, spiritul oamenilor a suferit o schimbare majoră. Pentru mulți, dezastrul din 1940 a Însemnat eșecul deplin al sistemului și al clasei dominante”. Dar problemele, În Franța sau În alte părți, nu au apărut În 1940. Partizanii antifasciști de pretutindeni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de dreapta, intervenția statului În economie era Încă odioasă, În vreme ce stânga socialistă considera, În general, că numai o societate postrevoluționară poate să-și planifice rațional activitatea economică. Până atunci, capitalismul era condamnat să sufere și, eventual, să se prăbușească sub povara propriilor contradicții. Ideea că o economie capitalistă poate fi „planificată” le părea ambelor tabere absurdă. Frustrați, campionii planificării economice au găsit Înțelegere la dreapta radicală, În sânul unor partide autoritare mult mai deschise la propunerile lor. Nemulțumiți fiindcă partidul lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a lui Truman („M-am săturat să le cânt În strună rușilor”), reflecta frustrarea crescândă a americanilor față de dificila Uniune Sovietică. Germanii nu erau singurii Îngrijorați: englezii erau și ei neliniștiți de dorința explicită a americanilor de a scăpa de povara europeană. La Washington, nu toată lumea simpatiza Marea Britanie. La 12 aprilie 1946, vicepreședintele Henry Wallace amintea Într-o cuvântare că „În afară de limba și tradițiile literare comune, nu avem mai multe În comun cu Anglia imperialistă decât cu Rusia comunistă”. Desigur, Wallace
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
staționate permanent În Hong Kong, Malaysia, Golful Persic și Africa de Nord, Trieste și Austria, Germania de Vest și, bineînțeles, Marea Britanie. Pe deasupra, un amplu și costisitor corp diplomatic, consular și de spionaj, Împrăștiat peste tot În lume, pe lângă funcționarii din colonii: o grea povară birocratică și administrativă, chiar și după retragerea englezilor din India. Pentru a merge Înainte În aceste circumstanțe extreme, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, acceptând o penurie fără precedent - ceea ce explică o trăsătură frapantă a acelor ani: victorioasă, mândra
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
excedentară, a convins Adunarea Națională să voteze pentru Tratatul de la Roma. În schimbul deschiderii pieței interne pentru exporturile industriale ale Germaniei, francezii au obținut practic mutarea sistemului lor intern de garanții rurale pe umerii partenerilor CEE, ușurând astfel Parisul de o povară de lungă durată, excesiv de costisitoare și tensionată din punct de vedere politic. Acesta este fundalul pe care a apărut celebra Politică Agricolă Comună a Comunității Economice Europene (PAC), inaugurată În 1962 și formalizată În 1970, după un deceniu de negocieri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În 1970, patru din cinci administratori ai Pieței Comune lucrau pentru PAC, iar agricultura costa 70% din buget - o situație bizară pentru unele dintre cele mai industrializate state ale lumii. Nici o țară n-ar fi putut duce de una singură povara unei asemenea politici absurde, Însă transferând obligațiile asupra Comunității și corelându-le cu obiective mai generale ale Pieței Comune, fiecare guvern avea de câștigat, cel puțin pe termen scurt. Numai populația urbană săracă (și fermierii din afara CEE) aveau de pierdut de pe urma
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fiecare uzină de pe coasta de nord-est și din Lancashire (la o oră când sunt acolo numai directorii), am fi salvați. Nu știu cum altfel am putea regăsi acea exuberantă lipsă de experiență care, pe cât se pare, e indispensabilă pentru succes”. În Franța, povara similară a incompetenței manageriale și a inerției a fost compensată de investițiile publice și de o fermă planificare elocventă. Însă guvernele britanice s-au limitat la negocieri colective, managementul cererii și diverse predici. Pentru un stat care naționalizase arii vaste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deceniile următoare. Azi e ușor de constatat că o inițiativă precum Legea reformei asigurărilor sociale din RFG (1957), care le garanta lucrătorilor o pensie În funcție de salariul avut În momentul pensionării și indexări ulterioare În funcție de costul vieții, avea să devină o povară insuportabilă pentru buget În noile circumstanțe economice și demografice. Privind retrospectiv, e limpede că egalizarea forțată a salariilor În Suedia social-democrată a redus economiile private, inhibând astfel investițiile viitoare. Era clar Încă de pe atunci că redistribuția efectuată de guvern și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anunțat decizia unilaterală a țării sale de a renunța la sistemul ratelor fixe de schimb. Dolarul american, stâlpul sistemului monetar internațional de la Bretton Woods Încoace, urma să fluctueze liber În funcție de celelalte valute. Această decizie s-a luat pe fondul uriașei poveri militare a războiului din Vietnam și al unui deficit bugetar federal În creștere. Dolarul era legat de prețul aurului, iar Washingtonul se temea că posesorii străini de valută americană (inclusiv băncile centrale europene) vor Încerca să schimbe dolarii pe aur
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după un sfert de secol, În 1997. Partidele anti-impozit, ca și partidele de protest agrar din Europa interbelică erau Înainte de toate reactive și negative - erau Împotriva schimbării nedorite și, mai ales, cereau statului să Înlăture ceea ce li se părea o povară fiscală nerezonabilă. Alte mișcări axate pe o singură problemă aveau solicitări mai pozitive În fața statului, a legii sau a instituțiilor. Preocupările lor variau de la reforma Închisorilor și Înființarea de spitale psihiatrice, accesul la educație și servicii medicale până la asigurarea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor trecut leninist. Eurocomunismul a repurtat un succes vremelnic, mai puțin În rândul alegătorilor și mai mult printre intelectuali și universitari, care au luat drept renaștere politică a marxismului ceea ce, de fapt, era expresia epuizării sale doctrinale. Ca să scape de povara propriei istorii și să se impună drept mișcare(a) democratică a stângii, comuniștii occidentali ar fi trebuit să renunțe nu doar la „dictatura proletariatului” și alte formule retorice aruncate În cursul anilor ’70 pe rugul capriciilor ideologice. Ei trebuiau să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În douăzeci de ani facturile aveau să rămână fără platnici - iar de vină era chiar prosperitatea, Împreună cu contracepția și numărul tot mai mare de femei care munceau În afara gospodăriei 2. Rezultatul: pe umerii celor În măsură să plătească atârna o povară din ce În ce mai grea. Deja costul pensiei și asigurării de sănătate afecta În unele locuri (Franța, În special) angajatorii - o problemă serioasă În condițiile unui șomaj ridicat. Dar mai Îngrijorătoare era cheltuiala din vistieria națională: ca procent din PIB, datoria guvernului a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șomaj ridicat. Dar mai Îngrijorătoare era cheltuiala din vistieria națională: ca procent din PIB, datoria guvernului a atins la mijlocul anilor ’80 un nivel record - În cazul Italiei, 85%. În Suedia anului 1977, o treime din PNB era alocată cheltuielilor sociale, povară bugetară care nu putea fi susținută decât cu prețul deficitului sau impozitând exact acele categorii (muncitori, funcționari civili și specialiști) pe care se bazase până atunci consensul social-democrat. Politicile publice se bazau din anii ’30 pe un acord „keynesian” cvasiunanim
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
decăderea” gânditorului public angajat: „Cât despre mine, cred că dacă mai există astăzi o mare cauză, aceasta este apărarea intelectualilor”4. Jertfa de sine a intelectualilor În fața Istoriei a fost descrisă cândva de Isaiah Berlin drept „oribila soluție germană la povara dilemei morale”. Cuvinte cam aspre, fiindcă nemții nu erau nici pe departe singurii europeni care s-au Înjosit pe altarul necesității istorice, deși este adevărat că ideea Își are originea În filosofia romantică germană. De unde vidul apărut acum În gândirea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prețul era teribil. La apogeul cursei Înarmărilor, 30-40% din bugetul sovieticilor (de patru-cinci ori mai mult decât În cazul Statelor Unite) era destinat cheltuielilor militare. Pentru mulți experți sovietici era deja evident că țara nu putea duce la infinit o asemenea povară. Scadența pentru generații Întregi de acumulare militară trebuia să sosească până la urmă. Pe termen scurt Însă, tensiunile externe chiar au consolidat regimul. Poate că Uniunea Sovietică era Într-adevăr un sat de mucava de mărimea unui continent, „Volta Superioară cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Gorbaciov a evitat orice mențiune a economiei de piață până târziu, În 1987, chiar și după aceea referindu-se invariabil la o „piață socialistă”). Instinctul reformistului era să Încerce compromisuri, să experimenteze creând (prin decret) câteva Întreprinderi privilegiate, eliberate de povara birocratică și cărora avea să li se asigure o sursă stabilă de materii prime și mână de lucru calificată. Acestea, continua raționamentul, urmau să slujească drept modele reușite și chiar profitabile pentru alte Întreprinderi similare. țelul Îl reprezentau modernizarea controlată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Răsturnările din politica internă sovietică Între 1985 și 1989 au fost facilitate de o mutație majoră În politica externă, petrecută sub Gorbaciov și noul său ministru de Externe, Eduard șevardnadze. Gorbaciov Își declarase de la bun Început hotărârea de a reduce povara Uniunii Sovietice, scutind-o măcar de cele mai oneroase dintre obligațiile militare. La o lună după preluarea puterii, el a sistat desfășurarea de rachete sovietice și a oferit negocieri necondiționate asupra forțelor nucleare, pornind de la propunerea ca ambele superputeri să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
crescut și dezvoltare economică mai lentă - avea să se facă simțit nu numai În Germania, ci În toate țările Sistemului Monetar European. De fapt, Helmut Kohl a exportat costurile unificării, iar partenerii europeni ai Germaniei au fost nevoiți să Împartă povara. Concesiile lui Mihail Gorbaciov față de Germania i-au diminuat, fără Îndoială, prestigiul pe plan intern - el Însuși Îl avertizase pe James Baker că o Germanie unită și membră NATO putea Însemna „sfârșitul perestroikăi”. Pierderea celorlalte state-satelit europene putea fi pusă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
artă, companiile de operă, orchestrele și trupele de balet erau finanțate În mare măsură (În multe țări chiar exclusiv) prin generoase subsidii anuale din fondurile publice. Excepția flagrantă a Marii Britanii, unde Loteria Națională a preluat de la Trezorerie o parte din povara subvențiilor pentru cultură, este doar aparentă: loteriile reprezintă tot un mijloc de a alimenta bugetul statului, doar mai regresive social decât agențiile convenționale de recuperare a datoriilor 2. Costul ridicat al culturii pe bani publici stârnise dubii cu privire la posibilitatea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de șomaj atât de mari, Încât oamenii nu aveau nici un stimulent să Își caute de lucru. Dacă această „inflexibilitate a pieței muncii” ar fi fost remediată, iar costisitoarele ajutoare sociale reduse sau privatizate, atunci numărul angajaților ar fi crescut, ușurând povara de pe umerii angajatorilor și plătitorilor de impozite. „Euroscleroza” putea fi vindecată. Ca diagnostic, acesta era și adevărat, și fals. Binefacerile statului asistențial, negociate și fixate la apogeul exploziei economice postbelice, deveniseră, neîndoielnic, o povară. Orice lucrător german care Își pierdea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numărul angajaților ar fi crescut, ușurând povara de pe umerii angajatorilor și plătitorilor de impozite. „Euroscleroza” putea fi vindecată. Ca diagnostic, acesta era și adevărat, și fals. Binefacerile statului asistențial, negociate și fixate la apogeul exploziei economice postbelice, deveniseră, neîndoielnic, o povară. Orice lucrător german care Își pierdea slujba primea timp de 32 de luni 60% din ultimul pachet salarial (67% dacă avea un copil). După care ajutorul lunar de șomaj scădea la 53% (respectiv 57%) din ultima leafă - pe termen nelimitat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
monstruozitatea crimei naziste. Dar ubicuitatea zelului compensatoriu În Europa, unde dispariția evreilor era recunoscută, comemorată și predată În școli, nu era nici ea lipsită de riscuri. În primul rând, exista pericolul unui recul. Până și politicienii germani răbufneau ocazional cu privire la povara vinovăției naționale: În 1969, liderul creștin-social bavarez Franz-Josef Strauss exprima deja În public ideea că „un popor cu succese economice atât de remarcabile are dreptul să nu mai audă mereu de Auschwitz”. Dar firește că politicienii au motivele lor13. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exterminare -, nu facem decât să confecționăm un nou strat de pseudomemorie. Retrospectiv, „Auschwitz” este lucrul cel mai important din al doilea război mondial. Dar atunci lucrurile păreau altfel. La fel și În Europa de Est. Pentru est-europeni, eliberați abia după 1989 de povara interpretării comuniste oficiale a celui de-al doilea război mondial, obsesia fin-de-siècle a Holocaustului În Occident avea implicații tulburătoare. Pe de o parte, În comparație cu Vestul, Estul postbelic are mai multe lucruri de rememorat - și de uitat. Evreii erau mai numeroși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Holocaustului din memoria colectivă. Nu prin minimalizarea ororilor și crimelor războiului - dimpotrivă, ele erau amintite permanent În retorica oficială și păstrate cu sfințenie În memoriale și cărți de istorie. Doar că evreii erau omiși. În Germania de Est, unde povara responsabilității pentru nazism era pusă integral În cârca urmașilor lui Hitler din Germania de Vest, noul regim a plătit reparații nu evreilor, ci Uniunii Sovietice. În manualele din RDG, Hitler era un instrument al capitaliștilor monopoliști, care Își urmăreau interesele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]