9,213 matches
-
numai tradiție, ci și modernitate (acum ea însăși istoricizată), neomodernismul încearcă și o recuperare a marelui scris interbelic, fără sincronizare și fără pierderea propriilor deziderate estetice. Neomodernismul liricizează poezia, aducând esențiale transformări precum: expansiunea imaginației, luciditatea și fantezia, sensibilitatea și ironia, exotismul și confesiunea, elemente suprarealiste și ermetice, explorarea universului afectiv al omului contemporan, diversificarea formulelor artistice, preferința pentru metafora de toate tipurile, limbajul poetic surprinzător (Nichita Stănescu), limbajul simplu, ce implică parodia, umorul (Marin Sorescu), limbajul metaforic (Ana Blandiana), limbajul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
interzisă de dinainte de '89 a rămas încă un subiect tabu. Există, desigur, numeroase publicații care fac treceri în revistă ale titlurilor de carte cenzurată în perioada comunistă, există aprecieri și atacuri verbale cu referire la acea perioadă, există nostalgii, există ironie și dezgust, dar nu există cercetare literară propriu-zisă, care să vizeze textele acelei perioade. Se cunoaște, firește, aversiunea pe care mesajul acelor scrieri o exprima față de regimul comunist, dar, oare în ce termeni era îmbrăcat acest mesaj? Lipsa de interes
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nici măcar o tehnică. Totuși, deconstrucția supune analizei și pune la îndoială distincțiile conceptuale fundamentale sau opozițiile, din filozofia occidentală, printr-o examinare detaliată a limbajului și a logicii textelor literare și filozofice. În studiile literare, deconstrucția se manifestă prin parodie, ironie, pastișă. În polemicile cu privire la tendințele intelectuale ale sfârșitului de secol XX, termenul de deconstrucție a fost, uneori, folosit, în mod peiorativ, pentru a sugera scepticismul frivol sau chiar nihilismul, în timp ce, în uzanță populară, termenul a ajuns să însemne de-montare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
venerate sunt, reasamblate și puse într-o noua lume"77. Alături de aceste trăsături ale literaturii postmoderniste, mai menționăm: desolemnizarea discursului, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversității realului, refuzul stilului înalt, ermetic și impersonal, valorificarea creativă și recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafrază și parodie, practicarea unei poetici a concretului și a banalului, receptivitatea față de livresc, în forma intertextualității, a metatextualității și a transtextualității 78. Matei Călinescu 79 introduce postmodernismul prin menționarea unei suite de etape care îi preced și care sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
De aici decurge o recuperare a substanței ei estetice printr-o "mișcare de evoluție regresivă"20. S-ar putea spune că rolul neomodernismului este unul recuperator. Neomodernismul liricizează poezia, aducând esențiale transformări precum: expansiunea imaginației, luciditatea și fantezia, sensibilitatea și ironia, exotismul și confesiunea, elemente suprarealiste și ermetice, explorarea universului afectiv al omului contemporan, diversificarea formulelor artistice, preferința pentru metafora de toate tipurile, limbajul poetic surprinzător (Nichita Stănescu), limbajul simplu, ce implică parodia, umorul (Marin Sorescu), limbajul metaforic (Ana Blandiana), limbajul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cuvântul devine țipăt sau imn. Asocierea stării de teamă cu vegetalul constituie, de data aceasta, o îndepărtare de la condiția superioară de om. Deconstruind, din nou, canonul romantic tradițional al identificării omului cu natura, Ana Blandiana folosește cu o deloc subtilă ironie metafora căderii omului în teluric. Plantele devin prima metaforă opacă, constituentă a universului vegetal, care reprezintă vocea unei generații întregi. Deloc întâmplător, poeta alege acest element al cadrului natural corespondent altuia, și anume ploilor copilăriei. Alcătuite din aceleași sunete (consoana
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
rolul de spațiu al persecuției. Astfel, metaforele mai sus amintite, precum: suntem frunze, suntem copaci, suntem un popor vegetal etc. devin laitmotivuri ale poeziei subversive. Neputința revoltei generează imposibilitatea evadării dintr-un univers mort. Numindu-și semenii, cu o ușoară ironie, frații mei, autoarea le critică acestora atitudinea în fața răului, printr-o permanentă stare de nepăsare și de indiferență. O altă metaforă subversivă, opacă, o constituie greierii, care "cântă numai în somn,/ Greierii ziua sunt numai insecte,/ Lăsați-i să doarmă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nu există deloc sau, dacă există, este ascunsă cu finețe în spatele unui limbaj simplu, banal, al cotidianului, în care orice mișcare este surprinsă instant. Deținând o funcție mai mult informativă cu privire la realitatea existențială, poeta are grijă să nu își ascundă ironia și disprețul, pentru o societate care pare să nu mai aibă niciun reper și nicio coordonată determinantă: "Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseși legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Și cel ce
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
să le prețuiască ori, și mai rău, să le iubească"220. Făcând un periplu printre titlurile interzise din perioada comunistă și stabilind, totodată, principalele "motive" invocate de comuniși pentru scoaterea din circulație a anumitor publicații, autorul vorbește cu o amară ironie despre "misiunea criminală a liderilor de partid de a nimici probele creativității românești, începând (n.n.) nu cu operele, ci cu persoanele fizice, cu scriitorii, criticii și istoricii literari încă în viață, cărora nu le-a fost greu să li se
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
țării, dacă și-ar fi îndeplinit conștiincios obligațiile față de autorități. Totuși, adolescentul originar din Slobozia întrecea măsura. Versurile lui erau de o exuberanță sfidătoare și respirau o libertate fără margini, care îi amețea pe cititori. (...) Nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfățișează ca o neverosimilă ființă liberă într-o lume a obedienței și a resemnării."229 Atacă tinerețea, nepăsarea de a rosti ceea ce este interzis, candoarea, jovialitatea, care devin o avangardă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
al refugiului, dar, mai ales, cadru prielnic desfășurării unor sentimente precum iubirea, nostalgia, melancolia sau chiar tristețea. În poezia subversivă a Anei Blandiana, natura capătă conotații diferite, semantismul ei fiind coborât în derizoriu, metafora naturii fiind utilizată drept instrument de ironie la adresa poporului vegetal, laș și incapabil de revoltă. În acest spațiu al persecuției, singura care s-ar face sinonimă curajului ar fi nebunia, aceasta devenind o formă de supraviețuire, după cum autorul Nicolae Steinhard redă în Jurnalul fericirii. Nebunia și moartea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
toposuri pe care Alina le va identifica, pe rând, perseverent, în toate volumele publicate de Ana Blandiana. În cazul ploii, comparația cu Bacovia este pertinentă, deși, la poeta șaizecistă, acest simbol impune o semantică a metamorfozabilului. Dincolo de metaforă este și ironie, sarcasm și-o imensă tristețe, a neputinței de-a înainta. Revoltă, spaimă, curaj și foarte puțin umor. Râsul e expulzat din lumea ideală, puternic estetizantă, a poeziei blandiene. Caracterul aforistic al poeziilor sale este, mai degrabă, cel care iese în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
că a introdus-o în peisajul nostru actual. Fiind o piesă despre evaziune, nu este totuși o piesă evazionistă... Dimpotrivă, e o piesă acut implicată în actualitate. Vreau să subliniez finețea cu care împletește nuanțele dintre comic și tragic, dintre ironie și distanțare. MIHAIL DAVIDOGLU: Am fost fermecat de vivacitatea replicilor. PAUL TUTUNGIU: Autorul construiește un altfel de mit al violenței. Este vorba de individul care violentează o ordine socială, dar nu intrînd violent în acea ordine, ci retrăgîndu-se într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Am băut o gură de țuică. Ilie: Da ce-ți veni! Și nu puteai să-ți pui într-un pahar? Mina: Dar ce cauți acasă la ora asta? Ilie: Am plecat. Am plecat, pur și simplu, mai devreme. Mina: (cu ironie) Tu! Ai plecat tu mai devreme de la datorie. Ilie: (ignoră) Da, eu. (se uită la colț, apoi spre Mina. Tensiune. Se dezbracă de haine, își pune halatul și papucii de casă apoi intră în dormitor unde se trîntește pe pat
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Știu, știu... adică am știut, pentru că după un timp n-am mai știut chiar atît de sigur, am început să-i cred pe ei. Mai dă-mi o țuică. Bea și tu un păhărel. Pune sticla pe masă. Mina: (cu ironie și durere) Cum s-ar spune, i-ai iertat și pe ceilalți! (Ilie tace vinovat) Așa-i că i-ai iertat? Ilie: Și încă demult. Mina: (ironică) Doamne, ce inimă minunată și bună ai! Ilie: Nu-i vorba de inimă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
rog, părinte,... dați-mă înapoi la înmormîntări... e mai vesel... Preotul: Ție ți-a cam intrat democrația asta nouă în cap...! Groparul: Nu, părinte..., mie mi-a ieșit democrația din cap pentru totdeauna... Preotul: (mereu atent, încordat, să surprindă orice ironie) Da! Și de ce, mă rog?! Groparul: Păi, în primul rînd pentru că nu există... Preotul: Măi, măi, ce le mai știi tu pe toate! Groparul: Și-n al doilea rînd pentru că mie nu-mi place democrația... "...democrația începe acolo unde dispare
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
despre trecerea timpului și, deopotrivă, despre încremenirea lui, o piesă despre blocaj dar și despre eliberare. Cele două personaje principale, generic denumite Gheorghe Popescu 1 și Gheorghe Popescu 2, doi actori de vîrsta a treia, contemplîndu-se unul pe celălalt, cu ironie și solidaritate, într-un fel de tango ciudat al vieții și al morții, sau, altfel spus, într-o subtilă dialectică a lucrurilor ce au fost, sunt și vor fi. Asta pentru că în locuința lui Popescu 1nu este foarte clar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
este unul pentru care conflictul sau personajele rămîn mult în urmă după ce a căzut cortina, iar mesajul transpare dincolo de ele, un mesaj universal. Așa se întîmplă în teatrul celor vechi, la un Shakespeare sau la un Cehov. Dincolo de Hamlet este ironia sau o lume bufonadă pe care o recunoști în orice alt timp istoric; dincolo de Vanea este depersonalizarea, solitudinea sau căutarea nesfîrșită a sinelui într-o lume uitată. Doi foști actori, ajunși la pensie se întîlnesc în fiecare luni în apartamentul
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Trimisul lui Dumnezeu: (scoate dintr-o geantă o Biblie și o iconiță în formă de cruce, le pune pe masă cu o gesticulație și cu un ritm oarecum ritualic) Doamne ajută! (ceilalți sînt atenți într-un fel de admirație și ironie; Supraveghetorul vine și le dă dosarele) Dosar nr.: Ăsta ce dosar e? E tot ăla de ieri? Supraveghetorul: Da, ăla de ieri... și de-alaltăieri... și de acu' un an... Dosar nr.: Dar am făcut cerere... cereri... să mi se
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
lui Dumnezeu: Eu l-am văzut pe Dumnezeu! Sursa dublă: Iar? Sau tot visul ăla e? Dosar nr.: Lasă-l în pace! Oricum nu scăpăm... dacă i-a venit lui să-l spună... o să-l spună iar. Obiectiv nr.: (între ironie și interes) Și? Ai vorbit cu El? Plutonierul: Auzi, omule, niciodată nu te-am întrebat dacă are barbă... Trimisul lui Dumnezeu: (ignorîndu-i, accentuat) L-am văzut pe Dumnezeu... El este lumină... putere... bunătate... Obiectiv nr.: Ți-a spus ceva...te-a-ntrebat
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
retorica imprecației și estetica sublimului care o caracterizează. Problema apare Însă În momentul În care antimodernii, numiți de Julien Gracq, excepționalul autor al Țărmului Sirtelor, „reacționari de șarm” (explicitează Compagnon: „reacțiunea plus șarmul, adică traversarea reacțiunii, reacțiunea contra reacțiunii, sau ironia reacțiunii și recalificarea pesimismului”) Își iau discursul - șarmant de inactual - „În actual”; și, mai ales, cînd publicul nu vrea să vadă „șarmul” reacțiunii, ci „acțiunea” reacțiunii: nu să admire o compoziție pictată, ci să intre În atmosfera unei scenei de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
investigație a unei literaturi ce pornea de la alte premise? Lucrurile nu stau atît de tranșant precum le-am prezentat. Volumul profesorului de literatură franceză la Sorbona și la Columbia University, În rigoarea lui structurală dublată de didacticism dar și de ironie, disponibilitate la dialog, s-ar părea că nu pune probleme dar nici nu spune mare lucru. Tocmai aici i se revelă originalitatea: tonul discursului, departe de sarcasmele lui Luc Ferry sau sentințele baroce ale celor ce transmit adevăruri mari, departe
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
se revelă originalitatea: tonul discursului, departe de sarcasmele lui Luc Ferry sau sentințele baroce ale celor ce transmit adevăruri mari, departe de precipitarea exfolierii unei erudiții proteiforme (ca În cazul unor eseiști/universitari americani) are ceva din decența resemnatului, din ironia estetului, din fervoarea nostalgicului. Din pathosul antimodernului care știe că trăiește Într-o epocă În care orice contra-mișcare este ușor de recuperat și de Întors Împotriva ei. Antoine Compagnon reprezintă astăzi o figură Încă tulbure În cîmpul literaturii, dar care
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
probabil ca literatura franceză să fi cunoscut un personaj mai pregnant ca Bruno, profesorul de franceză ratat din Particulele elementare, un “erou al timpului nostru” În care orice cititor de sex masculin se poate recunoaște În diferite doze. Scris cu ironie, tandrețe, cinism și, În final, optimism, romanul, numit de presa culturală “roman total”, este una din puținele proze franceze actuale care se citește, de-a lungul a patru sute de pagini, pe nerăsuflate. și aceasta nu din cauza intrigii, ci datorită istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
investite de o dimensiune formatoare - dragostea-bildung, calea către redescoperirea sinelui În mijlocul căreia stă Celălalt: Dumnezeu, Diavolul sau Femeia cu brațele și ochii larg deschiși. Rareori această dialetică a spiritului mediată de evenimentul Întîlnirii Celuilalt a reușit să fie relatată cu ironie și sarcasm: a reușit Marchizul de Sade, Nebunul redescoperit de istoria literară franceză abia după 1950. Povestea este altminteri destul de cunoscută și face astăzi dacă nu gloria cel puțin zvonul literaturii franceze contemporane. Personajul feminin X se Îndrăgostește de personajul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]