9,246 matches
-
de cenușă rămasă din coliba arsă. A aruncat bastonul, s-a așezat în genunchi răscolind cenușa. La început, Maranda a privit aproape absentă la Toaibă. Apoi s-a lăsat să cadă în genunchi și a prins și ea să vânture cenușa în neștire. Au scormonit așa o bună bucată de vreme, cu speranța nemărturisită că vor găsi vreo urmă... Cel puțin lanțul cu care a fost legat calul sau potcoavele! Nimic însă nu le spunea că bietul animal a ars în
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
pe bucata de lanț ce o târâie după el, se împiedecă gata să se dea peste 108 cap, dar nu se oprește... Galopează ca scăpat din ghearele unui monstru”... Toaibă s-a cutremurat și-a trecut dosul palmei plină de cenușă peste ochi, pentru a alunga vedenia... A răsuflat adânc. O întrebare l-a străfulgerat însă: „Unde s-a dus bietul animal? Oare s-a oprit undeva sau a alergat până a căzut fără vlagă și zace într-un șanț”... Cu
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
l-a străfulgerat însă: „Unde s-a dus bietul animal? Oare s-a oprit undeva sau a alergat până a căzut fără vlagă și zace într-un șanț”... Cu acest gând ca o povară s-a ridicat cu greu din cenușă... Nu se putea desprinde de imaginea calului căzut... După o vreme a oftat și a vorbit ca din altă lume: Dusu-te-ai și te-ai tot dus... Unde ești, flăcăul tatii? Unde te-ai oprit? Ai scăpat de foc
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
greu din tăciuni. Toaibă s-a întors cu fața spre ea și cuprinzându-i capul în palme și l-a apăsat pe piept pentru a-și liniști bătăile inimii... În zori de zi, două umbre îmbrățișate ședeau în mijlocul întinderii de cenușă. Pe obrajii înegriți de tăciune șiroiau lacrimile care lăsau în urmă șanțuri șerpuitoare... Geana roșie a răsăritului se profila deja pe creasta dealului când cei doi, împleticindu-se, au pornit către casă. Drumul până în ogradă li s-a părut nesfârșit
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
au oprit să-și tragă sufletul. Marandă, Marandă. Nu știu cum, dar casa mi se pare pustie. Mă întreb ce căutăm noi aici? Cine ne mai așteaptă? Nimeni! Doar vântul care o întețit focul din gârlă și o rămas să bântuie prin cenușa din sufletele noastre. Atâta o mai rămas, Marandă. Cine ne-o blăstămat să nu avem liniște? Cine? Da’ așa-i. Dacă nu-i să fie, nu este și pace... Când au intrat în casă, Toaibă s-a lăsat să cadă
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
foc. Între timp, smulgându-și părul din cap și bocind în gura mare, a ieșit și Dochița. Lasă bocitul! Ia o găleată, adu apă din șanț și arunc-o peste foc! ... Când în locul căpiței a rămas doar un morman de cenușă fumegândă, Toaibă s-a așezat pe o buturugă din apropiere, ca să-și revină cât de cât. Cine ți-a pus foc la căpiță, Dochiță? De unde să știu eu dacă dormeam? Și nu bănuiești pe nimeni? Aș bănui eu... Da’ dacă
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
tăcut acoperite toate datoriile - ascult cum ninge ninge liniștit - freamutul pădurii doar în soba-ncinsă curs de chitară - în insectarul clasei greierii tăcuți note de pian - țurțurii copacilor numără clipe “El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa.” (Biblia, Psalmul 147:16)
T?cerea iernii by Cristina Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83682_a_85007]
-
carnea mea sîngerîndă... Te aștept chiar În noaptea asta, Încă sîntem tineri, abia la Începutul anului 1943, crivățul de care vorbești a Început să bată, dar vom găsi În noi tăria de a ne mai aprinde la jăratecul mutat În cenușă... SÎntem Încă tineri. Și cînd ești tînăr...” Poarta casei lui Lung se dă În lături. Un bărbat scund, În jur de treizeci de ani apare În prag și-l strigă, cică e „convocat” la primărie, deși e duminică. Lung se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
la ușa lui atîtea destine omenești, batjocorite, aruncate În lanțuri sau ucise, că nu mai pot alege, fiecare cerîndu-și Întîietatea. Am ieșit din noaptea lagărelor de concentrare, a camerelor de gazare, Îmi spuneam, ca să intrăm În alta, a pustiului și cenușii. „Ce e de făcut? mă Întrebam. Nimic, Îmi răspundeam. Keti se ivi lîngă mine: - „Nu e adevărat! Îmi spuse. N-ai voie să-ți uiți tinerețea, puritatea de-atunci. Nu le poți schimba pe nimic; nu-ți este Îngăduită nici o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
mult de granițele generației lui, căci numai vreo șapte-opt din cei de altădată se mai aflau În viață. Doi dintre ei fuseseră negustori, erau scăpătați de mult, aflați acum În Întreținerea fiilor, și ei În vîrstă, după o viață de cenușă ca urmași ai unor „Foști exploatatori” cum le erau denumiți părinții, În vocabularul și concepția politică a puterii care fărîmițase societatea În tot atîtea insulițe cîți membri erau - n-o Împărțise ci o fărîmițase, adică o distrugere a personalității umane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
pe căile comerciale ale lumii; ce se vedea acum nu erau decît ultimele tresăriri ale acelei lumi, cu speranța - rămasă În subconștient - a reluării vieții, căci portul nu mai flutura zecile de pavilioane străine, marile firme căzuseră, totul avea culoarea cenușii, numai locuitorii mai erau vorbăreți, pentru că veneau din poveștile Orientului. Fiica Anei nu știa toate acestea, de aceea lumea pe care o vedea aici, prima dată, În secvența unei singure zile, În timpul istoric de atunci, i se păruse Încîntătoare. Poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
de o piază rea. Mai era sectorul codului penal cu furtișagurile, escrocheriile lui, nimicniciile vieții omenești, lăturile valului dintotdeauna. Roba de pe umeri ne fusese smulsă de mult, destinul părea să fi fost În felul acesta conștient că urma să prezidăm cenuși. Lumi buimăcite Își cerșeau bruma de dreptate, cîtă mai rămăsese de partea lor, cu ochii ațintiți spre dreptatea răpită sau cea absolută la care se visează de mii de ani. Procese ale mizeriei omenești adîncite de o organizare fără scrupule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
tunător al soldatului îl urmări pe Valerius, care alerga îngrozit, agățându-se de mâna fratelui său; acesta apăruse pe neașteptate, iar acum îl trăgea după el. Fumul îi îneca, gâtul le era ars de focul care, împreună cu satul, prefăcea în cenușă o mulțime de victime lipsite de apărare. Alunecând pe sângele ce îmbiba pământul, se strecurară printre leșurile contorsionate, trecură pe lângă trupurile femeilor siluite lângă gardul de lemn. Își recunoscură mama și bunica, dezbrăcate, pline de sânge, cu gura larg deschisă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
rănile. Văzu cicatricele de pe piept, de pe șolduri și de pe coapse. Se aplecă din nou deasupra lui și îi ascultă bătăile inimii. Îi apucă încheieturile puternice, căutând pulsația venelor. Urmări ritmul respirației. — Nu moare. Privi în jur. Luă o mână de cenușă dintr-un vas aflat lângă cămin, își frecă mâinile cu ea, apoi le clăti într-un vas cu apă. — E un bărbat puternic, dar starea lui e gravă. A pierdut mult sânge. Fă din nou focul și încălzește niște apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
vis, furioasă că nu primise darul. Atunci i-a luat colierul lui Venus și a dat fuga la Tusculum, să-l ofere Fortunei... Însă un incendiu distrusese templul și Galba n-a putut face altceva decât să arunce colierul în cenușa fumegândă. Dar tu unde erai? întrebă Vitellius, impresionat. — Eram lângă cenușa templului. Eram îmbrăcat în doliu. Într-un vas de sticlă am oferit tămâie zeiței ca s-o liniștesc, iar lui Galba i-am dat vin într-un vas de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lui Venus și a dat fuga la Tusculum, să-l ofere Fortunei... Însă un incendiu distrusese templul și Galba n-a putut face altceva decât să arunce colierul în cenușa fumegândă. Dar tu unde erai? întrebă Vitellius, impresionat. — Eram lângă cenușa templului. Eram îmbrăcat în doliu. Într-un vas de sticlă am oferit tămâie zeiței ca s-o liniștesc, iar lui Galba i-am dat vin într-un vas de lut. Un vas de lut, rânji Vitellius. Nici măcar unui sclav nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
fie teamă să lupți. Tu vei fi Orpheus - un surâs îi lumină privirea. Adu-ți aminte... Orpheus... Puse apoi mâna pe buzele lui Valerius; atingerea ei era înghețată. — Taci... Nu întreba nimic. — Nu muri, o imploră Valerius. Îmi vei îngropa cenușa acolo unde m-am născut. Acolo vor trebui să te găsească atunci când... Suspină, apoi tăcu. — Cine te-a înjunghiat? hohoti Valerius, și în clipa aceea îl văzu, ca prin vis, pe Vitellius șezând în taverna întunecată, în fața lui Ausper. Vitellius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
anumite ritualuri. În noaptea asta e lună plină, iar acum luna a ajuns chiar deasupra frasinului. Nu putem aștepta, Valerius. Julius se ridică. — Stai aici. — Velunda mi-a cerut să o îngrop în locul unde s-a născut. — O să-ți dau cenușa ei. Va trebui să faci o călătorie lungă ca s-o îngropi. Velunda s-a născut în apropiere de Augusta Rauricorum, la granița de răsărit a Galliei. Julius luă torța din mâna femeii și ieși împreună cu aceasta. Lurr îl urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
am altă călătorie de făcut. Mă duc în Gallia. Lurr, care stătea în ușa colibei, întoarse capul spre Valerius, apoi își puse botul pe labe și continuă să fixeze lămpița din fața urnei din lemn de paltin în care se afla cenușa Velundei. PARTEA A DOUA 20 Vânzătorul de melci își lăsase coșurile la umbra castanilor, pentru a le feri de soarele acelei zile de primăvară. Mai mulți oameni se îngrămădeau în jurul lui. — Vedeți? întrebă vânzătorul arătând spre fântâna de piatră, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din jur. Putea doar să stea la soare... Nu mai voia să trăiască, dar nu avea curaj să se sinucidă. Nu-i păsa nici măcar că Vitellius, ucigașul, se oprise tocmai acolo, în orașul unde ajunsese și el, ducând urna cu cenușa Velundei. Oftă și privi în jur, amețit din cauza oboselii. Se uită absent la mulțimea care invadase orașul în acele zile de sărbătoare. În fața lui, în piață, treceau, înghiontindu-se, salutându-se sau insultându-se, bărbați și femei, unii îmbrăcați elegant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Privi din nou amuleta. Ce anume o putea face să se întunece, dacă nici măcar moartea nu reușise asta? Confuz, strânse amuleta la piept, vrând parcă să și-o întipărească în carne. „Plec“, își spuse iar. Nu știa încotro. Îi dusese cenușa în locul unde se născuse. Chiar în noaptea dinainte - o noapte cu lună plină - săvârșise ritualul, într-o pădure din apropierea cetății. Făcuse ce i se spusese. Nu-i mai rămânea altceva de făcut în viață. Cât despre răzbunare... nu era capabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îl va apăra în viața pământească și îi va dărui mântuirea după moarte, adăugă încet Antonius. Titus a fost deja inițiat în misterele lui Mithra și a susținut sacramentum-ul... Tăcură. De data aceasta Antonius vorbi mai întâi. — Unde ai îngropat cenușa Velundei? — Velunda s-a născut în ținutul ăsta, într-un mic sat de pe dealurile acelea, le vezi? Mi-a povestit despre satul ei, răspunse Valerius ușurat, căci durerii îi luase locul o profundă senzație de liniște. Era lună plină, adăugă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Velunda. Se dusese pe un deal și aprisese un foc într-o rariște, ca să ardă urna. Se întinsese în iarbă și ascultase trosnetul ușor al flăcărilor, invocând-o pe Velunda. Când jarul se stinsese, luna dispăruse printre copaci. Vântul împrăștiase cenușa în iarbă, printre florile, tufișurile și rădăcinile ce se iveau din pământul umed. Valerius privise cerul până când stelele păliseră în lumina zorilor și dispăruseră. Atunci Lurr, care îl însoțise pe parcursul întregii călătorii, se scuturase ca și cum ar fi auzit o chemare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dintre cele mai somptuoase din Augusta, înainte să devină sediu pentru Ludi. Ajungând în capul scărilor, Valerius se opri, privind dincolo de zid, spre colina ce se zărea în depărtare. Fusese acolo într-o noapte cu lună plină, când vântul risipise cenușa Velundei. I se părea că de atunci trecuseră sute de ani. — Mișcă-te! Soldatul îl împinse; se purta însă cu grijă. Intrară într-o sală mare, luminoasă, mărginită de coloane, care dădea spre curtea interioară unde, zilnic, se desfășurau antrenamentele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
gânditor spre cea mai înaltă dintre colinele care, în dimineața aceea senină, se vedeau dincolo de zidul de apărare și de păduri. Revăzu o scenă nocturnă: Valerius, întins pe iarbă, lângă un foc pe cale să se stingă, luna plină care apunea, cenușa risipită de vânt... Velunda. Glasul lui Manteus îl trezi din visare. — Fostul proprietar era un negustor bogat, zise lanistul arătându-i, în stânga, micul teatru din piatră înconjurat de tei. Făcea negoț cu carne sărată, dar iubea actorii, dramele, comediile, marile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]