KorAP: Find »[drukola/base=sabie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...325 326 327 ...354 >

8,833 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

Avu impresia că omul cu un aer sălbatic și violent îi rezerva un destin necunoscut și, în primul rând, tragicul sfârșit al lui Salix. Deodată își aminti visul care continua să-l chinuiască. Instinctiv, ridică brațele; revăzu mâna dreaptă strângând sabia, i se păru că ridică brațul spre cer și auzi glasul acela: Nu-l ucide! Inima începu să-i bată nebunește și i se tăie răsuflarea; se ridică din nou, privindu-l disperat pe Salix, în timp ce tânărul cu părul negru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Vitellius și că avea să se omoare așa cum făcuse soldatul care venise la Brixellum să anunțe înfrângerea... Pentru că nimeni nu-l credea, iar unii îl acuzau că minte sau că fugise de luptă, soldatul s-a aruncat în propria-i sabie, omorându-se în fața împăratului. — Otho a dovedit că este un bărbat de onoare, murmură Titus. Calvia Crispinilla îi făcu semn numidului să se retragă. — Le-a spus fratelui său, nepotului și prietenilor să aibă grijă de ei. Când au vrut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
însă, pentru romani războiul era o misiune, o datorie sacră față de zeul Marte, potrivit vechilor tradiții. Toți soldații știau că zeii intervin în bătălie și au putere asupra fiecărui luptător. Marte era prima armă a soldaților, înainte de scut și de sabie. Astăzi, în schimb, cum stau lucrurile? — Astăzi? întrebă Antonius scărpinându-și bărbia; un zâmbet amuzat îi lumină privirea: în tonul sever al lui Proculus se ghicea o notă polemică. Astăzi, zici? — Recunoști că un om oarecare vede într-o victorie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Astăzi? întrebă Antonius scărpinându-și bărbia; un zâmbet amuzat îi lumină privirea: în tonul sever al lui Proculus se ghicea o notă polemică. Astăzi, zici? — Recunoști că un om oarecare vede într-o victorie doar meritul trupelor care ucid cu săbiile? Câți văd, în spatele măcelului, divinitatea ce conduce armata? În ce mă privește, zise Antonius zâmbind, când asist la jocurile grecești nu văd niște bărbați prinși într-o luptă inutilă, fără arme. Văd entitățile spirituale, sau divine, care le îngăduie atleților

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
alături de el, îmbrățișându-l. Noaptea însemna pasiune. Avea parte de un somn neliniștit, în parfumul de levănțică și verbină ce trăda prezența Velundei în celulă, alături de el. Noaptea avea din nou visul acela. „Nu-l omorî!“ Valerius ridica spre cer sabia scurtă, cu lama însângerată, apoi o îndrepta încet spre bărbatul aflat la picioarele sale. „Nu-l omorî!“ Se trezi brusc. Deschise ochii și, o clipă, se amăgi că Lurr stătea la picioarele lui, în peștera din pădure, și că mergeau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și îl împinseră spre rețiar. Zgomotul armelor ce loveau scuturile sau coifurile celor care luptau lângă el, mirosul de camfor, strigătele de efort sau de durere îl împiedicau să se concentreze asupra adversarului. Îi puseră în mână un rudis, o sabie de lemn. Imediat, tridentul îi lovi scutul. Căzu pe spate, între picioarele unui trac care aproape că îl călcă. Când îl văzu pe rețiar venind spre el, sări în picioare și începu să alerge. Simți cum două brațe puternice îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Simți cum două brațe puternice îl înșfacă și îl împing spre zona lui de luptă. Se rostogoli iar, în hohotele de râs ale instructorilor. O împunsătură în gleznă făcu să i se strângă stomacul de durere. Furios, se ridică, aruncă sabia și scutul, apoi își smulse placa de bronz de pe picior și își scoase turbanul care trebuia să-l apere de loviturile mai periculoase. Îl aruncă spre Hyrpus. Instructorul îl privi zâmbind. — Nu te mai joci? Doi doctores secutoris se grăbiră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
o să te prindă. Are o armă mai lungă decât a ta. Din câțiva pași, rețiarul îl ajunse și îl lovi peste picioare. Valerius căzu peste scut. Se ridică furios. Primi o nouă lovitură, în cap. Se năpusti spre rețiar, rotind sabia, dar nu reuși să-și atingă ținta. — Pe toți zeii! tună Hyrpus. Ce faci, alungi muște? Ce vrei? Până acum el n-a cunoscut decât lama chirurgului, zise cineva. Valerius primi o nouă lovitură. De fiecare dată se chircea de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
primi o nouă lovitură. De fiecare dată se chircea de durere și începea să lovească aiurea, de parcă ar fi luptat cu mai mulți adversari. — Hei, secutor! râse antrenorul care juca rolul rețiarului. Sunt aici! Tu cu cine lupți? Valerius aruncă sabia. O privi cum se rotește în aer și cade, apoi se așeză pe jos, în praf, uitându-se la Hyrpus. — Ajunge. — Duceți-l înapoi în celulă, ordonă Hyrpus. Privi spre vilă. Era convins că Manteus urmărise scena; îl văzu printre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
bățul îndreptându-se în jos, înclina scutul, iar marginea de jos a acestuia lovea T-ul. Capătul bățului aluneca pe scut și Valerius reușea să-l împingă la pământ și să-și continue fuga prin galerie, ajungând să lovescă cu sabia ținta de paie. De fiecare dată când atingea ținta se simțea cuprins de o furie asemănătoare cu cea care îl determinase să dea buzna în pulvinar ca să-l ucidă pe Vitellius. Da, zise Proculus. Cam asta e... În adâncul sufletului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
degetul în piept. — Puterea ta e aici, înăuntru... Îi atinse fruntea. — ...și aici. Tu însuți ești puterea ta. Valerius tăcea. Stătea pe marginea arenei pentru antrenamente, lângă zidul acoperit de iederă și umbrit de coroanele copacilor. Agită în iarbă rudis-ul, sabia scurtă de lemn pe care învățase să o țină în mână. Când asta va fi o lamă adevărată, care rănește... cum crezi că voi avea curajul să o înfig în corpul unui om, că-l voi face să sufere, că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
adevărată, care rănește... cum crezi că voi avea curajul să o înfig în corpul unui om, că-l voi face să sufere, că voi sta să văd cum sângerează din vina mea? Eu sunt medic. Valerius clătină din cap. Înfipse sabia de lemn în pământ și o apăsă, ca și cum ar fi vrut să deschidă o rană. — Și toate astea... pentru ce? — De ce mă întrebi pe mine? — Da, sigur, oftă Valerius, răspunsul trebuie să-l aflu în mine însumi. Dar când voi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe care acesta îl împinsese în față pentru a se apăra. Impactul fu atât de violent, încât rețiarul făcu mai mulți pași în spate și se prăbuși în nisip. Imediat, Valerius ajunse lângă el, și rețiarul simți vârful ascuțit al sabiei. Se întoarse încet, gâfâind, cu chipul crispat de mânie și uimire. Ridică brațele spre cer și, cu un gest teatral, aruncă tridentul și pumnalul. Arena începu să vuiască la vederea acelei scene incredibile. Cine era gladiatorul necunoscut care îl învinsese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ridică pe jumătate, sprijinindu-se de masă, apoi se lăsă să cadă la loc în scaun. — Ești nebun. Antonius nu-i dădu atenție. — Vă temeți de trupele din Germania? Își agita mâna stângă prin aer ca și cum ar fi fost o sabie, iar gesturile sale îi impresionau pe soldați. Bărbatul acela cu aer neîmblânzit știa să le insufle măreția faptelor istorice. — Uitați că i-am trimis mesaje lui Julius Civilis și că, pentru a ne sprijini, regele batavilor a pornit o revoltă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Sub privirile tovarășilor lor, care îi urmăreau cu atenție din vârful colinei, ridicară două castrapila și le întoarseră pe o parte, pentru a lăsa un loc de trecere. Apoi se întoarseră repede lângă ceilalți, în timp ce, jos, soldații lui Flamma ridicau săbiile spre cer, adresând un salut împăratului și mulțimii. — Fiți atenți! spuse Valerius respirând greu, în timp ce-și punea coiful. Printre gladiatorii de jos sunt soldați adevărați. Ei vor mânui mașinile de război. Își luă scutul și sabia. Trâmbițele acoperiră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Flamma ridicau săbiile spre cer, adresând un salut împăratului și mulțimii. — Fiți atenți! spuse Valerius respirând greu, în timp ce-și punea coiful. Printre gladiatorii de jos sunt soldați adevărați. Ei vor mânui mașinile de război. Își luă scutul și sabia. Trâmbițele acoperiră aclamațiile, marcând începutul luptei. Cei douăzeci de soldați din armata vitelliană se îndreptară repede spre catapulte și spre scorpiones. În clipa următoare, patru bolovani zburară prin aer, îndreptându-se spre vârful colinei. — La o parte! strigă tracul. Bolovanii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Se strecurară printre alunii pe care Vitellius îi pusese la marginea pajiștii, ca să înfrumusețeze decorul, și se ascunseră acolo. Așteptau să vină oamenii lui Flamma, care se îndreptau în fugă spre colină, pe drumul îngust dintre tufișuri. Valerius își înfipse sabia la picioarele lui Flamma, care trecea repede prin fața lui, fără să bănuiască nimic. Prea târziu. Flamma reușise să treacă, urmat de vreo cincizeci de vitellieni. Le strigă oamenilor săi să mărească linia de atac, fără să vadă ce se întâmpla

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și alți câțiva se feriră sărind în lături, dar printre cei din spatele lor bolovanul trecu lăsând în urmă o dâră de sânge. — Acum! îi șopti Marcus lui Valerius. În clipa următoare, gladiatorii othonieni ieșiră din tufișuri și se năpustiră cu săbiile ridicate asupra mașinilor de război. Soldații erau înarmați cu scuturi și săbii. Valerius se trezi prins între doi adversari. Îl desfigură pe primul, tăindu-i fața de la o ureche la alta, cu același gest - pe care nu-l uitase - cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lor bolovanul trecu lăsând în urmă o dâră de sânge. — Acum! îi șopti Marcus lui Valerius. În clipa următoare, gladiatorii othonieni ieșiră din tufișuri și se năpustiră cu săbiile ridicate asupra mașinilor de război. Soldații erau înarmați cu scuturi și săbii. Valerius se trezi prins între doi adversari. Îl desfigură pe primul, tăindu-i fața de la o ureche la alta, cu același gest - pe care nu-l uitase - cu care, într-o zi de decembrie din același an, barbarul acela tăiase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lui Valerius, ascuns după un stejar. Mirosul sângelui îl ameți. Cu ochii injectați de furie, se întoarse spre al doilea atacator și îi tăie brațul pe care acesta îl ridicase, gata să-l ucidă. Dintr-o singură lovitură, își înfipse sabia în șoldul unui gladiator care îl atacase pe Socrates, apoi se avântă înainte nebunește, stropit de sângele celor pe care îi rănea, până când ajunse la mașinile de război. Cu o lovitură de pumnal, Marcus ucise un soldat care voia să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
rănea, până când ajunse la mașinile de război. Cu o lovitură de pumnal, Marcus ucise un soldat care voia să-l străpungă pe Valerius cu lancea. În jurul lor, bătălia continua, printre strigăte de durere și de război. Ca să scape de loviturile săbiilor și pumnalelor, soldații vitellieni alergau spre apa care simboliza râul Oglio. Împinși de gladiatori, unii căzură în capcane. Ceilalți intrau în apă, dar nu puteau să se miște din cauza armurilor grele. Cu apa ajungându-le la piept, Valerius și Marcus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lovitură năprasnică în coif, îl făcu să se prăbușească. Întorcându-se ca o furie, înfipse spada în pântecele unui adversar, apoi în pieptul altuia. Lupta cu disperare, văzându-i pe tovarășii săi căzând unul după altul. Își redobândi calmul, luă sabia și îl atacă pe trac, dar acesta se feri și coborî panta în fugă, strecurându-se printre castrapila. Ajunse la tovarășii săi, prinși în lupte corp la corp. Peste puțin timp, veni și Flamma cu oamenii lui. Valerius striga, îndemnându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
bătălie de mare însemnătate pentru cursul istoriei. Se întrebă de sute de ori, tot mai furios, dacă Antonius învinsese sau pierduse. Cu o lovitură abilă în șoldul unui vitellian, îi salvă viața tracului și fu salvat, la rândul lui, de sabia lui Marcus, care lupta cu cruzime și ucidea fără ezitare. Mulțimea era în delir. Strigătele ei îi amețeau pe luptători. Sângele îmbiba pământul. Valerius se trezi față în față cu Flamma. — Ticălosule! — Pui de cățea! Te omor pe loc! Flamma

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
marginea Viei Postumia făcea ravagii în rândul oamenilor lui Antonius. — Doi curajoși! strigă Antonius. Doi curajoși să ia scuturile și coifurile de la cadavrele dușmanilor, să se infiltreze printre vitellieni și să ajungă la catapultă. E de-ajuns o lovitură de sabie ca să tai frânghiile. Imediat, doi soldați tineri se năpustiră înainte și reușiră să taie frânghiile, înainte de a fi uciși. Antonius văzu trupurile celor doi eroi alături de catapulta devenită inutilă. În clipa aceea, luna se ivi, imensă, la orizont și începu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Îi încurajă pe soldați până când dușmanii cedară, iar generalii lor le ordonară să se predea. Pe ziduri fluturară bucăți de pânză albă: orașul se preda. — Opriți atacul! strigă Antonius mișcându-și ușor mâna dreaptă, ca și cum ar fi ținut în ea sabia. Opriți atacul! Era un ordin pentru toți soldații lui, care fu auzit și repetat de trâmbițe și de signiferi, pentru ca toți soldații să știe că bătălia se sfârșise și că învinseseră. Titus îi ridică ușor capul, ca să-i umezească buzele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]