KorAP: Find »[drukola/base=țărm & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...326 327 328 ...350 >

8,731 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

în masa populațiilor romanice au dus la dispariția lor treptată de pe harta Europei. Istoria goților ar putea fi împărțită în trei mari perioade: 1. Cuprinde istoria goților de la începuturi (secolul IV a. H.) și până la părăsirea ținuturilor din nordul Europei, țărmul de sud al Mării Baltice, când se produce migrația lor spre sud, în a doua jumătate a secolului II d. H. 2. Acoperă epoca migrației lor, a deplasărilor lor succesive spre sud și sud-est și așezarea temporară în regiunile dintre Carpați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
III-lea, goții s-au pus din nou în mișcare pentru cucerirea de noi teritorii-ei au organizat noi raiduri în regiunile învecinate ale Imperiului roman. În est, ei au ocupat mai întâi bazinul Niprului, transformat în bază de pornire spre țărmurile Mării Negre și Mării de Azov. Pornind de-aici, ei au pus stăpânire pe întinse teritorii aflate la est de Nipru, ajungând până în bazinul Donețului. O altă direcție de înaintare a goților a fost spre sud și sud-est, de-a lungul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Muntenia la Șirna (Prahova), în Transilvania, așezarea și cimitirul de la Brateiu (Sibiu). Astfel, se poate susține că năvala hunică (375-454) a fost doar un episod trecător, populația locală și-a continuat existența în această zonă. 21 Gepizii Goții rămași pe țărmul sudic al Mării Baltice, în regiunea vărsării Vistulei, după plecarea unei părți a lor spre est și sud, au evoluat ca un grup etnic distinct, sub numele de gepizi. După ce goții au plecat, pe la mijlocul secolului al III-lea, s-au pus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
gepizii, iar direcția inițială a deplasării lor era identică cu aceea a goților. Între cele două ramuri ale goților s-a produs o ciocnire, în urma căreia gepizii au fost înfrânți. Aflați în căutarea unei noi patrii, după ce-au părăsit țărmul Balticei, gepizii s-au stabilit în apropierea Daciei, în regiunile de nord-vest, dar goții s-au opus cu armele și gepizii au pierdut lupta. După înfrângere, gepizii s-au retras (stabilit) pe versantul Carpaților nordici, unde anterior locuiseră costobocii sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au adus trupe numeroase, iar armata bizantină a trecut în nordul Dunării. La începutul domniei lui Justinian (527-565), generalii Baudarius și Iustinus poartă lupte cu slavii și "hunii" (avarii) care se așezaseră nu demult în nordul Dunării, "nu departe de țărm". Astfel, în anul 530, generalul bizantin Chilbudios duce lupte cu slavii (sclavinii) timp de trei ani, dar, în 533, el este ucis într-o acțiune militară, încât "barbarii puteau trece fluviul nestingheriți" (Procopius). Incursiunile slavilor izolați sau aliați cu alte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al VI-lea, nu este atestată arheologic. Numai în jurul lui 550, izvoarele scrise bizantine vorbesc despre o așezare reală a slavilor în nordul Dunării de Jos. Astfel, Procopius specifică că "sclavinii își au sălașurile dincolo de Dunăre, nu departe de țărm".4 Dar precizări importante în legătură cu prezența reală a slavilor în regiunile carpato-dunărene au adus cercetările arheologice. Vestigiile slave arhaice, alcătuite din ceramică, unelte, obiecte de îmbrăcăminte și podoabă au putut fi separate de cele autohtone-de cele mai multe ori fiind descoperite împreună

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să fi pătruns și înainte de secolul al VI-lea, însă, în grupuri mari, organizate, ei pătrund abia în acest secol, în vremea lui Justin I (518-527). Deja, în vremea lui Justinian, ei erau instalați în câmpia munteană, nu departe de țărmurile Dunării (Procopius). Trebuie să subliniem că neamurilr (triburile) slave nu s-au limitat la ocuparea părții de câmpie a teritoriilor românești, ci s-au întins și în regiunea deluroasă-deal, ca și podgorie, sunt cuvinte slave-și în cea de munte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar "Romania" nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparține unui rege barbar. La fel stăteau lucrurile pentru românii din Pind și pentru "romanii" de pe țărmul adriatic.3 Istoricul problemei În legătură cu originea românilor, ca popor, cu locul lor de formare, s-a născut o controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1781-1782, Fr. J. Sulzer lansa teoria imigraționistă, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provinciei.3 Pe teritoriul Dobrogei, între Dunăre și Mare, se constată o aglomerare de așezări, distribuite de-a lungul Văii Carasu, între Cernavodă și Constanța. Apoi, grupări (aglomerări) de sate și orașe (cetăți) pe malul drept al Dunării și pe țărmul Mării, între Tomis și regiunea Cadrilaterului (sudul provinciei). În platoul (podișul) dobrogean, aflat în partea de mijloc a regiunii, așezările sunt mai rare în perioada aceasta. Pe teritoriul Munteniei, între Dunăre și Olt, situația demografică este asemănătoare cu cea din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Dobrogea: biserica Sf. Atanasie din Niculițel (jud. Tulcea), în SCIV, 4, 1977, p. 531-552; N. Grămadă, Vicina. Izvoare cartografice, originea numelui, identificarea orașului, în rev. Codrul Cosminului, Cernăuți, I, 1924, p. 435-459; Petre Ș. Năsturel, Așezarea orașului Vicina și țărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în SCIV, 1957, nr. 1-4, p. 295-305; Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în Pontica, 3, 1970, p. 275-295; C. C. Giurescu, Localizarea Vicinei și importanța acestui oraș pentru spațiul carpato-dunărean, în Peuce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
desființarea Bulgariei ca stat, în 1018, teritoriile sud-dunărene au devenit, în mod durabil, provincii bizantine, iar vecinătatea lor a înrâurit considerabil ținuturile din stânga Dunării. În aceeași vreme, la începutul secolului al XI-lea, Bizanțul și-a impus controlul și pe țărmul nord-pontic și, în 1016, a declanșat o puternică expediție navală împotriva statului chazar. Influența Bizanțului în nordul Dunării devenise un fapt real încă din a doua jumătate a secolului al X-lea, înainte de sfârșitul războiului cu bulgarii. Aceștia, deși au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
neliniște creșterea puterii statului bulgar apusean și viza anihilarea și distrugerea lui. Sursele narative arată că țaratul lui Samuel și-a extins autoritatea și la nord de Haemus până la Dunăre, în zona Vidinului, iar spre răsărit îngloba o parte a țărmului pontic, precum și vechea capitală Preslav, practic, statul bulgar își refăcuse hotarele. Se presupune că Dorostolon, principala fortificație de pe malul drept al Dunării, ocupat de bizantini în 971, a rămas în mâinile lor, ceea ce a asigurat controlul nestingherit al fluviului prin intermediul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pace între bizantini și pecenegi. Tratatul a fost negociat de generalul bizantin Kekaumenos, care, în 1043, era comandantul orașelor și teritoriilor de la Dunăre. El a atacat trupele ruse trimise de Iaroslav, care, în drum spre Constantinopol, au debarcat pe țărmul de apus al Mării Negre, după care a angajat lupte cu pecenegii la Dunărea de Jos.15 În urma neînțelegerilor dintre cele două căpetenii pecenege, Tyrach și Kegenes, acesta a trecut în sudul Dunării cu cei 20.000 de supuși ai săi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Urmașul său, fiul său minor, Căliman Asan I (1241-1246), a fost ucis într-o conspirație, iar fratele său, Mihai Asan II (1246-1256) a avut aceeași soartă. În acești ani grei, statul Asăneștilor a suferit pierderi teritoriale, Tracia, regiunea Munților Rodopi, țărmul egeean, aproape întreaga Macedonie, Albania și ținuturile din nord-vest. După Mihail Asan, a urcat pe tron vărul său, Căliman II Asan (1256-1257), care, în scurt timp, a fost detronat și ucis. Prin moartea acestuia, în 1257, se stingea linia masculină

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a secolului al XI-lea. La sfârșitul acestei perioade, sub presiunea cumanilor, ei se divizează în două grupuri etnice principale: primul, cunoscut sub numele de selgiucizi, se îndreaptă spre sud, iar al doilea se deplasează spre apus, de-a lungul țărmului nord-pontic. Între cele 24 de clanuri ale uzilor sunt menționați și bechanag-ii, ceea ce sugerează că la uniunea tribală a uzilor au fost atașate (subordonate) și cete de pecenegi. Până la mijlocul secolului al XI-lea, ramura apuseană a uzilor luase în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Caucazului, mongolii au înfruntat coaliția alcătuită din alani și cumani, pe care, după ce au destrămat-o prin mijloace diplomatice, au înfrânt separat cele două populații. Din Caucaz, mongolii s-au îndreptat spre Crimeea, unde au jefuit Sudek, port prosper pe țărmul pontic, pe drumul de comercializare a mărfurilor din răsăritul Europei spre Levant. Încălcând teritoriile de la nordul Mării Negre ce aparțineau cumanilor, aceștia nu au îndrăznit să se opună singuri mongolilor și au cerut ajutorul cnejilor ruși. În ciuda divergențelor anterioare dintre ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a oastei lor, în frunte cu Batu, a cucerit Buda, aflată pe malul drept, și apoi a cucerit restul teritoriului ungar din dreapta Dunării. Un corp mongol sub comanda lui Kadan a acționat în sudul regatului, în Croația, și apoi pe țărmul Adriaticei, în Dalmația, în urmărirea regelui Bela, pe care au încercat să-l captureze.18 După victoria de la Mohi și ocuparea teritoriilor ungare de la est de Dunăre, căpeteniile mongole au trecut la împărțirea lor, în intenția de a rămâne acolo

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost silite să se supună și ele mongolilor, în ciuda vecinătății și a relațiilor cu Apusul. În 1245, cneazul Daniil se afla la curtea lui Batu și prin închinarea lui, întreaga lume rusă intra sub obediența Hoardei de Aur. Teritoriile de pe țărmul nordic al Mării Negre au fost puse sub controlul mongolilor, imediat după statornicirea stăpânirii lor în sudul Rusiei. În 1253, când misionarul franciscan Guillaume de Rubruck a sosit la Soldaia, centrul comercial al Crimeii, căpeteniile orașului (capitanei) se aflau la curtea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În 1253, când misionarul franciscan Guillaume de Rubruck a sosit la Soldaia, centrul comercial al Crimeii, căpeteniile orașului (capitanei) se aflau la curtea hanului Batu pentru a-i duce tributul. Același regim de tutelă mongolă îl aveau toate orașele de pe țărmul Crimeii și al Mării de Azov, ca și așezările comerciale de la gurile Dunării. Teritoriile rusești de dincoace de Volga și cele sud-dunărene (statul Asăneștilor), devenite vasale ale mongolilor, după 1241, aveau un alt statut, fără a li se impune schimbări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
privilegii în comerțul cu grâne, înlesniri ce le-au facilitat instaurarea hegemoniei comerciale în traficul pontic. Roadele acestor avantaje nu au întârziat să se arate: o adevărată salbă de factorii și chiar cetăți genoveze au fost împlantate de-a lungul țărmurilor Mării Negre, devenită vreme de un secol, "un lac genovez", după expresia lui Iorga. Pentru întemeierea acestor factorii a fost necesar și consimțământul mongolilor, stăpânii spațiului nord-pontic, recompensați bănește de negustorii italieni. Mongolii le-au acordat o largă autonomie comercială și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Basarabia), cu sprijinul direct al căpeteniilor mongole locale, care au încurajat comerțul și meșteșugurile și au bătut monede proprii. Veniturile obținute de mongoli de pe urma tributului și taxelor percepute din orașele din sud-estul Moldovei, a celor de la gurile Dunării și de pe țărmul vest-pontic îi stimulau să mențină sub control politic aceste teritorii. La sud de Dunăre, în secolul al XIV-lea, continua dominația politică a Hoardei de Aur asupra Dobrogei (o mare parte a ei). Mai multe izvoare cartografice fixează hotarele apusene

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se concentrau de-a lungul râurilor ce o străbăteau. Apoi, numeroase sate se aflau pe malul Dunării și în jurul bălților ei, în secolele XIII-XIV, locuirea era intensă în toate regiunile sud-carpatice. În Dobrogea, ținuturile populate erau mai ales malul dunărean, țărmul pontic și văile. În Muntenia și Oltenia, văile râurilor Ialomița, Argeș, Olt și Jiu sunt dens locuite. Astfel, treptat, în secolele XIII-XIV, s-a închegat structura rurală medievală a Țării Românești. În aceste secole, se generalizează marile concentrări de sate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a naționalităților. Naționalitatea germană, București, 1976, p. 27-114. Idem, Așezarea sașilor în Transilvania (studii), București, 1981. Năsturel Petre Ș., "Descălecat". Mărturia unui cuvânt despre începuturile Țării Românești, în Bul. Bibl. Rom. Freiburg, 1980-1981, p. 121-136. Idem, Așezarea orașului Vicina și țărmul de apus al Mării Negre în lumina unui portulan grec, în SCIV, 1957, nr. 1-4, p. 295-305. Neamțu V., Istoria orașului medieval Baia, Iași, 1997. Necșulescu C., Ipoteza formațiunilor românești de la Dunăre în secolul al XI-lea, în RIR 7, 1937

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468

început însă tîrziu; prin anii șaizeci, cînd au fost declanșate marile eforturi balcanice în domeniul acesta, în Europa Occidentală fuseseră deja terminate liniile importante. Primele căi ferate, cele de la Constanța la Cernavodă și de la Varna la Ruse, legau orașele de pe țărmul Mării Negre cu porturile dunărene. Ele au fost construite de companii britanice pentru facilitarea intereselor lor comerciale. Efortul major a fost inițiat în 1868, cînd guvernul otoman a acordat concesionarea construirii unei linii care avea în cele din urmă să lege

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]
ca forță navală în Marea Mediterană. Posibilitatea această era exclusă în tratat prin clauza potrivit căreia apele Muntenegrului erau închise pentru navele de război ale tuturor națiunilor. Muntenegru nu urma să aibă o flotă, iar Austro-Ungariei îi era încredințată stabilirea politicii țărmurilor. Această prevedere îi acorda Imperiului Habsburgic un fel de protectorat naval asupra regiunii. Între 1881 și 1913, Muntenegru s-a bucurat inevitabil de o perioadă de relații internaționale pașnice. Înconjurat din trei părți de posesiuni habsburgice sau ocupate de monarhie

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]