8,487 matches
-
cât și opera lui Hesiod Însuși sau reelaborarea greacă rafinată a unui motiv mitic prezent deja În substratul indo-european, căruia poetul din Ascra i-a dat o formă sistematică. Analog, lupta lui Zeus, care apare În toată puterea sa de divinitate uraniană și meteorică (subcapitolul 1.3), Împotriva lui Typhon (Hesiod, Teogonia, 820-885), după care fiul lui Cronos Își Însușește În sfârșit regalitatea și Își desfășoară ordinea În cosmos, poate găsi o paralelă și chiar o matrice Într-un alt mit
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
non-culturii și prezență neliniștitoare căreia Îi este Încredințată misiunea de a pune periodic În discuție echilibrul lumii umane. El mediază astfel Între dezordinea iminentă și reînnoirea indispensabilă păstrării ordinii. Poate din această cauză Dionysos, alături de Demetraxe "Demetra" va deveni și divinitatea transformării democratice În sistemul politic al cetății, atunci când aceasta, În tradiția posterioară lui Homer și Hesiod, se răzvrătește Împotriva ordinii olimpiene și alege lumea oamenilor (subcapitolul 3.4a). Articulat și reprezentat prin intermediul zeilor, universul poate fi astfel gândit și de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
fi giganții, ființele cu o sută de mâini, ciclopii sau gorgonele; figuri situate la marginea panteonului și excluse, În orice caz, din cult. Pot, de asemenea, anima universul naturii, contribuind la conservarea ordinii cosmice, ca nereidele, ori Însoțesc acțiunea unei divinități, ca nimfele alături de Artemisxe "Artemis", fiind În unele cazuri destinatare ale unor ofrande sacrificiale și al unor culte (Odiseea, XIII, 102 sqq.; XVII, 240-242; Pausanias, VI, 22, 7). a) Cei doisprezece zei În probabilă coincidență cu perioada de formare a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
semnificativ În tradițxe "Hades"ia mitologică și nu reprezintă complexul tuturor zeilor Greciei. Practic, lista canonică a „celor doisprezece zei” Îi exclude pe Hadesxe "Hades" și Persefonaxe "Persefona", stăpânii infernului, sau pe Ilitiaxe "Ilitia", zeița invocată În durerile nașterii, ori divinitățile locale ca Panxe "Pan", străvechi zeu al Arcadiei. Este posibil ca acest număr fix să fi provenit În Grecia din Învecinata Anatolie, dar lângă un nucleu constant, alcătuit În marea parte a cazurilor din Zeusxe "Zeus", Heraxe "Hera", Poseidonxe "Poseidon
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o zeitate, ca Erechtheus cu Atenaxe "Atena" și Poseidonxe "Poseidon", la Atena, sau Hyacintusxe "Hyacintus" cu Apolloxe "Apollo", la Amiclae, și câteodată zeul Însuși poartă ca epitet numele eroului; adesea este chiar dificil de stabilit dacă era vorba despre o divinitate locală sau un erou, ca Trophonios, venerat și ca Zeusxe "Zeus" Trophoniosxe "Zeus Trophonios" la Lebadea În Arcadia. Dimpotrivă, În tradiția mitologică ei sunt frecvent fii de zei, ca Herakles, fiul lui Zeus și al Alcmenei, ca Eacusxe "Eacus", fiu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Anaximandru și Anaximene sunt inițiatorii acestei atitudini, reinterpretând tradiționala cosmogonie genealogică În cheie naturalistă. Cam În aceeași perioadă, către sfârșitul secolului al VI-lea Î.Hr., Xenofan din Colofon Începe o critică a excesivului antropomorfism al zeilor și afirmă unicitatea divinității, invizibilă și omniprezentă, negenerată și eternă, și, de asemenea, sferică, refuzând conținutul miturilor tradiționale Întrucât ele atribuiau zeilor cele mai rele pasiuni și vicii ale oamenilor. La Xenofan se Întrezărește deja o critică a universului ideologico-religios al cetății, critică prezentă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
citirea În cheie alegorică a povestirilor tradiționale. În schimb, e probabil ca Heraclit, poate la Începutul secolului al V-lea Î.Hr., respingând modelele tradiționale, să fi mers până acolo Încât să Își scrie opera În proză; Între timp identifica divinitatea cu lumea, Îi făcea pe oameni și pe zei să descindă din „conflict” și sustrăgea nașterea cosmosului lucrării zeilor, și celei a oamenilor. Într-o perspectivă analoagă se situa, probabil, și Teogonia scrisă În proză de Ferekyde din Syros, pe la
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În timpul sărbătorilor skirophorii, În luna skirophorion, Între iunie și iulie. Procesiunea, condusă de preoteasa Atenei, de preotul lui Poseidonxe "Poseidon" și de cel al lui Heliosxe "Helios", părăsind acropola pentru a ajunge Într-un loc din afara cetății, „Îndepărta” de aceasta divinitățile instituționale și le lăsa femeilor spațiul urban pentru a se aduna public În el. În același timp Însă, În timp ce lumea feminină putea să Își afirme o independență provizorie față de ordinea patriarhală, micul templu dedicat Demetrei și Corei la care ajungea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
astfel acea victorie dincolo de limitele temporale ale sărbătorii. Premiul, o cunună de lauri, la Delfi, de măslin sălbatic, la Olimpia, de țelină, la istmice, de pin la nemeene sau ulei din măsline sacre, la Atenaxe "Atena", era de obicei consacrat divinității care patrona jocurile. Modelul olimpic prevedea trei tipuri fundamentale de Întreceri: competiții muzicale, de gimnastică și hipice. La această schemă se adăugaseră celelalte complexe cultuale panelenice, deoarece, În realitate programul și ordinea variau de la un loc la altul, după cum nu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
care Începuse cu ofranda către Artemis. Deși private, riturile de naștere, căsătorie și moarte, care, laolaltă, scandau etapele existenței umane, interacționau cu viața publică a cetății, cu care cetățenii Înșiși se identificau; de aceea, ele nu se puteau sustrage intereselor divinităților care stăpâneau ordinea cosmică pe care se Întemeia supraviețuirea statului. Riturile funerare Îl uneau pe defunct cu lucrurile de „dincolo”, În timp ce riturile de naștere și de nuntă Îl integrau pe individ Într-o nouă condiție socială, făcându-l funcțional pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În care contemporanii lui se apropiau de mystèria. Nu mai puțin explicit În condamnarea uciderilor sacrificiale fusese Empedocle, care le propunea discipolilor săi o etică În raport cu care să Își conformeze propria existență. Dacă apoi Empedocle și-a proclamat efectiv propria divinitate, el a fost totuși un personaj izolat, așa cum marginale din punct de vedere cultural și geografic, apar tendințele care Îi invitau pe oameni la străbaterea unei căi mistice pentru soluționarea neliniștii vieții omenești. De fapt, Empedocle a devenit faimos În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
intre În coliziune cu schema religioasă și ideologică a cetății, Empedocle și-a asumat rolul de profet inspirat, iar orfismul s-a reclamat de la autoritatea lui Orfeuxe "Orfeu", care era prototipul cântărețului, mousikòs prin excelență, deținător al științei inspirate de divinitate. Această inspirație se traducea În poezie și În divinație, așezate amândouă sub ocrotirea lui Apolloxe "Apollo". Poezia condensa și Îi dădea formă cunoașterii, În timp ce divinația manifesta În folosul oamenilor Înțelepciunea zeilor; poezia, care avea ca obiect povestirea mitică, orienta În funcție de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
simțea integrat iar această boală putea lua forma unei Încălcări a sistemului normativ tradițional. Oracolul devenea atunci un instrument de mijlocire și, prin intermediul purificării de dinainte, Îl aducea pe cel care Îl consulta la condiția lui originară, permițând deci intervenția divinității. Însă dacă la Patras, În Ahaia, o oglindă coborâtă cu ajutorul unei sfori subțiri până la suprafața unui izvor aflat la baza templului Demetrei arăta numai destinul pacientului, moartea sau vindecarea lui (Pausanias, VII, 21, 12), În altă parte acțiunea divină Își
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Atenaxe "Atena" În 429 Î.Hr. a știrbit Încrederea În medicina hipocratică, să recurgă la sanctuarele lui Asclepios ca să obțină vindecări „miraculoase”. În această atmosferă, sănătatea și vindecarea au Început să se identifice cu „mântuirea”, iar Asclepios se transformă În divinitatea protectoare a medicinei, până Într-atât Încât, În epoca elenistică ulterioară, a asumat rolul de zeu salvator prin excelență. Dar În epoca clasică și, oricum, și mai târziu, sanctuarul din Epidauros și filialele lui răspândite aproape pretutindeni În pământul grec
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și mantica sub autoritatea și protecția lui Apolloxe "Apollo", ca forme de posedare divină din care era tradusă „În versuri” o „rostire sacră”. Dacă mantis, prin manìa, delirul divin, călăuzea comportamentul oamenilor, la fel, poetul era posedat și inspirat de divinitate. Instruit de Muzexe "Muze", coborât din Apolloxe "Apollo", conform lui Hesiod (Teogonia, 22 sqq., 94-97), el avea rolul de a-i educa, paidèuein, pe greci, așa cum Platon lasă limpede să se Înțeleagă În Republica (X, 600 C). Chiar dacă, odată cu timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de Delfi, poezia s-a dovedit factorul de unificare mai ușor de identificat. Odată cu apusul polisului și cu critica sistematică adusă mitului de către gândirea filozofică (subcapitolele 2.1 și 2.4 ), poezia a Început totuși să piardă orice legătură cu divinitatea inspiratoare, până când În spatele ei a rămas doar poetul cu meșteșugul lui, pornit deja p drumul la capătul căruia va deveni un simplu născocitor de istorisiri. BibliografieTC "Bibliografie" Opere cu caracter general Brelich, A. (1985), I Greci e gli dèi, Napoli
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
arheologice a unor „semne” specifice ce țin de sfera sacrală, făcând, evident, excepție de ritualul funerar. La fel, rarele mărturii iconografice referitoare la imaginarul religios etrusc din epoca protoistorică Înregistrează existența unei reprezentări teriomorfice sau, În orice caz, non-antropomorfice a divinității. Capace de urne cinerare, asemenea celui de la Pontecagnano (secolul al IX-lea Î.Hr.), pe care se observă reprezentarea, probabil, a perechii infernale, cu extremitățile și chipurile alungite, surprinsă În actul unei Îmbrățișări de natură hierogamică, sau asemenea celui de la
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
-lea Î.Hr.), pe care se poate citi celebrarea unui dans războinic În jurul unei ființe gigantice cu trăsături monstruoase (mai degrabă un zeu decât un urs, așa cum s-a propus totuși), par să dovedească faptul că, În faza anterioară elenizării, divinitățile aflate În legătură cu moartea aveau o Înfățișare Înspăimântătoare și „animalică”. Un astfel de caracter este cunoscut În tradiția etruscă din epoca istorică În mitul monstrului Oltaxe "Olta", ivit din pământ pe teritoriul volsiniilor și ucis de un fulger invocat de Porsenaxe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
antropomorfizate și aveau aspect terifiant, adesea ambiguu În conotația lor sexuală: această străveche ambiguitate divină, de sex ca și de manifestare „concretă”, se va păstra pentru mult timp, nu numai În cercul „demonilor” care, În perioada istorică, alcătuiesc alaiul principalelor divinități etrusce, ci chiar În deus Etruriae princeps, acel Velqumnaxe "Velèumna"-Vortumnusxe "Vortumnus", zeu al sanctuarului federal al volsiniilor (Varro, De lingua latina, V, 46), pe care faimoasa descriere a lui Propertius (IV, 2), În ciuda inevitabilelor evhemerisme eleniste, ni-l prezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ale credințelor etrusce filtrate prin arta auspiciului, insistă fie asupra caracterului inexplicabil (zei involuti) și asupra obscurității (zei opertanei) forțelor divine, fie asupra pluralității (zei complices) și apartenența lor la ambele sexe (zei cosentes), fie, În sfârșit, asupra prezenței unor divinități „inferioare” (poate divinități „decăzute”) cu nume ca Geniixe "Genii", Favoresxe "Favores" sau Laresxe "Lares". În aceștia din urmă - ca și În nesigura caracterizare a „grupurilor de zeități” sau În prezența „demonilor” lumii infernale sau a cortegiului lui Turanxe "Turan"-Afroditaxe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
filtrate prin arta auspiciului, insistă fie asupra caracterului inexplicabil (zei involuti) și asupra obscurității (zei opertanei) forțelor divine, fie asupra pluralității (zei complices) și apartenența lor la ambele sexe (zei cosentes), fie, În sfârșit, asupra prezenței unor divinități „inferioare” (poate divinități „decăzute”) cu nume ca Geniixe "Genii", Favoresxe "Favores" sau Laresxe "Lares". În aceștia din urmă - ca și În nesigura caracterizare a „grupurilor de zeități” sau În prezența „demonilor” lumii infernale sau a cortegiului lui Turanxe "Turan"-Afroditaxe "Afrodita", desemnați cu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
auspiciu și la augur: nu numai Etruria dovedește că are cunoștințe și că folosește practicile augurale În accepțiunea lor cea mai vastă, adică de disciplină a prezicerii, care constituie unul dintre cele mai importante instrumente ale relației dintre om și divinitate, legitimează puterea și organizează spațiile și știința tehnică primitivă, dar tocmai pornind de la fundamentele „teoretice” ale auspiciului etruscii au elaborat acea diviniație proprie lor, arta auspiciului. Toate aceste fenomene contribuie la delimitarea, pentru perioada cea mai Îndepărtată, Între sfârșitul celui
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o zeitate cu caracter războinic, poate echivalent al latinului Quirinusxe "Quirinus" și protagonist al mai multor mituri locale; Caluxe "Calu" este un zeu al infernului, iar Peqanxe " Peèan" ar putea fi perechea lui; Caqaxe "Caèa" (sau Cauqaxe "Cauèa") este o divinitate solară, dar având conotații infernale, asemănătoare latinului (Sol) Indiges, chiar dacă panteonul latin nu cunoaște o corespondentă a lui Caqas secxe "Caèas se÷", „Fiica lui Caqa”, probabil „Celeritas Solis filiaxe "Celeritas Solis filia"” din cunoscutul fragment de mantică etruscă ce ni
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
titulare ale templului acropolei din Volterra, ar putea fi și niște ipostaze ale cuplului suprem ceresc sau, mai degrabă, ale celui htonian. Chiar dacă există largi (și, În unele cazuri, foarte largi) limite de siguranță În caracterizarea fiecăreia, multe dintre aceste divinități care nu au fost grecizate sunt evident situate sub pământ, o sferă deosebit de importantă În religiozitatea etruscă, pentru care panteonul grecesc nu oferea multe spații utilizabile În scopul unei asimilări; pe de altă parte, simplul fapt că, așa cum am văzut
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
gentilicul Velcaxe "Vel÷a"; și În sfârșit Tluscxe "Tlusc", o zeitate care, după câte se pare, nu era binevoitoare. Dificilă este și o caracterizare exactă a lungii și evanescentei serii de daimonesxe "daimones", nimfe și lase ce țin de cortegiul divinității Turanxe "Turan"-Afroditaxe "Afrodita" și care populează imagistica cu un erotism propriu, redat pe oglinzile din perioada clasică târzie și din cea elenistică și căreia Îi aparțin atât geniixe "genii" masculine, ca Aminqxe "Aminè", Svutafxe "Svutaf" și Pulqisfxe "Pulèisö", cât
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]