9,297 matches
-
secret al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris "Hronicul a
Dimitrie Cantemir () [Corola-website/Science/297283_a_298612]
-
Franța îi va susține țară în momentul decisiv. Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană. A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obtine recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și
Mihail Kogălniceanu () [Corola-website/Science/297269_a_298598]
-
o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
un fiu ostatic drept garanție. Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408. "„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”", așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicații de emisiune și de ateliere monetare. În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află și o stemă atribuită „principelui Despot al Țării Românești”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăsește și stema voievodului Valahiei Mici (Olteniei) (ori a boierului Dobromir
Mircea cel Bătrân () [Corola-website/Science/297281_a_298610]
-
o serie de colonii hazare stabilite din diverse motive în diferite așezări rusești, de-a lungul principalelor căi comerciale. Partea de jos a orașului Kiev era denumită în această perioadă prin etnonimul "Kozarî", ai cărui locuitori instruiți i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism. Însuși toponimul Kiev este probabil de origine hazară. Numărul comunităților iudaice din statul kievean rus a crescut și datorită imigrării evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza persecuțiilor
Hazar () [Corola-website/Science/297329_a_298658]
-
Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an
Ion I.C. Brătianu () [Corola-website/Science/297352_a_298681]
-
noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade
Ion I.C. Brătianu () [Corola-website/Science/297352_a_298681]
-
Otto Eduard Leopold von Bismarck - "Graf von Bismarck" (conte), apoi "Fürst von Bismarck-Schönhausen" (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: "Ministerpräsident") al Prusiei între 1862
Otto von Bismarck () [Corola-website/Science/297362_a_298691]
-
vizionar al autorului. A publicat documente false despre o republică federativă la Iași, în secolul III. Astfel, Hasdeu a publicat un act, așa-numita „Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei. La 15 iulie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, o monedă comemorativă de
Bogdan Petriceicu Hasdeu () [Corola-website/Science/297373_a_298702]
-
fost ridicat în scaun în 1678, și a intrat în București la 6 ianuarie 1679 (stil vechi). În 1683 a luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceștia din urmă au fost înfrânți. Șerban Vodă, ca și domnul Moldovei și principele Transilvaniei, fusese nevoit să însoțească armata turcă cu mica lui oștire. Cronicarii vremii spun că tunurile sale trăgeau cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați. Se mai află și astăzi lângă Viena o cruce de piatră
Șerban Cantacuzino () [Corola-website/Science/297414_a_298743]
-
Sultanii și-au înarmat bine armatele și au creat un corp de elită format din creștini balcanici islamizati-Ienicerii. Baiazid „Fulgerul” a declanșat o campanie rapidă de cucerire în Balcani. Raidurile din Șerbia și sudul Albaniei i-a forțat pe cei mai multi principi locali să accepte suzeranitatea otomană. În 1391 a asediat Constantinopolul. La cererea împăratului Bizantin,Manuel al II-lea Paleologul, o nouă cruciada a fost organizată pentru a-l înfrânge pe Baiazid. În 1393,a subjugat definitiv Bulgaria și a anexat
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
a sultanului și familiei sale era reglementată în cadrul Haremului, o institutie privată. Numărul femeilor din harem varia de la 100 la 300, coordonate de Valide Sultan-Mama Sultanului. Din Harem făceau parte femeile casei lui Osman și femei dăruite sultanului de către alți principi, sclave cumpărate ori femei rapițe din campaniile militare. Haremul era un proces de instruire a femeilor. Ascensiunea pe treptele mai înalte ale ierarhiei din cadrul haremului se făcea pe baza meritelor fizice și intelectuale, ca și băieții care erau instruiți pentru
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
conducători creștini puteau fi încheiate astfel de jurăminte. Această practică se menține și în sec. XVI-XVII, fiind vizibile în ahd-name-le. În texte pot fi găsite și elementele pe care se jură: pe Allah și pe Muhammad ( dacă jurământul era între principi musulmani), Coran, profeți sau/și sabia sultanului, religia, sufletul și viața tatălui și a copiilor tatălui. Toate aceste jurăminte aveau un caracter temporar. Putea fi scrise sau verbale și aveau o anumita valabilitate. Dacă nu mai existau tratate pentru a
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
contra autoritățții suveranului, care rezistă la ordinele sale sau care atacă posesiunile sale cu mâna înarmata”. Cu rebelii nu se negocia, astfel că era foarte probabil că împotriva acestora să fie pornit un război. Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani. În practică otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte. Principalele argumente utilizate de otomani pentru a legitimă
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
atacă posesiunile sale cu mâna înarmata”. Cu rebelii nu se negocia, astfel că era foarte probabil că împotriva acestora să fie pornit un război. Legitimarea războaielor dintre otomani și alți principi musulmani. În practică otomană, aceste războaie erau purtate împotriva principilor anatolieni din sec. XIV-XV, mamelucilor și șahilor persani. În ceea ce îi privește pe principii anatolieni se atacau reciproc pentru încălcau prevedereile sfinte. Principalele argumente utilizate de otomani pentru a legitimă războiul sfânt împotriva musulmanilor: acuzarea de trădare a „războiului sfânt
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
diminueze progresiv, în favoarea Casei Islamului, astfel că termenul de harbî era asociat cu inamicul potențial al musulmanilor. În concepția hanefiților, harbî erau atât supușii statelor creștine care nu încheiaseră tratate de pace și comerț cu otomanii, cât și supușii unui principe ce aveal legământ cu sultanul. Acest atribut nu era atribuit doar persoanelor, ci și bunurilor ( mărfuri, corăbii) și teritoriilor. ( juriștii unor alte școli juridice îi desemneau harbî doar pe necredincioșii cu care musulmanii nu încheiaseră legământ sau care nu aveau
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
tratat de pace cu acesta. Pentru hanefiți, Casa războiului se identifică cu tot ceea ce nu făcea parte din Casă Islamului, iar în textele juridico-religioase otomane, dar al-harb era formulă cu care se făcea referire la teritoriile aflat subu stăpânire unui principe creștin. Ulterior, din expresia dar al-harb au apărut unele derivații precum diyar-i harbiyye ( „către ținuturile dușmane”), iar în unele ahdname-le apare formulă harbî vilâyet, ce desemna țări cu care nu se încheiaseră tratate de pace. Există o anumită problemă în ceea ce privește
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
avea o functie fundamentală. Sultanul era un slujitor al șer'iat-ului. Rațiunea de stat era un factor important în cadrul guvernării otomane. Există la otomani concepția universalista, conform căreia sultanul este singurul conducător adevărat, căruia trebuie să se supună ceilalți principi. Această concepție a avut consecințe în zona politico-militară, juridică și diplomatică ( această concepție este impusă doar în sec. XVIII) Titlurile care sunt aplicate în general sultanilor nu au fost aplicate de la început, ci treptat ( bey, han, sultan, padișah etc.). Osman
Imperiul Otoman () [Corola-website/Science/297279_a_298608]
-
1992; Giuseppe Pontiggia, „Îl diavolo, certamente”, „Panoramă”, 15 noiembrie 1992; Alfredo Giuliani, „Perche îl papă calunnio Dracula?”, „La Repubblica”, 12 noiembrie 1992; Simonetta Bartolini, „Era amico del Magnifico e di altri umaniști”, „L’Independente”, 12 noiembrie 1992; Renato Minore, „Dracula, principe del dubbio”, „Îl Messaggero”, 16 februarie 1993; Ernestina Pellegrini, „Note șu "Îl diario di Dracula"”, „Inventario”, nr. 1, 1994; Roberto Carifi, „Ovidio nel vuoto della solitudine”, „La Nazione”, 27 mai 1997; Dario Fertilio, „Ovidio? Un poeta în fugă che non
Marin Mincu () [Corola-website/Science/297596_a_298925]
-
acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de
Wolfgang Amadeus Mozart () [Corola-website/Science/297669_a_298998]
-
Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli). Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printru-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă. În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane. Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. "Credo"), apar teme cu
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]