9,181 matches
-
se simți invadat de o forță fantastică; plămânii păreau să găsească în sfârșit tot aerul de care aveau nevoie pentru a face față efortului. Se simți, de asemenea, calm cum nu mai fusese niciodată până atunci și cuprins de o furie rece, de dorința violentă de a-l face bucăți pe celălalt. Zâmbi în timp ce-l urmărea pe Flamma, și-și aminti sfatul lui Marcus: „Obosește-l“. „O să te las fără suflare!“, râse. Începu să alerge mai repede, și i se părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lovitură, tot în cap, dar din lateral. Fu atât de puternică, încât trebui să se aplece mult spre dreapta, cu picioarele depărtate, ca să nu cadă. Flamma ridică tridentul și începu să râdă, sigur de victorie. Valerius simți cum îl cuprinde furia. Se năpusti în față, dar imediat rețiarul făcu un salt și ajunse în stânga lui, prefăcându-se că vrea să arunce plasa. Tridentul îl lovi din nou, în tibie. Își înăbuși un strigăt de durere; simți că genunchiul cedează și, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de alergare. Îl atacă pe Flamma, îi înfipse sica în coapsă și se retrase repede. Privi impasibil carnea sfâșiată și sângele care țâșnea, lăsând o dâră roșie pe nisip. Flamma rămase o clipă împietrit, apoi, urlând de durere și de furie, se năpusti cu toate forțele spre Valerius, dar se lovi de scutul pe care acesta îl împinsese în față pentru a se apăra. Impactul fu atât de violent, încât rețiarul făcu mai mulți pași în spate și se prăbuși în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea. Vitellius cerea moartea lui Flamma. Voia să vadă sângele udând nisipul arenei, sacrificiu indispensabil pentru a obține bunăvoința și protecția zeului Marte. — Ucide-l! Glasul împăratului răsună puternic, plin de furie. Mulțimea amuți. Un murmur trădă indignarea provocată de trufia împăratului care nu ținea seama de voința poporului la munera. Nici măcar Julius Caesar nu mersese atât de departe. Imediat, legații Caecina Alienus și Flavius Valens, care stătuseră alături de Vitellius pe toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în mână... Nu știi să ucizi! Făcu încă un pas spre Valerius; părul lui zburlit semăna cu coama unui animal sălbatic. — Să vezi cum or să mă aplaude când o să-ți înfig pumnalul în beregată... Glasul îi era gâtuit de furie. — Peste puțină vreme va veni aici publicul... Toți or să se adune în jurul tău, ca de obicei... Dar tu ești doar zeul celor lași, iar eu am să-ți scot mațele. Se apropie și mai mult. Marcus se ridică. Niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
același gest - pe care nu-l uitase - cu care, într-o zi de decembrie din același an, barbarul acela tăiase fața unui soldat roman, sub privirile lui Valerius, ascuns după un stejar. Mirosul sângelui îl ameți. Cu ochii injectați de furie, se întoarse spre al doilea atacator și îi tăie brațul pe care acesta îl ridicase, gata să-l ucidă. Dintr-o singură lovitură, își înfipse sabia în șoldul unui gladiator care îl atacase pe Socrates, apoi se avântă înainte nebunește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Vitellius, care privea lupta încremenit, cu mâinile încleștate pe balustrada pulvinar-ului. Flamma și ai lui ajunseseră în vârful colinei. Flamma se năpusti asupra tracului și, cu o lovitură năprasnică în coif, îl făcu să se prăbușească. Întorcându-se ca o furie, înfipse spada în pântecele unui adversar, apoi în pieptul altuia. Lupta cu disperare, văzându-i pe tovarășii săi căzând unul după altul. Își redobândi calmul, luă sabia și îl atacă pe trac, dar acesta se feri și coborî panta în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
scut și de lance; prin eschive abile îi atrăgea pe dușmani spre canal, îi împingea, după cum îl sfătuise Listarius, spre porțiunile de nisip mai întunecate, unde vitellienii se prăbușeau. Pe alții îi făcea să cadă în apă. Luptă cu o furie sălbatică, atent la mișcările adversarilor, cu gândul la fratele său, care, pe câmpia de la Bedriacum, încheiase probabil o bătălie de mare însemnătate pentru cursul istoriei. Se întrebă de sute de ori, tot mai furios, dacă Antonius învinsese sau pierduse. Cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Dar Titus și Errius se întoarseră dintr-un raid cu câțiva cremonezi pe care-i prinseseră în afara zidurilor orașului. Aceștia povestiră, înspăimântați, că în ajutorul vitellienilor soseau de la Hostilia nu mai puțin de opt legiuni. Simți din nou energia și furia din momentele acelea, când își alungase oboseala și își adunase armata. Împărțea ordine, încercând să-și alinieze oamenii. Legiunea a treisprezecea pe Via Postumia. Legiunea a șaptea... Legiunea a șaptea Galbiana pe stânga, apoi Claudia, iar la dreapta... La dreapta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îi întâlni privirea disperată, teribilă. — Ucide-l! strigă din nou Vitellius, aplecându-se peste balustradă. Ți-am spus să-l ucizi! Ucide-l pe Skorpius! Nu-l ucid, strigă Valerius. Eu nu ucid, știi doar, strigă din nou, cu o furie sălbatică. Cu un gest fulgerător, Skorpius smulse sica din mâna lui Valerius și, fără să ezite, își tăie gâtul. Se prăbuși în nisip cu ochii larg deschiși. Din pulvinar, Vitellius îl privea încremenit pe Orpheus, care îi întorsese spatele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Vitellius. Nu-ți vărsa mânia asupra mea. — Nu eu îi ucid pe ambasadori, ci împăratul tău. Nu eu uit că ambasadorii sunt sacri chiar și pentru barbari... Glasul lui Antonius era gâtuit de mânie, iar în priviri i se citeau furia și durerea. — În zori am aflat că a ars Capitolium-ul, iar Flavius Sabinus, prefectul Romei, fratele împăratului și dragului meu prieten, a fost ucis. În timpul sărbătorii sacre a Saturnaliilor, ați umplut străzile de leșuri, ați distrus templul lui Jupiter Maximus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
deschise drum printre atacatori. — Du-te, Errius! strigă Antonius înfigând sabia în pieptul unui dușman. Du-te... Găsește-l pe Vitellius! Se întoarse spre doi soldați care se năpusteau asupra lui. Nu-l lăsa să-ți scape! Se apără cu furie. În jurul lui erau vreo cinci soldați vitellieni. Unul îi înfipse pumnalul în coapsă. Cu un urlet sălbatic, Antonius tăie brațul unui vitellian care voia să-l atace dintr-o parte și se întoarse spre ceilalți, fără să țină seama de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
fugă pe porțile de la Ludus, cu armele în mână. Se alăturară trupelor flaviene și înaintară împreună cu ele, înfigând tridentele în trupurile atacatorilor, sfârtecându-i cu săbiile și pumnalele, zdrobindu-le capetele cu scuturile. Cu neputință de oprit, dădeau frâu liber furiei care îi ajuta să învingă în arenă. Printre ei se afla și Valerius. 43 — Ausper! continua să strige Vitellius. Glasul său răsuna în încăperile și pe coridoarele palatului pustiu. — Unde ești? Ausper, te rog! Alerga șchiopătând încoace și-ncolo. — Ausper
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cit im. Cartea este și o deslușire a manifestărilor sentimentale ale fiecăruia, cu soluții date în cauze emoțional diverse, dar necesare de cunoscut, întrucât, folosindu-le, le îmblânzim, le facem folositoare nouă, fie că avem moment e de bucurie, de furie ori gelozie, corolar al stresului și haosului vieții cotidiene. Că așa este, câteva referiri la cele spuse în texte, la ceea ce știm fiecare ce a fost, este și va fi starea de prostie a individului, de exemplu, devin edificatoare în
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
mult mai pe vârfuri în sondaje. Văzându-mă puțin înverzit de emoție, colegul s-a oprit brusc, aplecându-se. Da ! Sacoșa cu spanac era la locul ei. − De ce ți-ai depus demisia ? - m-a interogat de sub birou. Din exces de furie, i-am răspuns. Mă depășeau clasicii. Sigur că te depășeau. Umorul e o chestie a naibii de dificilă, mai ales pentru un individ care se ocupă de umor. Nu lai văzut pe primarul Capitalei ? A mătrășit urgent funcționarii de peste cincizeci
CÂINELE DIZIDENT by Aurel Brumă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/505_a_1289]
-
Lumea vrea să se distreze sau În cel mai fericit caz să aibă diverse plăceri cînd Întoarce pagina. Ceea ce este cît se poate de firesc. Așadar am scris ani de zile, cu o bucurie ce s-a transformat repede În furie, fără să-mi citesc experimentele decît mamei, iubitei și celor cîtorva prieteni pe care i-am enumerat. Opiniile variau. La fel și iubitele. Nu Încercasem nici o singură dată să public ceva, habar nu aveam de cenacluri, de texte debutante cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
ca o săgeată-nfiptă drept În marea posteritate, voi scăpa, voi rămîne, voi fi artistul și așa mai departe, cu mult după ce anatomia mi se va fi transformat În cireșe. Eram spectaculos, plin de entuziasm pînă la supapă, Înverșunat, făceam spume, furia te face de obicei sincer, iar sinceritatea pare o condiție obligatorie a scrisului, creează impresia de autentic, de imediat. Prin anii ’70 mi-au plăcut Privește Înapoi cu mînie și Viață sportivă și s-a nimerit să mă simt și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
cum ar fi de pildă tropăitul nocturn În zigzag al vecinului de deasupra. L-aș bate cu bîta. Însă la douăzeci de ani eram turbat, Întărîtarea tinereții - o parte livrescă, cealaltă genetică - justificîndu-se prin povestiri morbide, de groază, exista și furia de a trăi Într-o lume atît de ciudată, de avidă de suprafețe și miorițe. Cu portretul Înțepenit de două mii de ani, pentru că-n urmă cu cinci, pe vremea cînd Imhotep inventa medicina, de pildă, n-avea nici măcar portret, scurma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
atmosferei, pe urmă umbli pe claviatură și apare o structură, de preferat cît mai muzicală, am explicat. SÎnt un neuroromantic. De fapt, totul pornește de la ritm. Dacă n-au ritm, cuvintele nu Înseamnă nimic. Ritmul ți-l dau talentul, inspirația, furia, ura chiar, simțul muzical și umorul. Să-l luăm de exemplu pe Thomas Mann, despre care voi mai vorbi, fiindcă e un atît de irezistibil falnic simbol. Un foarte Înzestrat subinginer constructor ce cîștig pentru construcții dacă ar fi ales
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
așa cum am scris deja , prin urmare am renunțat la solfegii. Nu mai puteam ajunge numărul unu În zonă. Mi s-a părut În schimb că am șanse În literatură, așa c-am trecut hotărît În dimensiunea ei. Cu zgomotul și furia unui concurent. Nu știu de ce am crescut cu ideea asta americană, că trebuie obligatoriu să ajungi pe primul loc. Mai bine m-aș fi apucat de sport. În urma minusculei mele experiențe printre arpegii mi-am Însușit Însă faptul că extrem de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
intersecție. Celălalt, din noi Înșine, nu contează. Cu el ne-am obișnuit. GÎndurile circulă liber direct prin mijlocul lui de ani de zile. Și-mi aduc aminte de acea Înregistrare de la Timișoara, transmisă de Europa Liberă. Țipetele, strigătul plin de furie al unui bărbat, „trage, mă, trage!”, apoi pîrÎitul interminabil al puștilor. Extraordinara solidaritate din decembrie În fața morții și a fricii, și explozia ei de acum. Deflagrația se desenează pe cer ca o uriașă ciupercă roșie. Otrăvitoare pentru cei mai mulți. Comestibilă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
din mulțime zbiară: „Și pe el, și pe el!” E izbit imediat, din toate părțile, cu ciomege și furtunuri de cauciuc și aruncat Într-o dubă a poliției sub ochii mei și ai lui Filip Florian. Tremurăm de frică și furie pe trotuar. Altceva nu putem face. În clipa aceea sîntem, am ajuns ca ei. Două animale. Dacă cineva ne-ar pune-n mînă o mitralieră, am trage fără să gîndim. Sediul României libere și al partidului P.N.Ț-c.d.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
mucuri de țigară, nasuri, aș vrea și eu să salvez puritatea lumii asasinînd cutii enorme de conserve, de preferință cele cu capacul bombat de germenii negativi anaerobi ce apar la televizor, pe autostrăzi particulare, și pe mine mă cuprinde o furie devastatoare cînd văd mașinile astea de vis pe care le zgîrii noaptea cu cuiul. Șaisprezece ani mai tîrziu, șoferul de taxi avea să joace În This Boy’s Life (Michael Caton-Jones, 1993), alături de un Di Caprio magic abia acum am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
de mult sub nivelul romanului și prea lung, numai două scene reușite: prima, criza Lolitei la Întoarcerea acasă Împreună cu Humbert cel vitreg, după premiera piesei la liceu. Jocul fetei, al cărei machiaj grotesc conturează În alt registru și extrem de intens furia, amintește de Fellini. A doua: Mason bolnav, În pat, fîlfîind plapuma pentru a vorbi la telefon Într-o atmosferă de Welles. Să ne gîndim Însă mai bine la incredibila portocală mecanică rostogolindu-se pe Oda bucuriei lui Malcolm McDowell (un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
un cazier de-un secol de mîrșăvii, e vrăjitoare iar filmul cu suspans, decoruri exotice, indiene, din carton, pietre uriașe din plastic verde, ce se prăvălesc pe neașteptate peste eroi și animale, monștri cu uluitoare elice și arcași orbiți de furie mînuind fără prea multă abilitate arcuri medievale dar cu săgeți laser. Tradiționale povești japoneze se Îmbină-n chipul cel mai plăcut cu SF-ul de tip Lucas, să demonstreze și Soarele Răsare că posedă acum tehnologie, și Încă una de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]