1,080 matches
-
e că a făcut simbolismul popular. Prin aceasta, el trăda, de fapt simbolismul, care ajunsese pe culme cu ermetismul lui Mallarmé" (p. 12). "Apariția lui Nae Ionescu în cultura română a stat sub semnul oralității și anonimatului. El se identifică abisal cu modul de a fi în lume al civilizației traco-getice. (...) Nae Ionescu a avut norocul memoriei discipolilor săi, care n-au fost puțini. Dar aceștia n-au reușit să rețină esențialul geniul oral" (p. 116). Stenică și sagace este și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de fapt lectura acestei cărți, oamenii din ambele state românești se vor dumeri că o Europă unită a statelor îi va accepta doar cu o conștiință sănătoasă, neafectată de nici un fel de fisuri. "Limba Română", nr. 7-8, iulie-august 2004 CARAGIALE ABISAL, TIMIȘOARA, EDITURA AUGUSTA, 2003; EDITURA MUZEULUI NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE, EDIȚIE REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ, BUCUREȘTI, 2014 Constantin TRANDAFIR Triumviratul: Eminescu, Caragiale, Bacovia După patru cărți consacrate lui Eminescu și o masivă exegeză bacoviană (Complexul Bacovia), harnicul și eruditul critic și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
LITERATURII ROMÂNE, EDIȚIE REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ, BUCUREȘTI, 2014 Constantin TRANDAFIR Triumviratul: Eminescu, Caragiale, Bacovia După patru cărți consacrate lui Eminescu și o masivă exegeză bacoviană (Complexul Bacovia), harnicul și eruditul critic și istoric literar Theodor Codreanu publică acum volumul Caragiale abisal (Editura Augusta, Timișoara, 2003). Un "triumvirat", zice autorul; adică îi unește ceva anume pe cei trei mari scriitori atât de diferiți, potrivit principiului coincidenței opozițiilor. Dar nu-i numai atât, vom vedea numaidecât. Nu e nici o forțare a notei analogice
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și momente de "rivalitate", cu tentative "cinice" din partea dramaturgului și cu vorbe grele din partea poetului. Accident biografic. Căci soarta poetului (nebunia, moartea, genialitatea) va avea efect decisiv asupra gândirii și operei lui Caragiale, orientându-le mai pregnant sensurile de profunzime, abisale. Au contribuit, desigur, la această modificare de optică și mutațiile istorice care au început să se prefigureze odată cu secolul al XX-lea. Ziaristul Caragiale, care se deosebea de virulența ziaristului Eminescu, ajunge să se dezlănțuie, eminescian, în pamfletul 1907 din
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exprimă contiguități spațiale (văzul) și temporale (simțul = auzul), cu "genul orfic muzical": "Eminescu definea fantazia artistică drept punctul de incidență dintre minte și inimă, dintre raționalitatea privirii și adâncimile auzului". Interioritatea, profunzimea, enigma dualității ontologice dau seamă de o dimensiune abisală a caragialismului. despre care au vorbit T. Vianu, Al. Paleologu, George Munteanu, Edgar Papu, N. Steinhardt și, mai încoace, mai pe larg și în oarecare măsura discutabil, Theodor Codreanu. Apropo de enigma dualității ontologice a caragialismului, ea trebuie investigată prin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exterioară și fondul intern" (Fragmentarium). Norocul, obsesie a lui Caragiale, are o mai largă semnificație decât simplul moft al omului kitsch, "ca și la Eminescu, dă naștere unei ambiguități ontologice, care-l transformă pe Caragiale, în ultimă instanță, în scriitor abisal", precizează Theodor Codreanu. Norocul sinonimul destinului. Se vede, încă o dată, cum Eminescu a fost "un semănător de arhei în cultura noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
zilele la Huși. Așa a putut fi considerat drept un mare eminescolog, ba chiar cel mai avizat critic bacovian și iată-l acum și în postura de chirurg la estetica lui Caragiale. Pentru că aceasta face Theodor Codreanu prin volumul Caragiale abisal apărut recent la editura "Augusta" din Timișoara. Autorul nu se oprește asupra unei "abisalitați" ca atare izvorâtă din opera lui Caragiale, fără a face conexiunile necesare cu anul Caragiale, poate mai abisal în existența sa decât a putut-o exprima
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Pentru că aceasta face Theodor Codreanu prin volumul Caragiale abisal apărut recent la editura "Augusta" din Timișoara. Autorul nu se oprește asupra unei "abisalitați" ca atare izvorâtă din opera lui Caragiale, fără a face conexiunile necesare cu anul Caragiale, poate mai abisal în existența sa decât a putut-o exprima în opera sa. Theodor Codreanu se dovedește a fi un psihanalist literar, din ce în ce mai rar întâlnit în literatura de gen, care-și permite pe lângă un studiu coerent al abisalității cauzatoare de operă la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Galeria oglinzilor concave În cele ce urmează, vom încerca să reținem, pentru cititor, măcar câteva din semnificațiile majore pe care criticul literar Theodor Codreanu le decelează, cu incontestabilă sagacitate și putere de convingere în opera lui Caragiale. Recentul volum, Caragiale abisal scoate la rampă un personaj cu totul diferit de cel prezentat de exegeții de până acum ai marelui nostru dramaturg; în viziunea lui Theodor Codreanu, Caragiale nu este doar marele ironist al epocii sale, un moralist care stigmatizează cu armele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
face să râdă pe distinșii spectatori din staluri și de la galerie. Se pare că drama eroilor lui Caragiale începe și se continuă dincolo de dușumeaua scenei, în culisele neluminate și primejdioase ale teatrului. Sunt și alți comentatori care au intuit ecourile abisale ale părintelui Titircă Inimă Rea. Cioculescu a trecut, cu grație, pe lângă, dar investigația lui Theodor Codreanu țintește direct în miezul problemei, și din acest motiv, lectura cărții sale are un aer de ciudată prospețime și autenticitate. Să spicuim câteva din
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
i-a iertat niciodată pe Slavici și pe Maiorescu (care l-a și băgat în cămașa de forță) dar s-a împăcat finalmente cu Caragiale, trecându-i cu vederea faptele armăsărești. Nu intenționam să povestim volumul lui Theodor Codreanu, Caragiale abisal, ci să-l facem pe cititor dornic să-l studieze în amănunt. Dând dovadă de o premoniție fără egal și de o intuiție artistică neobișnuită, Caragiale ține o conferință: Cauzele prostiei omenești, în care se referă "cu malițiozitate", la elucubrațiile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
excepțională. Părăsind cu regret amplul expozeu literar al lui Theodor Codreanu care mai are și meritul de a fi scris într-un cod atrăgător și de o claritate cristalină, ne propunem să întârziem asupra capitolului al X-lea intitulat Caragiale abisal (deoarece acesta e titlul cărții, și, cu siguranță, ni se vor dezvălui și intențiile autorului însuși). În capitolul amintit, Theodor Codreanu, analizând în continuare filosofia lui Caragiale se referă mai întâi la: 1. Dimensiunea profunzimii în care e anulată teza
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Caragiale se referă mai întâi la: 1. Dimensiunea profunzimii în care e anulată teza superficialității autorului; la punctul 2, Perechea regală, se comentează miraculosul și transcendența deviată a lumii lui Caragiale; nuanțarea ne pare mai curând politică și etică decât abisală. Tot aici apare și teoria că singurul produs național trainic e moftul, ca o consecință a unei regalități șubrede (!!), la punctul 3 se dezvoltă tema: Epopeea bufă a moftologiei românești. Ar fi, după unii, un homerism în oglindă, sau chiar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
inspirat alt volumului pe care tocmai l-am semnalat, și al multor altora anterioare care "lectorem delectando, pariterque monendo", ne delectează și ne instruiesc în egală măsură. "Contemporanul. Ideea europeană", nr. 8, august 2006 Ioan BABAN Theodor Codreanu: I.L. Caragiale "abisal" I. La Editura Augusta, din Timișoara, în 2003 a apărut cartea Caragiale abisal semnată de Theodor Codreanu, un foarte bun eseu despre un alt mare scriitor român, dacă amintim că precedentele cărți de critică și istorie literară ale sale au
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
anterioare care "lectorem delectando, pariterque monendo", ne delectează și ne instruiesc în egală măsură. "Contemporanul. Ideea europeană", nr. 8, august 2006 Ioan BABAN Theodor Codreanu: I.L. Caragiale "abisal" I. La Editura Augusta, din Timișoara, în 2003 a apărut cartea Caragiale abisal semnată de Theodor Codreanu, un foarte bun eseu despre un alt mare scriitor român, dacă amintim că precedentele cărți de critică și istorie literară ale sale au avut în vedere autori canonici, dacă e să folosim un termen la modă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pentru că este prea "tehnică", dar, mai simplu spus, pe cercetător l-a interesat lumea în care s-a născut și a trăit Caragiale, ea este determinantă în ultima instanță, dar numai acest aspect nu este suficient. Intră în discuție înzestrarea "abisală" de care se bucură un individ. E adevărat că "ruptura totală dintre biografie și operă este o iluzie", dar nu biografia aceea reală ci "una interioară interesează". Plecând de aici, autorul vede în marele dramaturg și prozator "una din marile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poetică modernă", dacă avem în vedere Câteva păreri. Caragiale e un scriitor obiectiv nu numai prin raportate la "fenomenal", adică la primul strat, cel al "stăpânirii adevărului", ci și în cel de al doilea strat prin care "devine un scriitor abisal", prin aceasta atingându-se "maximum de obiectivitate", zonă în care ajung geniile (p. 52). Și aici găsește autorul o apropiere dintre Eminescu și Caragiale, cel de-al doilea "suferind" de complexul lui Proteu, care, "metamorfozându-se" rămâne el însuși, dar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Cetățeanul turmentat își aruncă norocul în gârlă; pe Cațavencu îl părăsește norocul, acesta trecând de partea Zoei. Lefter Popescu, Anghelache, Zoe, Zița, protejatul din Lanțul slăbiciunilor etc. trăiesc sub zodia acestui cuvânt și a comicului stârnit de el. III. Caragiale abisal este capitolul care dă titlul cărții și e tratată aci tema propriu-zisă, făcându-se aprecierea că "redusă la omul-moft, lumea lui Caragiale e lipsită de dimensiunea profunzimii"; e și reproșul criticii, apreciază autorul eseului (p. 140). Dacă reluăm motivul oglinzilor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este cea corectă. Dacă pe cei doi "patroni" nu-i incomodează "înlocuitorii", înseamnă că aceștia din urmă nu au de ce să fie geloși, conviețuirea este în final posibilă dacă "trăim împreună", într-o "soțietate fără prințipuri". Onoarea cuplului este secretul abisal al puterii, neînțeles de Farfuridi și Brânzovenescu, ei nu ajung până la acest secret. Compromis, cuplul regal "se reechilibrează", se întoarce cu fața spre popor, izvorul puterii sale, odraslele regale caută o regină "în popor", scopul fiind acela al împăcării antitezei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
într-un impas ireconciliabil. Numai în universul țărănesc echilibrul rămâne stabil (oare?), nu se mai întâlnește moftul. Năpasta e o replică la O scrisoare pierdută, conchide eseistul, și cine nu "a sesizat sensul acestei schimbări tematice riscă să rateze înțelesurile abisale ale operei lui Caragiale (p. 154). Și în Năpasta și în O scrisoare pierdută se produce o fisură în "armonia cuplului primordial" și autorul recurge la asemănările de rigoare cu personajele din Iliada lui Homer. Eșecul Năpastei pe scenă demonstrează
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la o asemenea situație. Nu premeditează și Anca o crimă în virtutea pedepsei biblice, năpastă pentru năpastă? Cât privește morala, Caragiale avea perfectă dreptate să spună: "mofturi!" teatrul este o petrecere, că spectatorul asta caută, nu ajunge el la ceea ce e abisal în starea conflictuală. Se pune în discuție apoi clasicismul lui Caragiale care nu prea este, această viziune încheindu-și existența odată cu Alecsandri. Autorul Scrisorii pierdute nu face "concurență stării civile", cum afirmă G. Ibrăileanu, dimpotrivă pe Nenea Iancu trebuie să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Maiorescu este judecat oarecum mai blând, deși autorul nu scapă nici aici prilejul de a da uneori cu o mână și a lua cu cealaltă. Al doilea mare reper axiologic al criticului este Bacovia (Complexul Bacovia, 2002), pentru ca în Caragiale abisal (2003) să propună o relectură incitantă a operei celui de al treilea. Unitatea de viziune și stil, ca pecete a organicității, definește toate aceste demonstrații critice. Din trunchiul central s-au ramificat oarecum previzibil cărțile despre geografia politică și literară
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pentru a articula o idee centrală, atinge virtuozitatea în Complexul Bacovia. Theodor Codreanu practică obstinant o critică a adâncimilor. Are în vedere, de altfel, programatic, complexele de profunzime (Complexul Bacovia). Dorește întotdeauna să treacă de suprafața lucrurilor, năzuind să surprindă "abisalul", ecoul primordial unic și irepetabil. Sondarea adâncurilor operei se realizează cu instrumentele unei poetici a arhetipurilor (arheității), a rădăcinilor ontologice, valorificând cu dibăcie, cum am văzut, sugestiile psihanalizei, mitologiei, simbolisticii poetice, semanticii, stilisticii, filosofiei, sociologiei, religiei. Datul biografic primar este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
aceasta este "resorbită" de operă, ca și în cazul genialului băcăuan, și abandonează proiectul. Puține evenimente exterioare sunt revelatoare spre a lumina sensurile operei. Alchimia creației rămâne misterioasă. Amplul eseu critic dedicat autorului Scrisorii pierdute poartă, nu întâmplător, titlul Caragiale abisal, reconfirmând vocația adâncimilor. Cu o tenacitate rară, autorul urmărește firul discursului critic, adunând fără odihnă argumente din sfera umanistă și din științe, pentru a alcătui un fel de conglomerate eterogene, organizate în jurul unei idei-nucleu. Este o critică a persuasiunii, directă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
necurmatele suferințe ale copilăriei și ale adolescenței, asupra cărora poetul a insistat în nenumărate rânduri), în pozitiv ființial și, mai departe, stilistic, confirmând încă o dată "antibacovianismul" său din oglindă. Nici Vieru și nici Bacovia nu pot intra în cadrele psihologiei abisale a "bastardului". Dar dacă ei au putut fi asimilați cu "orfanul", în chip amăgitor Bacovia, însă declarat la Vieru, și aici trebuie foarte atent nuanțate faptele, fiindcă autorul basarabean nu s-a lepădat niciodată de ființa mamei reale în căutarea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]