1,361 matches
-
la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă ale veacului XX, dadaismul, „absurdul”, lettrismul, fenomene de un amplu răsunet, se constituie ca efecte ale unor inițiative românești, ilustrate cu poeți sau scriitori care — deși s-au făcut cunoscuți ca anticipatori în afară — au început prin a scrie românește la noi în țară. Numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
plastică a epocii dadaiste sau suprarealiste. Ismail, Gayk și ceilalți seamănă izbitor cu atîtea din personajele tablourilor lui Picabia, Duchamp, Max Ernst, Brauner, Miro, Dali, Picasso și alții”. Contestatar vehement al lui Urmuz, Alexandru George neagă în schimb relația cu „absurdul” și „suprarealismul” a scrierilor acestuia: „Scrisul lui Urmuz stă pe eroarea de a face absurdul din absurd, de a-l coordona, de a-l compune și a încerca a-i da o ratio logică, cînd în realitate el trebuie doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
personajele tablourilor lui Picabia, Duchamp, Max Ernst, Brauner, Miro, Dali, Picasso și alții”. Contestatar vehement al lui Urmuz, Alexandru George neagă în schimb relația cu „absurdul” și „suprarealismul” a scrierilor acestuia: „Scrisul lui Urmuz stă pe eroarea de a face absurdul din absurd, de a-l coordona, de a-l compune și a încerca a-i da o ratio logică, cînd în realitate el trebuie doar recunoscut de inteligență. Nimic nu se încheagă în scrierile lui Urmuz, cu jocul lor de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dreptul să vedem în acest inefabil intenția adîncă, esențială, obiectivă a operei lui Urmuz? Cred că nu mă înșel văzînd în scrierile acestui mare precursor al antiliteraturii o mascată apologie a poeziei, înțeleasă în structura ei muzicală”. În traducere engleză, absurdul apare ca un principiu „producător” al operei, nu doar ca simplu „efect”, iar caracterul kafkian și cel suprarealist, oniric, sînt mai bine puse în evidență, deși altminteri Urmuz rămîne un „cerebral”, un ironist lucid care știe să „solemnizeze bufonul”. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se estompează mult prin traducere. Prin urmare, caracterizarea lui Urmuz ca „precursor al suprarealismului” e valabilă mai ales în engleză... Monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (1970) poate fi considerată - pe acest fundal - ca o recuperare polemică. Volumul Lupta cu absurdul, care include și o parte a monografiei despre Urmuz, sugerează — prin titlu și prefață — o replică autohtonă „umanistă” și „optimistă” la absurdul produs de „alienarea capitalistă” occidentală. Monografia sintetizează datele biografice disponibile în acel moment, schițează o analiză a receptării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a lui Nicolae Balotă (1970) poate fi considerată - pe acest fundal - ca o recuperare polemică. Volumul Lupta cu absurdul, care include și o parte a monografiei despre Urmuz, sugerează — prin titlu și prefață — o replică autohtonă „umanistă” și „optimistă” la absurdul produs de „alienarea capitalistă” occidentală. Monografia sintetizează datele biografice disponibile în acel moment, schițează o analiză a receptării și propune un set de interpretări din perspectivă tematică, filozofică, mitocritică, psihanalitică, estetică ș.a.m.d. Ele au introdus în folclorul critic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
2. În Revista scriitorilor români, publicație a Societății Academice de la Roma, Horia Stamatu publică un text despre „Ciprian și Urmuz” (nr. 6, 1967, pp. 153-157) și - în consonanță cu legitimarea „folclorizantă” din țară - un eseu amplu despre „«Umorul negru» și «absurdul» în literatura română, cultă și populară”, în care se face referire specială la Urmuz (în nr. 11, 1972, pp. 15-33, și nr. 12, 1973, p. 10-24). De notat că poezia „thanatică” a lui Horia Stamatu (apropiat, din a doua jumătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a antiliteraturii, scrierile sale fiind, după caz, „antiroman erotic concentrat” („Pîlnia și Stamate”), „antischiță” („Emil Gayk”), „antinuvelă socială” („Ismail și Turnavitu”), „antiparabole” („Fuchsiada”, „Algazy & Grümmer”) sau „parodie a epicii romantic aventuroase” („După furtună”) — oricum, niște „tragice încercări experimentale” în care absurdul și parodia capătă funcție existențială. Într-un text din 1976 reluat în prefața volumului-restituire Un spectacol ratat al avangardistului rus interbelic Daniil Harms (Ed. Paidea, București, 1997), Dan Culcer stabilește o paralelă între Urmuz și Harms, văzînd în ei „autori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Urmuz va fi însă chiar voga internațională a literaturii „absurdului”, care va stimula inclusiv recuperarea timidă a teatrului ionescian. O recuperare perversă, întrucît autorul „Fuchsiadei” urma să pună în umbră - ca precursor „optimist” și „constructiv”, victimă a societății burgheze - absurdul alienant din piesele dramaturgului franco-român (un absurd înțeles ca produs al Occidentului putred, dezumanizant, lipsit de ideal etc.). Valoarea sculpturii lui Brâncuși (elogiată deopotrivă de avangardiștii de la Contimporanul, Integral, unu și de spiritualiștii autohtoniști de la Gîndirea) fusese cu adevărat recunoscută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
libertad din Mexico, 1976 Baciu-Simian, Mira, More on Urmuz: The Language, în Adam International Review, nr. 322-23024/1967 Balotă, Nicolae, Urmuz, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1970, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hestia, Timișoara, 1997 Balotă, Nicolae, Lupta cu Absurdul, Editura Univers, București, 1971 Balotă, Nicolae, Post-scriptum urmuzian în De la Ion la Ioanide - Prozatori români ai secolului XX, Editura Eminescu, București, 1974 Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX. „Ipostaze românești și străine”, Editura Minerva, Colecția „Confluențe”, București, 1976, ediția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1971 Sorescu, Marin, „Patimile după Hurmuz”, în vol. Teoria sferelor de influență, Editura Eminescu, 1969 Stamatu, Horia, „Ciprian și Urmuz”, în Revista scriitorilor români, publicație a Societății Academice de la Roma, nr. 6, 1967, pp. 153-157 Stamatu, Horia, „«Umorul negru» și «absurdul» în literatura română, cultă și populară”, ibid., nr. 11, 1972, pp. 15-33 și nr. 12, 1973, p. 10-24 Streinu, Vladimir, Literatura română contemporană, Ed. Casa Școalelor, București, 1943 Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, V. Marginalia, eseuri, ediție alcătuită, note
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
autenticitatea celor de mai jos e într-adevăr foarte îndoielnică. Oricum, am verificat toate informațiile notate și am descoperit, nu fără o oarecare mirare, că ele, chiar și cele introduse de mine, corespund întru totul adevărului. Lucrul pare că frizează absurdul, însă e perfect logic și se integrează în sistemul pe care îl voi descrie în continuare. Sunt conștient că o altă verificare, independentă de a mea, nu va putea proba nimic. Așa cum se va vedea, orice investigație efectuată după anul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
vitală, neasemuită, o făcea să-și mai mențină cunoștința. ”- Așa a vrut Dumnezeu... Facă-se Voia Lui!” își zise ea împăcată cu soarta. Cu un spirit puternic și o voință ieșită din comun, a luptat timp îndelungat... o luptă cu absurdul, să întoarcă firea lucrurilor. ”- Oare, să fie sfârșitul?!... se întreba ea înfricoșată. Nu mai e nicio scăpare... trebuie să mor?!... Doamne, fă-ți milă de mine, facă-se Voia Ta, Doamne... Iartă-mă, Doamne... Tatăl nostru, carele ești în Ceruri...!” se
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
pare a lua proporții cosmice, inumane. - Cu rușii a apărut absolutul în politică și, cu atât mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le-au considerat ca finalități ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unică a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de valori și de drame omenești, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia le-a fost străină (cel puțin modernilor). Hegel - care
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
funcție, cea religioasă, dar ea era dirijată Într-un spirit antireligios. Aceasta a fost una dintre contradicțiile de bază ale concepției comuniste privind organizarea vieții evreiești În România. Într-un memoriu din 1957, rabinul xe "Rosen"Rosen avea să sublinieze absurdul situației În care o instituție de cult, comunitatea, era condusă de „persoane caresedeclară nereligioase, și care În mod public profanează religia...” 2. Rabinul, utilizându-și un real talent politic, se Întreba retoric asupra dualității de care aminteam mai sus: „...ori
Evreii din România în perioada comunistă. 1944-1965 by Liviu Rotman () [Corola-publishinghouse/Science/1969_a_3294]
-
real talent politic, se Întreba retoric asupra dualității de care aminteam mai sus: „...ori este comunitatea evreilor, și deci este evreiască, ori este comunitatea mozaică și este a credincioșilor”3. În fapt, xe "Rosen"Rosen Încerca să se folosească de absurdul situației create de comuniști pentru a consolida instituțiile religioase, și ele amenințate de diversele măsuri politice. Dar critica acestei situații ambigue - comunitate religioasă condusă de comuniști - avea să vină și din direcția opusă. Astfel, În 1951, preluîndu-și funcția de ministru
Evreii din România în perioada comunistă. 1944-1965 by Liviu Rotman () [Corola-publishinghouse/Science/1969_a_3294]
-
descoperim că teologia - ca însăși Revelația biblică - are o funcție critică și o deschidere profetică față de orice proiect politic și social al modernității, articulat din perspectiva „morții lui Dumnezeu”2. Teologia își desfășoară o vocație critică, pentru că aduce la lumină absurdul dialecticii nihiliste în relația „stăpân-sclav”. Pentru a-și exercita această vocație critică, gândirea teologică dobândește un indispensabil caracter filozofic. Rațiunea luminată de credință purcede spre un examen autoscopic, țintind idolii falși ai prejudecăților sau propriilor judecăți. Paradoxal, acest sever exercițiu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
într-un balamuc și că nu mai îmi dau seama dacă nebunia mi-a luat mințile, sau dacă mă găsesc în fața unei adunături de nebuni ce vor cu orice preț să crucifice un nevinovat pentru a se juca de-a absurdul, așa, ca să se afle-n treabă. Tommaso fusese șfichiuitor, ironic, dur; ridicase tonul, dar nu-i insultase și nu-i atacase frontal pe acei judecători. Erau acolo, cot la cot, gata să-l sfâșie pentru un motiv care putea, probabil
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
secția lui, îi ceruse să citească, rar și apăsat, jurământul lui Hipocrat. Cosminei i se păruse ușor ridicolă festivitatea la care participau medicii și asistentele de la Chirurgie, dar pe urmă înțelesese că o astfel de ceremonie absurdă nu distona cu absurdul pe care îl întâlneai, în lupta cu moartea, la fiece pas. „Mai e ceva“, spusese Pantelimon. „Din clipa asta calendarele nu-ți mai folosesc la nimic, poți să le arunci. N-o să mai ai sâmbătă ori duminică, n-o să te
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
moneda de argint și arătându-i-o pe amândouă fețele, ca și cum voia să-i reamintească de cele două fețe ale destinului. Apoi îi făcuse semn să se apropie : „Arată-mi ceasul !“. Cosmina întinsese brațul, nedumerită. „Frumos“, constatase. „Cumpără-ți altul !“ Absurdul mergea înainte. Oricum, în lumea absurdului, plus infinit e un număr ca oricare. „Aici“, o lămurise Pantelimon, „singura măsură a timpului e intervalul dintre două bătăi ale inimii. Intri în timp măsurând bătăile inimii. Când ea nu mai bate, ai
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
se strecoare Napoleon al III-lea, un om mediocru, de la care lumea spera probabil fapte colosale. Dacă Bonaparte ar fi făgăduit contemporanilor liniște și prânzuri bune, cam cum a făcut Louis Philippe, probabil ar fi fost pus în caricatură. Inacceptabilul, absurdul, cum am spus, e pe placul maselor, care au o tendință voluptuoasă de a merge spre pieire, asemeni oilor care cad în prăpastie luîndu-se după una. ("Elucubrații, domnule Doru! comentă Ioanide. Poporul are bun simț!") În călătoria pe mare, probabil
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
G. Călinescu, în pofida tonului aparent obiectiv, a lipsei oricărui sentimentalism, bestialitățile săvârșite de fasciști, fiindcă puțini sunt cei care evidențiază atât de pregnant gratuitatea violențelor, a crimelor și valoarea umană a victimelor. Totul, în aceste pagini, e menit să reliefeze absurdul acțiunilor criminale ale fasciștilor: arestarea blândului doctor Hergot, respingerea repetatelor sale cereri de a dezvălui eroarea a cărui victimă e, uciderea sa, opririle fără rost ale coloanelor de ostatici, cina festivă oferită condamnaților în preajma executărilor, asasinarea ziaristului Seraphin. Grav e
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
aceluiași tip de întrebări se configurează atitudini filosofice diferite. De la atitudinea de repliere asupra valorilor a regelui Solomon, care redescoperă sensul vieții în dimensiunea metafizică și religioasă, la atitudinea de respingere a oricărui sens, proprie existențialiștilor care sondează cu acribie absurdul, putem parcurge o multitudine de nuanțe și poziții. Existențialiștii pornesc de la premisa că existența este cea care precede esența. Mai întăi ești aruncat în lume, exiști, apoi alegi să fii într-un anume fel. Această alegere care te responsabilizează excesiv
Transgresarea absurdului. O analiză filosofică a Ecleziastului. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Adrian Iftode () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2300]
-
premisa că existența este cea care precede esența. Mai întăi ești aruncat în lume, exiști, apoi alegi să fii într-un anume fel. Această alegere care te responsabilizează excesiv implică și consumarea ființei tale care, descoperindu-și limitele, descoperă și absurdul vieții. La existențialiști, disperarea de a fi nu are alinare. De aceea am considerat că Ecleziastul care traversează și el absurdul existenței cu deosebirea că-l și transgresează, poate fi un model de redescoperire a sensului după ce acesta fusese negat
Transgresarea absurdului. O analiză filosofică a Ecleziastului. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Adrian Iftode () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2300]
-
anume fel. Această alegere care te responsabilizează excesiv implică și consumarea ființei tale care, descoperindu-și limitele, descoperă și absurdul vieții. La existențialiști, disperarea de a fi nu are alinare. De aceea am considerat că Ecleziastul care traversează și el absurdul existenței cu deosebirea că-l și transgresează, poate fi un model de redescoperire a sensului după ce acesta fusese negat. Ecleziastul este un text în care protagonistul, regele Solomon, face o cercetare metodică i-am spune astăzi, a lumii, pentru a
Transgresarea absurdului. O analiză filosofică a Ecleziastului. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Adrian Iftode () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2300]