822 matches
-
Vladimir Gherșonovici Drinfeld (, ; n. 14 februarie 1956, Harkiv) este un matematician american de origine ucraineană specializat în teoria numerelor și geometrie algebrică, laureat cu Medalia Fields în anul 1990. S-a născut în 1956 în Harkiv într-o familie evreiască. Tatăl său, Gherșon Ihelevici, a fost directorul departamentului de matematică din cadrul Universități din Kiev, apoi director adjunct al Institutului de Matematică din
Vladimir Drinfeld () [Corola-website/Science/335168_a_336497]
-
precoce, publicând un articol de matematică încă din copilărie. A câștigat medalia de aur cu nota maximă la Olimpiada Internațională de Matematică din 1969 de la București. A urmat studiile la Universitatea de Stat din Moscova. A întreprins cercetări în geometrie algebrică sub conducerea lui Iuri Manin, susținându-se teza de doctorat în anul 1978. Nu a putut obține un loc de muncă la universitatea sa urmată, în temeiul originii sale iudaice și în absența unor "propiska" (viză de reședință) în Moscova
Vladimir Drinfeld () [Corola-website/Science/335168_a_336497]
-
a emigrat în Statele Unite și a devenit profesor universitar la Universitatea din Chicago, poziție pe care o ocupă în prezent. În 2008 a dobândit cetățenia americană. Împreună cu Alexander Beilinson, organizează Seminarul Langlands. Lucrările sale acoperă de la teoria numerelor și geometrie algebrică până la multe probleme matematice legate de fizica teoretică. A demonstrat conjectura lui Langlands pentru "GL"(2) peste corpuri funcțiilor. În acest scop, a introdus a nouă clasă de obiecte matematice, „module eliptice” (acum cunoscute ca module Drinfeld), apoi generalizate ca
Vladimir Drinfeld () [Corola-website/Science/335168_a_336497]
-
a devenit cercător din Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS), apoi profesor universitar la Paris VI (Pierre-et-Marie-Curie). În 1979 a fost numit la Institut des Hautes Études Scientifiques, unde colegii sale lucrau mai degrabă la geometrie diferențială și geometrie algebrică. S-a interesat la teoria foliațiilor, pe care a legat-o la algebrele Von Neumann. Astfel a dezvoltat geometria necomutativă, domeniu despre care a scris cartea de referință, "Géométrie non commutative" (1990), tradusă, revizuită si adăugită în engleză sub titlul
Alain Connes () [Corola-website/Science/335181_a_336510]
-
dezvoltat geometria necomutativă, domeniu despre care a scris cartea de referință, "Géométrie non commutative" (1990), tradusă, revizuită si adăugită în engleză sub titlul "Noncommutative Geometry" (1994). A și lucrat la K-teoria, formulând conjectura Baum-Connes în urma discuțiilor cu specialistul de topologie algebrică Paul Baum, și a introdus noțiunea de cohomologie ciclică. În 1982 a fost laureat cu Medalia Fields, cea mai înaltă distincție în matematică, pentru lucrările sale la algebra de operatori. În 1984 a fost numit la Collège de France, unde
Alain Connes () [Corola-website/Science/335181_a_336510]
-
matematician american, evreu originar din România, profesor de matematică la catedra Abdun-Nur de la Institutul Tehnologic Massachusetts. Între anii 1999-2009 a fost profesor la catedra Norbert Wiener. s-a făcut cunoscut pentru contribuțiile sale la teoria reprezentărilor, mai ales în grupurile algebrice. Acestea includ noi concepte fundamentale, între care varietatea Deligne-Lusztig și polinoamele Kajdan-Lusztig. După aprecierea lui R. W. Carter, „Opera lui Lusztig se caracterizează printr-un înalt nivel de originalitate, o tematică imensă, o remarcabilă virtuozitate tehnică și o deosebită profunzime
George Lusztig () [Corola-website/Science/335279_a_336608]
-
Studii Științifice din Paris, unde a colaborat cu Pierre Deligne. Ulterior el a raportat despre această cercetare în conferința "On the discrete series representations of the classical groups over a finite field" pe care a ținut-o la secția Grupuri algebrice din cadrul Congresului internațional al matematicienilor de la Vancouver în august 1974. Lusztig a făcut o clasificare completă a reprezentărilor complexe ireductibile ale grupurilor finite Chevalley. În Teoria Lusztig-Deligne (cu Pierre Deligne, "Representations of reductive groups over finite fields", Annals of Mathematics
George Lusztig () [Corola-website/Science/335279_a_336608]
-
publicat în românește în anul 1953. În 1955 Radó a predat un curs de nomografie destinat inginerilor și tehnicienilor. După un an l-a publicat în românește sub titlul „Conferințe de nomografie”. Mai târziu Radó s-a interesat de bazele algebrice ale geometriei. În anul 1963 el s-a folosit de procedeul „branch and bound” în soluționarea problemei programării disjunctive. Rado a mai publicat, între altele, în revistele „Gazeta matematică” și "Matematikai lapok", de asemenea în revista culturală maghiară din Transilvania
Ferenc Radó () [Corola-website/Science/333817_a_335146]
-
"Pentru o teoremă omonimă din geometrie, vezi Teorema lui Varignon (geometrie)." În mecanica solidului rigid, teorema lui Varignon susține că momentul în raport cu un punct al rezultantei unui sistem de forțe concurente este egal cu suma algebrică a momentelor forțelor componente în raport cu același punct: A fost descoperită de către Pierre Varignon și expusă în "Projet d' unè nouvelle mèchanique", apărută în 1687. Teorema este valabilă numai pentru sisteme de forțe care admit o rezultantă unică nenulă: forțe concurente
Teorema lui Varignon (mecanică) () [Corola-website/Science/333258_a_334587]
-
din București (1935). În 1939 este licențiat în matematică. În anul următor, pleacă la Roma, ca în 1942 să obțină doctoratul. În 1943 se întoarce în țară, iar în perioada 1948 - 1950 este conferențiar la Catedra de Algebră și Geometrie Algebrică în cadrul Universității din București. Între timp, a predat complemente de aritmetică, geometrie și analiză matematică, teoria grupurilor, a structurilor și geometrie descriptivă. A fost prodecan la Facultatea de Matematică și Fizică, apoi șef de sector la geometria algebrică din Institutul
Gheorghe Galbură () [Corola-website/Science/333307_a_334636]
-
și Geometrie Algebrică în cadrul Universității din București. Între timp, a predat complemente de aritmetică, geometrie și analiză matematică, teoria grupurilor, a structurilor și geometrie descriptivă. A fost prodecan la Facultatea de Matematică și Fizică, apoi șef de sector la geometria algebrică din Institutul de Matematică al Academiei. A studiat ecuația funcțională a lui Francesco Severi și a stabilit o condiție necesară și suficientă ca aceasta să aibă o soluție derivabilă până la ordinul al doilea. În teza sa de doctorat, din domeniul
Gheorghe Galbură () [Corola-website/Science/333307_a_334636]
-
Institutul de Matematică al Academiei. A studiat ecuația funcțională a lui Francesco Severi și a stabilit o condiție necesară și suficientă ca aceasta să aibă o soluție derivabilă până la ordinul al doilea. În teza sa de doctorat, din domeniul geometriei algebrice, se ocupă de o relație între sistemele canonice ale lui Severi, dă o demonstrație teoremei lui Alexander și generalizează o formulă a lui Hermann Schubert. A stabilit că varietățile canonice ale unei varietăți algebrice lipsite de singularități sunt cicluri Shiing-Shen
Gheorghe Galbură () [Corola-website/Science/333307_a_334636]
-
sa de doctorat, din domeniul geometriei algebrice, se ocupă de o relație între sistemele canonice ale lui Severi, dă o demonstrație teoremei lui Alexander și generalizează o formulă a lui Hermann Schubert. A stabilit că varietățile canonice ale unei varietăți algebrice lipsite de singularități sunt cicluri Shiing-Shen Chern ale varietății. A efectuat cercetări în domeniul grupurilor topologice. S-a ocupat de inelele lui Noether. A avut numeroase publicații și lucrări didactice, unele în colaborare cu: Octav Onicescu, Constantin Ionescu-Țiu, Ion D.
Gheorghe Galbură () [Corola-website/Science/333307_a_334636]
-
În algebră, conceptul de serie formală reprezintă o generalizare a noțiunii de polinom. A apărut în lucrările lui Isaac Newton și are aplicații în analiza matematică, studiul ecuațiilor diferențiale, geometrie algebrică și în alte ramuri matematice. Fie formula 1 un inel integru. Se numește "serie formală", într-o variabilă cu coeficienți în inelul formula 2 o funcție formula 3 Fie mulțimea valorilor lui formula 4 Acestei mulțimi i se asociază expresia: unde formula 6 este șirul
Serie formală () [Corola-website/Science/334764_a_336093]
-
Matei Basarab, după care a urmat Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Institutului de Construcții din București (promoția 1966) și Facultatea de Filologie a Universității din București (promoția 1971). În anul 1979 și-a susținut doctoratul în matematică cu teza intitulată „Metode algebrice, probabilistice și strategice în studiul teatrului” sub îndrumarea profesorului Solomon Marcus. În perioada 1966-1990, Mihai Dinu a fost cercetător și inginer proiectant principal la Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor din București. În 1990 ocupă, prin concurs, postul
Mihai Dinu () [Corola-website/Science/336236_a_337565]
-
anumite simetrii, simetria fiind conceptul care face legătura intre știință, artă, fizica teoretica și lumea de zi cu zi, dar al cărei ecuații (teoria grupurilor, in matematică) n-a putut fi rezolvată. De-a lungul mileniilor, matematicienii au rezolvat ecuații algebrice tot mai dificile. Ecuația cvintică a fost soluționată după secole de căutări, de doi matematicieni care au descoperit că, in cazul ei, metodele obișnuite erau inaplicabile. „Teoria grupurilor” a fost descrisă independent de norvegianul Niels Henrik Abel și francezul Evariste
Mario Livio () [Corola-website/Science/336387_a_337716]
-
constantă este ridicată la o putere variabilă, cum ar fi funcția exponențială în cazul în care constantă este e. Prin introducerea acestor funcții transcendente și observând proprietatea de proprietate care implică existența unei , s-a găsit o metodă de manipulare algebrică a logaritmului natural chiar dacă el nu este o funcție algebrică. Funcțiile transcendente au fost definite pentru prima oară de către Euler în "" (1748) ca funcții fie nedefinibile prin „operațiuni obișnuite ale algebrei”, fie definite de astfel de operațiuni „repetate de un
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]
-
funcția exponențială în cazul în care constantă este e. Prin introducerea acestor funcții transcendente și observând proprietatea de proprietate care implică existența unei , s-a găsit o metodă de manipulare algebrică a logaritmului natural chiar dacă el nu este o funcție algebrică. Funcțiile transcendente au fost definite pentru prima oară de către Euler în "" (1748) ca funcții fie nedefinibile prin „operațiuni obișnuite ale algebrei”, fie definite de astfel de operațiuni „repetate de un număr infinit de ori”. Dar această definiție este nesatisfăcătoare, deoarece
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]
-
Euler în "" (1748) ca funcții fie nedefinibile prin „operațiuni obișnuite ale algebrei”, fie definite de astfel de operațiuni „repetate de un număr infinit de ori”. Dar această definiție este nesatisfăcătoare, deoarece unele funcții definite cu număr infinit de operațiuni rămân algebrice sau chiar . Teoria a fost dezvoltată mai departe de Gotthold Eisenstein (), Eduard Heine, și alții. Următoarele funcții sunt transcendente: Deși calcularea mulțimii excepționale a unei funcții date nu este ușoară, se știe că, dată fiind "orice" submulțime a mulțimii numerelor
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]
-
sau chiar . Teoria a fost dezvoltată mai departe de Gotthold Eisenstein (), Eduard Heine, și alții. Următoarele funcții sunt transcendente: Deși calcularea mulțimii excepționale a unei funcții date nu este ușoară, se știe că, dată fiind "orice" submulțime a mulțimii numerelor algebrice, notată cu "A", există o functie transcendentă ƒ a cărei mulțime excepțională este "A". Submulțimea poate fi și toată mulțimea numerelor algebrice. Acest lucru implică automat că există funcții transcendente care produc numere transcedente numai atunci când primește numere transcendente. a
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]
-
excepționale a unei funcții date nu este ușoară, se știe că, dată fiind "orice" submulțime a mulțimii numerelor algebrice, notată cu "A", există o functie transcendentă ƒ a cărei mulțime excepțională este "A". Submulțimea poate fi și toată mulțimea numerelor algebrice. Acest lucru implică automat că există funcții transcendente care produc numere transcedente numai atunci când primește numere transcendente. a demonstrat și că există funcții transcendente pentru care nu există demonstrații ale transcendenței lor în , dând ca exemplu o . În analiza dimensională
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]
-
transcendente. a demonstrat și că există funcții transcendente pentru care nu există demonstrații ale transcendenței lor în , dând ca exemplu o . În analiza dimensională, funcțiile transcendente sunt importante pentru că au sens numai atunci când argumentul lor este adimensional (eventual după reducere algebrică). Din această cauză, funcțiile transcendente pot fi o sursă de erori dimensionale ușor de detectat. De exemplu, log(5 metri) este o expresie fără sens, spre deosebire de log(5 metri / 3 metri) sau log(3) metri. S-ar putea încerca să
Funcție transcendentă () [Corola-website/Science/336921_a_338250]