1,257 matches
-
aripă a clădirii, unde în mod normal n-aveam ce căuta. Laura nu apărea deloc și simțeam un gol din ce în ce mai înăbușitor în stomac și în plămâni. Când, în sfârșit, a apărut, m-am fâstâcit. De data aceasta a zâmbit ea, amuzată, oprindu-se interogativ. "Ce doriți?" am întrebat-o și în clipa aceea m-am gândit că nu puteam spune ceva mai caraghios. Ea izbucni în râs. "Eu, nimic". Și din nou m-a lăsat să mă descurc singur în fundătura
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
s-o explic? Să-și închipuie oricine. La stânga, la dreapta, sus, jos, în față, la ceafă, peste tot ești privit, examinat, măsurat, cântărit din ochi de nenumărate chipuri care-ți seamănă perfect, surprinse ele însele de apariția ta și ușor amuzate. Ce mai e și asta? Ești tot tu în "ceilalți", firește. Ei au mutra ta, hainele tale, gesturile tale. Te imită în mișcări și reacții. Așteaptă, stau la pândă. Adică, vezi și în același timp ești văzut. Observi, și în
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
reacționez. "Femeia asta..." mi-am zis în sinea mea. Dar nu mi-am dus gândul până la capăt. Vroiam să spun: "e prea normală", dar îmi suna prost această constatare; ar fi însemnat că eu mă purtam anormal. ― Bine, spuse ea amuzată. Cu o condiție: mie să nu-mi vorbești despre Bătrânul. Ai mîncat? ― Nu. ― Atunci ridică mâneca la cămașă, să-ți iau sânge. Și cum eu stăteam în continuare buimăcit, s-a lipit de mine. Prostule! M-a sărutat, am simțit
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
se spele pe mâini. Francisc ne-a dezinfectat pe amândoi și am pătruns în sala cu oglinzi. Mă așteptam ca Laura să fie uluită, sufocată de surpriză și m-a decepționat prima ei reacție. Se uita în jur mai degrabă amuzată decât copleșită. Când îi propusesem, odată, să mă însoțească în sala cu oglinzi, zâmbise clătinând capul: "N-ai decât să te duci tu dacă-ți place. Mie îmi ajunge o singură oglindă". Dar n-a văzut!, mă gândeam atunci. Acum
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
nou, sub povara unor ochelari imenși, femeia celeilalte Asii râde. Pe Rezvan, în ciuda fundamentalismului ei ortodox, o poți întreba orice. Ea îți spune totul. În plină criză a invadării Libanului de către Israel, îți trădează, ca pe un fapt divers, privind amuzată pe deasupra cuțitului cu care decojește o rodie, secrete de stat, da, bineînțeles ca noi livrăm rachete Hezbollah-ului. La un ceai, sorbit alene din pahare mici, albastre, tivite cu auriu pe la margini, o cutie imensă de bezele cu apă de roze
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
fierbinte în bol, bolul o scurge în recipientul pentru apa care s-a folosit la clătit, batistuța albă șterge bolul, capacul de la cutia lăcuită în care este păstrată pudra de ceai se deschide, lingurița de bambus ia praful verde. Privesc amuzată complicatul joc de seducție la care sensei, oripilată de gândul imposibilității absolute, ceremonia de ceai fără ceai, se dedă de fiecare dată haide, numai puțin, nu vrei și tu puțin, uite, ți-l face subțire, așa de diluat că nici
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
scaunul meu, urându mă pentru lipsa de curaj. A venit însă și ziua în care curiozitatea a înfrânt rușinea și, când am văzut-o pornind către budă, am țâșnit la rândul meu, atât de puțin credibil, încât educatoarea a mustăcit amuzată de evidenta mea preferință feminină. Sau așa mi s-a părut mie. Mi-am înghițit ru șinea și am ieșit din clasă, având grijă să-i dau suficient timp încât ea să fi ajuns deja la toaletă. Am străbătut grăbit
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
Îmi mișc degetele. Apoi îndoi genunchii. Mi-am desfăcut repede prinderile seletei, m-am ridicat în picioare și am început să râd în hohote, aproa pe un râs isteric. Spre deosebire de mine pilotul era alb la față și nu părea deloc amuzat. Mi-a zis: Nu-mi vine să cred că n-am murit. Cred că a fost un semn de la Dumnezeu și cred că a fost pentru mine. Nu credeam și nu cred în Dumnezeul la care am presupus că se
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
mirat când a văzut că sunt fată mare, îi împuiasem și lui capul cu experiența mea și cu multele mele aventuri. Cel puțin în el s-au trezit satisfacția și orgoliul că el a fost primul. Mă uitam la el amuzată, de parcă ar fi căzut de pe altă planetă sau din alt secol. Era îndesat și durduliu, mai târziu a început să se îngrașe, soacră-mea îl corcolește tot timpul: băiatu’ mamii, dar asta de ce nu mănânci? băiatu’ mamii, nu te obosești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mă privește.“ Andrei ridica din umeri. Mai târziu o însoțea pe Luchi acasă. Fascinat de debitul ei verbal, de aroganța și prostia ei. Nici măcar n-o întrebase cum o cheamă, sau de unde vine diminutivul ei. O privea cu un zâmbet amuzat. Înaltă și urâtă, cu nas mare, ochi înguști, spălăciți și fără expresie, fruntea cât două degete, buze senzuale și groase, disproporționat de mari față de ovalul feței. În schimb, cu picioare lungi, armonios pierdute în arcul vânjos al coapselor, cu sâni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
vor Împărți această rație neașteptată. Cu grijă, Jim șterse sticla de mîneca hainei. O ridică la buze, bău Încet, Încercînd să nu se Înece, făcu o pauză și termină ultimele picături. Japonezii izbucniră În rîs, hohotind unul spre celălalt foarte amuzați. Jim rîse și el, conștient că doar el, dintre toți deținuții britanici, apreciase gluma. Basie Încercă un zîmbet silit, dar doctorul Ransome părea uluit. Caporalul luă sticla de Coca-Cola de la Jim și o umplu ochi. Încă rîzÎnd În sinea lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
acel zbeng pe obraz era într-adevăr pe gustul lui. Printr-un joc fericit al întâmplării, unchiul își depășea doar cu câțiva ani nepotul. Iancu marca întotdeauna acest lucru folosind, atunci când se aflau doar între ei, o formulă de respect amuzat. ― N-ar trebui să coborâm în curte, dumneata unchiulache? ―Oh, nepotache, nu mă grăbi! Știi bine că detest iarna. Nu-mi face nici o plăcere să ies de la căldură și să stau înfipt în zăpadă ca un morcov degerat. Brrr! Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
repeziră amândoi deodată și aproape căzură la picoarele ei, cu brațele gata să o primească. În ochii lor sclipitori, reflexele rochiei roșii fremătau ca flăcările unui rug. Femeia nu prea înțelegea ce doresc de fapt cei doi tineri îngenuncheați. Zâmbi amuzată și trecu printre ei, continuându-și drumul. Atunci, într-o tacită înțelegere a situației, alergară spre ea tinerii boieri. Nicolae și Iancu o ridicară de subsuori și o depuseră pe podium, lângă domnița Ecaterina, care o primi cu brațele deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
sûr... mais... - aici, femeia scoase o mână albă de sub mantila de nurci și începu să tragă încet voalul. Nu de tot, căci se opri și punctă de-a dreptul pe românește - desigur, stăpânul tău știe că am sosit. Un fulger amuzat sclipi printre genele valetului și femeia primi cel mai nuanțat răspuns. Mai întâi, o falsă surpriză, apoi, un fals regret și, în sfârșit, o falsă resemnare. Toate rostite într-o curată limbă românească și cu o măiestrie de mare actor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
în continuare peste degetele ei albe. „Până acum n-am văzut cum arată trupul unui bărbat. Dar tu ești acum soțul meu. Cred că mi-e îngăduit să te văd gol. Te rog, vrei să-ți scoți cămașa?” Se ridicase amuzat și contrariat de cererea ei. Își desfăcuse cămașa și o lăsase să alunece. Mariam își luase palmele de pe față, își ridicase încet pleoapele, apoi o văzuse trăgând mult aer în piept, ca și cum ar fi lovit-o deodată un val mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
poțiunile după care ea întinsese deja mâna, Guibert îi reaminti, jumătate în glumă, jumătate serios, că și el era un îndrăgostit dornic să-i fie de folos oricând. Ea clipi de mai multe ori cu o expresie și tristă și amuzată. ― Știu, dragul meu prieten. Dar, zău, nu-mi doresc să rămân și fără medic. Ar fi o pierdere irecuperabilă. Luă ambele poțiuni cu o gură de apă. Se cuibări sub pilote și închise ochii, oftând prelung. Nu știu ce formulă folosești, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
personaj cu părul ciufulit după moda à la Titus. Într-o mână înmănușată își ținea cu grație pălăria și bastonul. Cealaltă mână o ținea ridicată, cu gestul unui împărat roman înainte de a da semnalul pentru o bătălie importantă. Manuc zâmbi amuzat. Musiu Lotreapă nu era nimeni altul decât D’Autrey-Lès-Gray, omul care se ocupa cu... aspectele spirituale ale vieții. ― Alteță! Sunt onorat că ați binevoit să mă primiți în acest moment de meditație vesperală. Aceste întinderi de ape, această gondolă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
nu descoperi în el nici o intenție agresivă. ― Alteța Voastră cunoaște deja acea persoană. Este vorba de Marioritza. ― Iubita ta? Manuc înghiți în sec. Îi scăpase pur și simplu. Pictorul sesiză graba, dar și regretul prințului pentru acea grabă. Ridică sprânceana și, amuzat, își propuse să mai întârzie cu răspunsul. ― Îmi pare rău, Alteță, însă trebuie să vă corectez. Marioritza ar fi putut fi iubita mea. Sau, și mai exact: iubita mea s-ar fi putut numi Marioritza. Prințul aprecie discreția pictorului. Totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
aplecând sticla de whisky spre paharul ei. Ce-ar fi dacă Ignatius s-ar întoarce acasă și ar vedea asta! — Mai dă-l în mă-sa pe Ignatius! — Santa! exclamă doamna Reilly, șocată, dar Ignatius observă că era și puțin amuzată. — Terminați o dată, strigă domnișoara Annie de dincolo de jaluzele. — Cine-i asta? o întrebă Santa pe doamna Reilly. — Terminați până nu sun să vină poliția, strigă vocea înăbușită a domnișoarei Annie. — Te rog, oprește-te, o imploră nervos agentul Mancuso. Cinci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
că-i plac filmele și că dorește să se delecteze cu ele așa cum se delectase rândul de studenți de anul patru din fața lui, care stătuseră răsturnați În fotolii, făcând comentarii caustice și având În general o atitudine În care plăcerea amuzată se amesteca savant cu critica. — Vrei o sundae... vreau să spun un jigger? l-a Întrebat Kerry. — Sigur. Au luat un supeu consistent, după care, Încă hoinărind agale, s-au Întors la numărul 12. — Splendidă noapte! — Superbă! — Vă duceți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
Ziua Recunoștinței. Nepotrivirea dintre moarte și frumusețea orașului Lake Geneva, pe de o parte, și atitudinea demnă și reticentă a mamei, pe de altă parte, l-au binedispus pe Amory, care a asistat la Înmormântare cu un fel de toleranță amuzată. În sinea lui, a decis că Înhumarea era de preferat incinerării și a zâmbit, amintindu-și de vechea preferință din copilărie: oxidarea lentă Într-un vârf de pom. În ziua de după ceremonia funebră s-a distrat În biblioteca cea mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
dădu cu ochii era destul de familiară. Era cea a unui bărbat înalt, solid, de peste un metru optzeci și de vreo treizeci și trei sau treizeci și patru de ani. Craig își găsi din nou calmul. Unul din acei tipi etern tineri, își spuse el, amuzat. Nu arăta nici o zi peste patruzeci. Ciudat, totuși, că nu-i trecuse niciodată prin cap că avea cincizeci. Își permise un fior de plăcere la gândul că se ținea atât de bine. De altfel, și Anrella, la fel. Dacă lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
Dayles pentru a-l răpi, acesta își pusese mintea la contribuție. Oricare i-ar fi fost motivul! Ce motiv ar putea avea? Dădu din cap nedumerit. Nu se mai putea stăpâni. Privirea lui se fixă asupra ochilor cenușii, pe jumătate amuzați, ai președintelui. Toate astea, se minună el, atâta efort cheltuit, o poveste atât de dezonorantă pregătită în mod deliberat, pentru ce? Privindu-l pe celălalt i se păru că discuția era pe cale să ajungă la subiect. Bărbatul mai vârstnic își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
Savoia S55, care făcea un zbor cu ocazia paradei de 10 mai, era probabil prin '38 sau '39... Îi cunoșteam destul de bine pe camarazii de la Flotila de Hidroaviație". O anecdotă (adevărată) din anii '30, de care doamna Drăgescu își amintește amuzată: Nindi Romalo, prieten din copilărie cu Carol al II-lea, trece într-o seară, beat, prin fața Palatului Regal din București. Se oprește în fața unei sentinele înzorzonate și exclamă: "Mă, da' bine v-a mai îmbrăcat Buzatu, fir-ar el al
Escadrila Albă : o istorie subiectivă by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1429_a_2671]
-
mână aeroplanul ista?". Cineva i-a răspuns, arătând spre Nadia: "Dumneaei!". Soldatul s-a uitat la ea cu maximă neîncredere și... a refuzat să urce. În cele din urmă, cu greu, s-a lăsat convins. Nadia i-a povestit Marianei, amuzată, că după ce au aterizat, soldatul, recunoscător, voia să-i sărute amândouă mâinile... * Februarie 1942. Departe de câmpiile fără sfârșit din Rusia, departe de front și de moarte, la Mogoșoaia are loc o nuntă ca în basme, "ultima nuntă aristocratică din
Escadrila Albă : o istorie subiectivă by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1429_a_2671]