1,433 matches
-
cele ale altor scriitori. Asemenea lucrări sunt mai greu de organizat în conformitate cu solicitările mitice spre deosebire de balada populară, care a beneficiat de numeroase comentarii și analize, toate decodând scheme și motive imuabile. O minimă prudență obligă la substituirea mitemului cu reprezentarea arhetipală. Conceptul include în fond și cea mai simplă definiție a arhetipului lui Jung; toate miturile și poveștile din literatura universală cuprind teme de largă răspândire ce se perpetuează și răzbat pretutindeni. Luând aspectul unor fantezii, vise și obsesii, reprezentările arhetipale
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
arhetipală. Conceptul include în fond și cea mai simplă definiție a arhetipului lui Jung; toate miturile și poveștile din literatura universală cuprind teme de largă răspândire ce se perpetuează și răzbat pretutindeni. Luând aspectul unor fantezii, vise și obsesii, reprezentările arhetipale dobândesc o aureolă de concretețe în registrul imaginar al scriitorilor. Într-o abordare comparatistă, forma, ca mijloc de "exprimare" a arhetipului, rămâne aceeași. Conținutul e greu reprezentabil și are un aspect difuz, nebulos. Poate că acest amănunt l-a avut
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
repetiție. Acționând ca niște grupuri asociative, arhetipul devine simbol comunicabil numai în eventualitatea în care o colectivitate avizată, din spații culturale diverse, îi cunoaște semnificația și o explică. Spre a ne absolvi de vina exagerărilor, apelăm la termenul de câmp arhetipal, care se organizează prin medierea reprezentărilor arhetipale. De pildă, câmpul arhetipal al lui Don Quijote își are sorgintea în chiar una din componentele psihice și temperamentale ale lui Camil Petrescu. Am precizat deja că fostul său coleg de școală, Constant Ionescu
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
devine simbol comunicabil numai în eventualitatea în care o colectivitate avizată, din spații culturale diverse, îi cunoaște semnificația și o explică. Spre a ne absolvi de vina exagerărilor, apelăm la termenul de câmp arhetipal, care se organizează prin medierea reprezentărilor arhetipale. De pildă, câmpul arhetipal al lui Don Quijote își are sorgintea în chiar una din componentele psihice și temperamentale ale lui Camil Petrescu. Am precizat deja că fostul său coleg de școală, Constant Ionescu, credea sincer că aceasta era însăși starea
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
în eventualitatea în care o colectivitate avizată, din spații culturale diverse, îi cunoaște semnificația și o explică. Spre a ne absolvi de vina exagerărilor, apelăm la termenul de câmp arhetipal, care se organizează prin medierea reprezentărilor arhetipale. De pildă, câmpul arhetipal al lui Don Quijote își are sorgintea în chiar una din componentele psihice și temperamentale ale lui Camil Petrescu. Am precizat deja că fostul său coleg de școală, Constant Ionescu, credea sincer că aceasta era însăși starea sa organică, donquijotismul fiind
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
că aceasta era însăși starea sa organică, donquijotismul fiind cel mai redutabil adversar al scriitorului nostru. Ladima e, în multe privințe, însuși cavalerul spaniol silit să trăiască în mijlocul realităților românești din perioada interbelică. Personajul din Patul lui Procust este dublul arhetipal al eroului din opera lui Cervantes, operă care, în timp, a avut privilegiul unor celebre interpretări (Unamuno, José Ortega Y Gasset ș.a.), sublimând-o, astfel, în mitul central al spiritualității catolice din Spania. Concret și succint, opera ce îl are
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
deopotrivă ridicole și mărețe, se impun ca o metaforă a umanității ce luptă să transpună visul paradisiac în realitate, balansând între comic și tragic, împlinire și dezastru, soluții și paradox. În ce ne privește, enunțul emergent care deschide perspectiva câmpului arhetipal donquijotesc aparține tot lui Fred Vasilescu. E un fragment de monolog interior, consecutiv momentului în care protagonistul află că Ladima, înainte de a se sinucide, a lăsat o scrisoare de dragoste d-nei T.: " În craniul meu se mișcă spetezele unei mori
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
consecutiv momentului în care protagonistul află că Ladima, înainte de a se sinucide, a lăsat o scrisoare de dragoste d-nei T.: " În craniul meu se mișcă spetezele unei mori de vânt." Două constatări se impun. Printr-un insolit procedeu de glisare arhetipală, Fred se metamorfozează în însăși figura prietenului său de suferință, argument suplimentar că cei doi sunt chiar măștile autorului. Epistola menționată, cu accente de dramatism, dar și de luciditate, ne permite să percepem în Ladima pe individul abulic care, în preajma
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
povestirii lui Cervantes. Don Quijote trăiește ca un nebun și moare ca un om cu mintea sănătoasă, recunoscând îndelungata lui eroare și rătăcire. Revenirea lui la bunul-simț se întâmpă numai atunci când resortul lui vital se frânge."191 Suntem în fața unei reprezentări arhetipale a morții ca panaceu al bizarei tulburări mintale. În aceeași logică a faptelor, nuanțăm o altă reprezentare, cea a femeii iubite, dar care nu știe că este iubită. Atât Dulcineea del Toboso cât și d-na T. s-ar încadra
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ți se agață de nas mâțele. De pisicile ce fug și nu de leii ce se văd în libertate trebuie să se ferească viteazul."197 În acest caz, verdictul lui Unamono ne face să descoperim o nouă reprezentare cu valoare arhetipală: faptul insignifiant, aparent inofensiv, poate deveni în realitate fatal. Ființele, cu cât sunt mai mărunte și anodine, cu atât sunt mai devastatoare. Să ne reamintim că Ladima este de-a dreptul obsedat de un vers al lui Rimbaud: "Des serpents
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
devastatoare. Să ne reamintim că Ladima este de-a dreptul obsedat de un vers al lui Rimbaud: "Des serpents géants dévorés par des punaises." Prin conduita probă, eroii celor două romane nuanțează o tragică axiomă: eroismul e credul. Ultima reprezentare arhetipală comună este ceea ce același Unamuno numește "desfătarea în înfrângere". De câte ori Ladima și don Quijote se simt înfrânți și umiliți, încep să declame versuri din varii autori, fie poezii întregi din propria creație: "Și cum zăcea Don Quijote la pământ își află
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
nu schimbă foarte mult datele problemei. Și, dacă acceptăm că firea lui Camil Petrescu e de natură donquijotescă, atunci, conform teoriei pluriperspectivismului lansate de Tudor Vianu, G. Călinescu și N. Manolescu (ceea ce noi credem a fi de fapt o glisare arhetipală), sunt de găsit și alte personaje de factură asemănătoare eroului iberic. Există momente în viața fiecăruia când, copleșit de griji sau gânduri obscure, trăiești sentimentul bizar al morții care te învăluie. Indiferent de statutul social la care ai ajuns sau
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
pe ei să ți-l roadă până la os."200 Atât cât a fost posibil și în limitele bunului-simț, acesta ar fi, din punctul nostru de vedere, mitul lui don Quijote repovestit de Unamuno și care se metamorfozează într-un câmp arhetipal în romanele lui Camil Petrescu. Studiul gânditorului spaniol l-am considerat un reper sigur, fiindcă în permanență am avut în vedere gândul lui Mircea Eliade: "Unamuno este singurul spaniol care a izbutit să dea o nouă interpretare, iberică, a idealismului
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
reper sigur, fiindcă în permanență am avut în vedere gândul lui Mircea Eliade: "Unamuno este singurul spaniol care a izbutit să dea o nouă interpretare, iberică, a idealismului și să transforme o filosofie într-un mit."201 II.4. Câmpul arhetipal "Hamlet" În complexa sa activitate de teatrolog, cronicar dramatic și regizor, Camil Petrescu este destul de circumspect în privința marilor valori ale dramaturgiei naționale și universale. Caragiale și Davila, din literatura noastră, Ibsen și Bernard Shaw, din cea universală, sunt nume elogios
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
cunoaștere în absolut a individului surprins într-o încleștare colectivă. Instinctiv, el venerează amintirea cazonă a unui tată pe care nu l-a cunoscut, dar se pare că l-a prețuit în forul lăuntric. Este momentul semnalării unei prime reprezentări arhetipale, cea a reabilitării tatălui-rege. Dincolo de controversata abulie a prințului, de iubirea și abandonarea Ofeliei sau de trădarea mamei incestuoase, căsătorită în grabă cu un unchi ipocrit și asasin, dincolo de dileme metafizice și prietenii durabile sau efemere, Hamlet ne relevă și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
musulmane. Enormele bogății acumulate în timp se întorc chiar împotriva Veneției, iar mirosurile pestilențiale de pe canalele orașului, care îl oripilează pe probul și credinciosul Nicola, ne conving că e ceva putred și în această țară. Sesizăm acum o nouă reprezentare arhetipală, pe care o vom numi, cu o sintagmă hamletiană, "buba multei bogății". Cu sume mari de bani, Fortinbras echipează o armată care luptă cu leșii pentru un biet petec de pământ. Lui Hamlet nu-i rămâne decât să deplângă eterna
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
un corp bolnav, distribuția sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în același corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv."210 Două enunțuri emergente ranforsează construcția câmpului arhetipal hamletian și ambele aparțin lui Fred Vasilescu. Tribulațiile vieții lui Ladima, așa cum se întrevăd ele din scrisori, ca și nuanțările aduse de Emilia îl conving pe protagonist că participă la o insolită reprezentație a Uciderii lui Gonzago: "Crește în mine
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
strigoi care ar ridica o lespede pusă deasupra lui."212 Fluxul memoriei cu întreg cortegiul de aduceri-aminte fixat în scris de Fred Vasilescu este provocat de Ladima, în ipostaza sa de om dispărut, de strigoi. Fără exagerare, pentru acest câmp arhetipal, poetul este un dublu al duhului regelui. Atât pentru Hamlet, cât și pentru Fred, viața și întâmplările la care iau parte sunt predeterminate de porunci ce vin inexorabil din sfera Thanatosului. Întregul context ontologic se esențializează într-o poveste rostită
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
tatălui eroului dramatic. Amănuntul este plin de semnificații, dacă ne amintim că întreg eșafodajul argumentativ al lui Freud pornea de la constatarea că Shakespeare redactează Hamlet la foarte scurt timp după dispariția părintelui său. Grigore Ruscanu devine și el un dublu arhetipal al regelui defunct și simetria merge până acolo, încât cei doi nu pot fi observați decât de fiii lor. E drept că regele asasinat se arată pentru prima dată lui Horatio și ostașilor din gardă, însă apariția e fulgurantă și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
a cărții. Opera lui Shakespeare îi conciliază, până la un punct, și le trasează, subtil, aventura existențială ulterioară. Fiindcă și Danton, în următoarea scenă, săvârșește un gest aproape identic cu cel al lui Hamlet, un gest care denotă o altă reprezentare arhetipală consubstanțială: coborârea în Infern. Fiind într-o misiune diplomatică și militară la Bruxelles, află târziu de moartea primei sale soții, Gabrielle. Ajuns la șapte zile după înhumare, durerea îi anihilează luciditatea și, în pofida dogmelor creștine, dispune ca femeia iubită să
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
oare, fir-ar să fie, că-i mai ușor să cânți din mine decât dintr-un flaut? Botează-mă cu numele oricărui instrument voiești, oricât m-ai zgândări tot n-ai să mă poți face să cânt."226 Două reprezentări arhetipale de factură hamletiană ușor de urmărit în Jocul ielelor sunt "dramul de rău" și "Danemarca-i o închisoare". Constatând cu dispreț că lui Claudius băutura nu-i displace, închinând prea des la ospețe, Hamlet consideră că făptura umană, oricâte virtuți
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
lucruri ultragiază în egală măsură condiția morală și logica bunului simț ale lui Gelu Ruscanu. A-l accepta pe Saru Sinești ca garant al dreptății și adevărului este echivalent, crede eroul, cu ideea existenței unui cerc pătrat. În contextul câmpului arhetipal hamletian, cel mai dificil este de demonstrat complexul Ofeliei și o explicație prozaică rezidă în aceea că femeile din opera scriitorului român nu au tentația suicidului. Excepție face Maria Sinu din piesa Prof. dr. Omu vindecă de dragoste, care, nemaisuportând
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Shakespeare! Iar prima comparație la care recuge în jurnal este firesc din sfera acvaticului: ea obișnuia să disece orice amănunt, orice motiv, cu încăpățânarea celui care caută izvorul unei ape subterane într-o grotă. Sunt destule argumente bazate pe reprezentări arhetipale care permit a se citi opera lui Camil Petrescu din perspectiva seducătoare a unei capodopere care a conferit măreție Renașterii, anunțându-i și sfârșitul. E și aici un paradox al istoriei remarcat de hermeneuți. Moartea lui Hamlet înseamnă și declinul
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
lui Camil Petrescu din perspectiva seducătoare a unei capodopere care a conferit măreție Renașterii, anunțându-i și sfârșitul. E și aici un paradox al istoriei remarcat de hermeneuți. Moartea lui Hamlet înseamnă și declinul ireversibil al epocii. II.5. Câmpul arhetipal eminescian Deși, la prima vedere, romanticul Eminescu și adeptul introspecției Camil Petrescu par suficient de diferiți, perspectiva arhetipală ne oferă șansa de a-i redescoperi prin unele afinități insolite, însă dificultățile de ordin teoretic și argumentativ sunt nenumărate. Să nu
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
E și aici un paradox al istoriei remarcat de hermeneuți. Moartea lui Hamlet înseamnă și declinul ireversibil al epocii. II.5. Câmpul arhetipal eminescian Deși, la prima vedere, romanticul Eminescu și adeptul introspecției Camil Petrescu par suficient de diferiți, perspectiva arhetipală ne oferă șansa de a-i redescoperi prin unele afinități insolite, însă dificultățile de ordin teoretic și argumentativ sunt nenumărate. Să nu omitem că, de la apariția Operei lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu (1936), și până în contemporaneitate, eminescologii s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]