1,535 matches
-
singura simetrie haotică, lipsită de o excelență formală și de un sens geometric. Dar există în orice vârtej o posibilitate viitoare de formă, precum în haos este o posibilitate de cosmos. Aș vrea să trăiesc la începutul lumii, în vârtejurile demonice ale haosului originar. Să existe în mine posibilități de forme, dar nici una să nu fie realizată și efectivă. Totul să vibreze de o neliniște universală de început, ca o trezire din neant. Nu pot trăi decât la începutul sau la
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
infinit nici o direcție nu e mai valabilă decât cealaltă? În spațiu, infinitatea stabilește echivalența direcțiilor, care toate nu pot duce nicăieri, nici una nefiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci când mă gândesc la această negativitate și îmi pare chiar bine că lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Și, în definitiv, ce ne mai trebuie atâta sens? Oare nu putem trăi și fără ca lumea aceasta să aibă unul? O
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Senzația prăbușirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puțin complicată decât această senzație nebună a prăbușirii în tine însuți. Să-ți dai seama de infinitele tale adâncimi și să le simți chemările, răsunând de o vrajă demonică, este a atinge forma neobișnuită de expansiune centripetă în care centrul ființei se deplasează, într-un joc indefinit, în neantul subiectiv. Neliniștea prăbușirii exterioare n-are farmecul maladiv al neliniștii, al prăbușirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacția de
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ultimelor clipe, să ne învîrtim, halucinați, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic să nu-și mai găsească o rațiune în sine însuși, totul să fie într-o clipă nimic. Și să soarbem nimicul, prinși în vârtejul demonic al clipelor din urmă. Nu este un semn de rezistență, ci de imbecilitate, în faptul că oamenii supraviețuiesc unor încordări organice excesive și unor stări sufletești de limită. Ce rost mai are să trăiești după asemenea tensiuni, ce rost mai are
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
și mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate neliniștită poate apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistențele vieții se reduc și scad progresiv, în conștiința omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial și organic - decât după ce viața, în lupta disperată împotriva depresiunilor, nu s-a ales decât cu înfrîngeri. Atunci apare în conștiința omului destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esența lumii ca pentru a ne
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Atunci apare în conștiința omului destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esența lumii ca pentru a ne arăta, mai dureroase și mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieți. Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forțele demonice și negative ale vieții pentru a ajunge la conștiința ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieții decât o cale spre moarte, o evoluție care nu e, în fond, decât o disoluție. Să poți spune după fiecare experiență de viață: niciodată
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
o perioadă de cultură egipteană. Epocile trăiesc numai întru cât simțim nevoia să ne legănăm în ele. Simpatia noastră profundă trezește din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toată înțelegerea istorică încearcă să îndulcească ireparabilul devenirii, să atenueze opera demonică a timpului. Trecutul este numai prin slăbiciunile noastre retrospective. CAP. IV Război și revoluție Există națiune care să nu fi făcut războaie? Toate națiunile au făcut războaie, chiar dacă unele nu le-au vrut și nu le-au dorit. Națiunile mari
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
numai de-o viorie umbră, transparițiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte și-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi și devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puțin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin și bărbia rătundă și dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz părul negru și urcat acea frumoasă și ostenită față de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați; buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea viețeii. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
vedeai pin bolțile nalte de frunziș ale aleelor large pe acea melancolică Venere {EminescuOpVII 146} îmbrăcată bărbătește, și de sub marginele pălăriei nalte de catifea neagră se vedeau, vii și nebuni *, ochii ei cei rotunzi și mari, de un întunecat, un demonic albastru, cu acel zâmbet stereotip pe buzele coapte de sete de amor, cu acele umbre dulci aruncate abia sub umerii feței ei de marmură, cu părul care cădea-n inele strălucite și în creți splendizi și osteniți pe umerii ei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
numai de-o viorie umbră, transparițiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte și-n acei ochi de un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi și devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puțin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin și bărbia rotundă și dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru și uscat acea frumoasă și ostenită față de marmură. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați; buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea vieții. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mai de-o viorie umbră, transparițiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte și-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi și devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puțin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin și bărbia rătundă [rotundă] și dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru și uscat acea frumoasă și ostenită față de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lasate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați; buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea vieții. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
figuri ce ți se pare că ai mai văzut-o vrodată-n viață, fără s-o fi văzut neciodată, fenomen ce se poate esplica numai prin presupunerea unei afinități sufletești. Începui a-l observa cu comoditate. Era frumos, d-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, espresive, se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunței se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru - strălucit, ce cădea pe niște umeri compacți și bine făcuți. Ochii
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
apăsate, părul negru ca noaptea, despletit, ce flutura împregiurul gâtului ei alb ca marmura cea moartă... haina lungă și neagră de matase îi dădea aspectul unei furii a durerei, unei dureri înmărmurite. Ochii erau seci și priveau într-o disperare demonică și nebună asupra acelor oameni roșii de beție, cu ochii străluciți și murdari, cari, tăvălindu-se pe pământ, o priveau c-o ardoare sălbatecă și neumană. - Hoho!... răcni unul din ei, cu fruntea mică, cu fața grasă și roșie, cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
fi învățat să-l iubesc. Cu aceste vorbe începui a-i povesti pe scurt tot ceea ce văzusem cu ochii corpului și cu-aceia ai sufletului. Cu fiece vorbă a mea ochii săi albaștri și mari se turburau de-un foc demonic și nenatural și fața sa albă, palidă, delicată se grava cu trăsuri profunde și teribile. - O, canibalii! șopti el printre dinți. - Ei bine, am venit și eu, zisei, și într-adevăr cumcă altceva neci am de făcut. Ce am de-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
făcut? zise bătrânul, căzîndu-mi în mâni și plîngîndu-mi pe piept ca un copil. Ce-am făcut? Dar ce era să fac? Tremurul său, gemetele sale convulsive, plânsul, cu care era neobicinuit și care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arăta cumcă durerea lui era adevărată. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele păreau că vâjâie deja pe la urechile noastre. - Aidi! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziți-vă; să fugim! El acoperise corpul lui Ioan cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mi-o plătești! Apoi ieși din cabinet. A doua zi Lilla îmbla cam pe lângă păreți și nu i se uita nimărui în față... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi și moi în cap și pierduse din demonica lor strălucire. Ea se-mbrăcase și-i ajută și lui, îi îmbumbă cămeșa la gât, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blândă ca un miel... - Așa-i că mă iubești, Angelo? {EminescuOpVII 271} - Mai întrebi... Lilla, erai de mult venită
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
deși era cea mai veselă, era însă foarte de treabă. Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întîi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănțuitorii de vals zburau răpiți și fermecați, muzicanții își mânuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când încet, când tare, ca un glas de vânt trecând prin arfa lui Eol. Și cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cânta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
corect și plin, parcă taiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măiestrie erau întunecoși, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriți de gene atât de lungi și {EminescuOpVII 295} atât de dese, n-ar fi părut atât de întunecoși, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
un scurt discurs în fața unei mulțimi înfierbîntate și înarmate, alcătuite din milioane de indivizi, pentru a o îngenunchia și dezarma. Acest dar este avantajul esențial al conducătorului iar puterea pe care i-o conferă asupra oamenilor are o esență cumva demonică. Goethe vedea acest element demonic "într-un Napoleon mai eficient decît oricare alt conducător din epoca sa". Prin el se explică posesiunea exercitată de împărat asupra anturajului, felul în care știa să conducă curentele de opinie. Tot el îi conferă
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
mulțimi înfierbîntate și înarmate, alcătuite din milioane de indivizi, pentru a o îngenunchia și dezarma. Acest dar este avantajul esențial al conducătorului iar puterea pe care i-o conferă asupra oamenilor are o esență cumva demonică. Goethe vedea acest element demonic "într-un Napoleon mai eficient decît oricare alt conducător din epoca sa". Prin el se explică posesiunea exercitată de împărat asupra anturajului, felul în care știa să conducă curentele de opinie. Tot el îi conferă o strălucire aparte: orice gest
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
de prostituție au devenit un canon al erotismului contemporan. Prostituția este o industrie globală asociată din vechime cu abuzul, crima și degradarea ultimă a personalității. Deși condiționată social în mod diferit, prostituția consacră erotismul profan, orgiastic, iresponsabil și, prin urmare, demonic 2. Fără să atingă măcar o clipă marginile sau adâncimile unui eveniment tragic, „iubirea” prostituată se consumă doar în economia voinței de putere, legiferând penibila interdependență a celor doi (sau trei) actori erotici, deveniți insensibili la imaginea eșecului. În iubirea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
diafan și recitată polifonic. Nu întâmplător, o existență liturgică poate fi asemănată unei opere de artă1. În cuvintele psalmistului, „laudă și frumusețe este înaintea Lui, sfințenie și măreție în locașul cel sfânt al Lui” (Ps. 95,6). Cacofonia este structural demonică, fiind o abatere de la vocația doxologică a creației: „Doamne, Dumnezeule, Te-ai preamărit foarte, întru cinstire și frumusețe Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]