KorAP: Find »[drukola/base=euroatlantic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...32 33 34 ...41 >

1,007 matches

Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579

În prezentul capitol analizăm momente și realizări semnificative ale acestei perioade frământate, dar fructuoase pentru școală și educație. 10.2. Condițiile apariției primelor curricula explicitetc " 10.2. Condițiile apariției primelor curricula explicite" În prima jumătate a secolului XX, spațiul educațional euroatlantic a fost marcat de pragmatismul american și în special de gândirea economică a lui Frederick Taylor 1. Două cuvinte magice - management și efficiency - au generat o atmosferă culturală greu respirabilă de către omul declarat „bun de la natură” de J.-J. Rousseau

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
și ale destinului solitar ale fiecărui learner, ca personalitate în devenire. Influența modelului lui Tyler a atins apogeul în perioadele de reformă educațională majoră. Deceniul al șaptelea al secolului XX a impus „Raționalul lui Tyler”, determinând lumea educațională a spațiului euroatlantic să considere că a fost găsit deja panaceul rezolvării tuturor problemelor acestei lumi. La debutul secolului XXI însă, el a fost declarat defunct și nimic nu pare a fi mai eronat în noile reforme educaționale - precum cea românească - decât a

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Experience, McCutchan, Berkeley, 1979. 13. Lucrarea lui C. Marsh Key Concepts for Understanding Curriculum (Falmer Press, Londra, 1992) este una dintre cele mai complete și mai clare sinteze realizate în secolul XX în legătură cu frământările teoretice privind optimizarea curriculumului în spațiul euroatlantic. 14. Vezi nota apreciativă de mai sus. 15. Hilda Taba poate fi considerată cea mai proeminentă personalitate a teoriei curriculumului din a doua jumătate a secolului XX. S-a evidențiat mai ales prin implicarea în reformele educaționale derulate în mai

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
învățării în direcția unor obiective predefinite și clasificate în taxonomii pedagogice. Deși au fost supuse unor critici postmoderniste virulente în ultimele decenii, curricula moderne sunt încă vii și se află la baza multor reforme educaționale care se desfășoară în spațiul euroatlantic. Autorii lor au aspirat și au reușit să le confere o anumită unitate epistemologică și praxiologică, ceea ce permite abordarea lor într-o manieră sistematică și sintetică, extrem de utilă tuturor celor implicați în proiectarea modernă și managementul științific al schimbărilor curriculare

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
care orice educator cu experiență o cunoaște foarte bine. Interacțiunile dintre curriculumul explicit și hidden curriculum constituie una dintre cele mai dramatice și mai puțin cercetate probleme ale educației românești actuale. Dar ea afectează primejdios educația din toate țările spațiului euroatlantic la început de mileniu. Este semnalul de alarmă dat în ultimul deceniu al secolului XX de către teoreticienii postmoderni. Această evoluție va fi analizată în capitolele următoare. 12.3. Optimizarea curriculară modernă: o viziune convergentătc "12.3. Optimizarea curriculară modernă\: o

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
scolasticii și magistrocentrismului, de cel american, influențat de pragmatism, eficientism și progresivism. Există însă o „coloană vertebrală” a oricărui curriculum? Majoritatea teoreticienilor moderni consideră că da. (Dar nu și cei „postmoderniști”.) Într-adevăr, cel puțin în ceea ce privește curricula moderne din spațiul euroatlantic, pot fi identificate minimum trei categorii de elemente care „populează” câmpurile formării umane: a) elemente de continuitate culturală, impuse de tradiție; b) elemente care pot fi considerate valori universale și eterne ale umanității; c) elemente culturale achiziționate de contemporaneitate și

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
prin dezvoltări ale unor școli tehnice și practice cu curricula preponderent realist-practice. Desigur, distincțiile de mai sus nu sunt absolute, dar pot sugera sursele unor diferențe de viziune asupra construirii curriculumului și a alegerii câmpurilor de formare în spațiul paideutic euroatlantic. Este un lucru cert că nici una din aceste orientări nu a neglijat total valorile celeilalte și că distincția s-a estompat aproape complet în ultima jumătate de veac. O dovedește felul în care unii teoreticieni americani tratează de mai multă

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
În locul ei a apărut comoda societate tehnologică a „gulerelor albe”, „managerilor”, „experților” și „operatorilor”. „Exploatarea omului de către om” s-a diluat în „societatea de consum”. La mijlocul deceniului, o mulțumire leneșă părea că se așază paradiziac peste toată populația din zona euroatlantică. „Lupta de clasa” teoretizată de Marx a încetat pentru că nu mai erau „clasele sociale” bine delimitate, iar sindicatele și-au pierdut rostul și forța pentru că nu mai aveau pe cine să reprezinte și nu mai aveau nici chiar membri. La

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
uraganelor din deceniul următor. Feeria prezentului a fost întreruptă chiar spre sfârșitul anilor ’70. Ar fi exagerat să susținem că totul a început în 1977, când țările exportatoare de petrol au luat decizia de a dicta, în comun, prețul prosperității euroatlantice. Până atunci petrolul fusese aproape la fel de ieftin ca și apa. Decizia țărilor exportatoare de petrol de a scumpi barilul a luat prin surprindere nu numai SUA și țările Europei Occidentale, ci întreaga lume. S-a declanșat așadar o criză mondială

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
stezică și un dinamism debordant alimentează însă cercetările curriculare postmoderne, întreținând credința noastră în principiul suprem al educației - optimismul. Imperiul stăpânit actualmente de gândirea curriculară postmodernă este vast, diform și în continuă expansiune; generat în anii ’80 în inima civilizației euroatlantice, pare să-și fi uitat originile și granițele, scrutând spre zări care se confundă cu limitele „satului global”. Spațiul și timpul gândirii postmoderne s-au relativizat, pierzând certitudinile conferite de reperele gândirii moderne. De aceea este greu de anticipat unde

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
vom asculta „simfonia destinului” interpretată de știința curriculumului ca meșteșugită artă (techné) a predestinării. Cel care scrie aceste rânduri speră, căci în babilonia teoretică de astăzi presimte resurecția eutimică a paideia, după milenii de surghiun la care civilizația și cultura euroatlantice o condamnaseră. În cele ce urmează descriem, pe scurt, atmosfera în care se desfășoară marele shift curricular postmodern, panorama explorărilor, înfruntarea paradigmelor și unele aspecte semnificative pentru evoluții pozitive. Ne rezervăm dreptul de a reveni cu detalii pentru a completa

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
gândirea hiperrațională nu a apucat încă să stabilească noi repere pentru înțelegerea și trăirea noii realități a lumii. Percepem, difuz, doar conturbatio mundi, zbuciumul zilnic al lumii în care trăim. La sfârșitul celui de-al doilea mileniu creștin, frământările civilizației euroatlantice cu privire la destin s-au amplificat exploziv. Speranțele s-au multiplicat până la paroxism, iar spaimele s-au cristalizat în paranoia. Am evocat în cartea mea Mitul lui Chiron (2001)4 metamorfozele acestei mentalități paradoxale care se nutrește, în mod egal, cu

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
determinat această schimbare de amploare? Este o întrebare ce nu pare să-și aibă rostul aici. Dar ea a antrenat mutații profunde ale gândirii și practicii educaționale. De aceea, încercăm o explicație proprie a instaurării postmodernismului în civilizația și cultura euroatlantice. Susținem că este vorba despre depășirea unei anumite paradigme cu privire la realitatea trăită. Expresia „realitate trăită” desemnează un mixtum compositum; ea este alcătuită din realitatea obiectivă, adică naturală, și realitatea creată, adică produsă de om. Realitatea obiectivă este „dată”, rămânând aproximativ

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
prăbușirea monarhiei franceze din pricina fixației în realitatea feudal-nobiliară etc. Între anii 1980 și 2000 s-a evitat o asemenea catastrofă datorită „ieșirii din paradigmă” și „gândirii dincolo de realitatea dată”, la care au contribuit mai multe personalități din cultura și civilizația euroatlantică, pe care le vom evoca în acest capitol. Pentru ilustrarea tezei noastre, vom exemplifica însă aici cu câteva personaje-cheie din realitatea politico-militară și spirituală a anilor ’80, o realitate edificată prin progresul fără precedent al științei și tehnicii. Lumea se

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
lunecoasă ca apa, volatilă ca zborul fluturilor nocturni, inconsistentă ca parfumul florilor de mai... * Putem spera însă că o nouă raționalitate, pe care, iată, o botezăm hiperraționalitate, va reuși să confere o nouă terra ferma pentru întemeieri trainice în cultura euroatlantică. În orice caz, curriculumul ultramodern nu poate avea decât o fundamentare hiperrațională. 15.1.3. Creierul liber și buimactc " 15.1.3. Creierul liber și buimac" Am putea continua cu alte asemenea descoperiri cutremurătoare ale științei moderne: „relațiile de incertitudine

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Generațiile de elevi și studenți de astăzi sunt pregătite de educatori moderni necreativi, în școli moderne necreative. Absolvenții nu au cum să devină „creativi”, ci rămân năuci într-o lume ininteligibilă și anarhică. Exceptând câteva cazuri rare, în tot spațiul euroatlantic nu au apărut încă practici educaționale menite să formeze un „nou mod de a gândi”. Nici vorbă de curricula ultramoderne centrare pe hiperraționalitate și integralitate pepaideumenică! Nici vorbă de școli creative și de resurecție paideutică! Tradițiile prăpastiei culturale, apărută în

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
practica Imitatio Christi. Dar, cel puțin deocamdată, gândirea postmodernă nu a reușit să contureze decât orizonturile foarte neclare ale unui model curricular care să conducă la formarea „omului multidimensional”. Pare însă evident faptul că modelele instrucționale și curriculare din spațiul euroatlantic nu sunt clar orientate spre această zare paideutică. Ținta pare a fi, implacabil, cea indicată încă din anii ’70 de Raportul UNESCO A învăța să fii redactat de Edgar Fauré. Numai „omul total”, omul de cultură, pepaideumenos isocratic și philosophos

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
cu ei. Dar sunt urmași „infideli”, care nu calcă pe urmele abstracte și eficientiste ale acestora, ci scrutează orizonturile realității halucinante a secolului XXI încercând să le atingă cu mijloace științifice mult mai rafinate decât cele oferite culturii și civilizației euroatlantice de René Descartes și Francis Bacon. Nu-i mai puțin adevărat că hiperraționalizarea curriculară este amenințată de un pericol major: birocratizarea. Acest obstacol nu este insurmontabil. Profesionalizarea pedagogică a educatorilor la un nivel înalt de competență teoretică i-ar scuti

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
că aceștia din urmă nu sunt nostalgicii paseiști și „pășuniști” de altădată sau adepți ai conspiraționismului mondial, ci analiști lucizi, adesea hiperraționaliști, care avertizează asupra unor primejdii paideutice reale: „topirea” civilizațiilor contemporane într-o singură civilizație standardizată conform tradițiilor celei euroatlantice; anihilarea celor câteva mii de culturi contemporane, fiecare cu istoria și marile ei capodopere, într-o singură cultură mondială pestriță botezată eufemistic multiculturalitate; ștergerea identității naționale, dispariția sentimentelor patriotice, uitarea istoriei neamului în psihologia noului kosmopolites; paradoxal, deși va fi

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
modă trecătoare, ci e cea mai mare pacoste cu putință. Mințile care îl propagă nu sunt minți „normale”, clasice sau moderne, ci minți diabolice, ale căror gânduri prevestesc anarhia și dezastrul mondial. Dar postmodernismul s-a instalat adânc în mentalitatea euroatlantică și nu mai poate fi evitat. Orice încercare de a-l exorciza a dat greș. Prin urmare, dacă nu mai poate fi alungat, atunci acest diavol nou trebuie, cumva, folosit. Astfel pare să fi gândit, în preajma anilor ’90, una dintre

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
15.4.3.2. Trei concepții despre lume și idealurile eitc "15.4.3.2. Trei concepții despre lume și idealurile ei" Fundamentul gândirii postmoderne constă într-o viziune asupra lumii radical diferită de imaginile anterioare promovate în istoria civilizației euroatlantice. Se pot distinge, în acest sens, trei tipuri de Weltanschauung. a) Viziunea antică. Antichitatea greco-latină s-a hrănit cu o imagine a lumii complet diferită de cea din zilele noastre. Lumea anticilor era divină - adică perfectă. Creată și diriguită de

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
hiperrealitatea lui Baudrillard, „realismul magic” al prozatorilor latino-americani (Borges, Márquez, Sabato ș.a.) și „hiperraționalitatea” curriculară. 4. I. Negreț-Dobridor, Mitul lui Chiron. Explorări hermeneutice asupra destinului paideutic al omenirii, Aramis, București, 2001. 5. Conceptul de postmodernism s-a impus în cultura euroatlantică odată cu publicarea lucrării lui Jean-François Lyotard La Condition Postmoderne. Raport sur le savoir, Minuit, Paris, 1979 (trad. engl.: The Postmodern Condition, University of Minnesota Press, 1984; trad. rom.: Condiția postmodernă, traducere de C. Mihail, Babel, București, 1993). Precursorii sunt considerați

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
care nu poate fi categorisită. S-ar putea spune că postmodernismul este o noțiune mai relevantă pentru moderniști decât pentru postmoderniști. 7. Conceptul a fost utilizat cu mult înainte ca postmodernismul să se fi instaurat ferm în civilizația și cultura euroatlantice. John Watkins Chapman l-a utilizat încă din 1870 pentru a descrie evoluția artelor plastice. Analizând postimpresionismul, Chapman anticipa apariția unui „postmodernism artistic”. Federico de Onis a folosit în 1934 termenul postmodernismo, prin care desemna o reacție împotriva dificultăților și

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
reîntoarcem în humus-ul inițial. Acest nostos odiseic, întotdeauna rodnic și răspânditor de sens, pare să fi fost mereu norocos pentru omul derutat. Dar la care origini să ne întoarcem? La cele ale epocii moderne? La cele ale întregii civilizații euroatlantice? Vom avea surpriza să vedem că oricare dintre ele oferă răspunsuri izbăvitoare. * Citez un text tulburător, scris în zorii Iluminismului de mâna unuia dintre cei mai mari iluminați ai omenirii. Conține cam tot ceea ce ar putea caracteriza, în chip esențial

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
viitorului finalitatea erudiției. Dar poate că această întoarcere la origini se va dovedi prea puțin rodnică pentru formarea omului - care a dovedit că se poate apropia, prin natura sa demiurgică, de lăcașul zeilor. * Să mergem atunci chiar la începuturile civilizației euroatlantice. Cartea de față a fost concepută ca o odisee. Am început-o evocând credințele strămoșilor greci și latini cu privire la destin. Am călătorit pe fluviul educației și civilizației euroatlantice de la nașterea conștiinței de sine și până la conștiința de astăzi a lumii

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]