898 matches
-
model uman al unei vremi dispărute (p. 55). După dezmeticire, el alege moartea ca singura ieșire posibilă, deoarece este incapabil să depășească o situație limită, neavând niciun fel de resurse interioare (p. 55). Cu o scară de valori săracă și frustă, lipsit de orice contact cu zonele spiritului, eroul care credea doar în forță se prăbușește (p. 56). Într-o situație limită, când își dă seama că lumea e altfel decât și-o închipuise în orbirea sa și că el nu
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
de frontieră", "paraliteratură", "literatură fără ficțiune", "literatură secundă", aceste scrieri ar defini "un tărâm al nimănui, neputându-se stabili procentual cât din memorialistică reprezintă istorie și cât literatură". Compozițiile din această categorie prezintă un univers/timp prin mărturii directe, sunt fruste, au un grad sporit de subiectivitate, preferă distincțiile tranșante și culorile alb negru. Deși sunt scrise târziu, prin recursul la memoria care distorsionează, deși operează "o selecție subiectivă de amintiri" și nu "o inventariere obiectivă, impersonală a unor evenimente istorice
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
Cartea este împânzită de citate din Biblie și din mari poeți români, astfel că textul cade, pe porțiuni însemnate, într-un fel de eseistică poetico-religioasă. Credința și îndoiala, brutalitatea și o fără de seamăn gingășie, poezia și rugăciunea, incantația și realitatea frustă, revolta și umilința, lamentația și micile bucurii, omenia și bestialitatea se amestecă de-a lungul paginilor. Dumnezeu a murit în Bărăgan de Victor Aciocîrlănoaiei nu este comparabilă decât cu o imaginară relatare a copilăriei lui Iov. Ion Mureșan Ca o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
un fel de spionaj... autorizat, o privire (și ea autorizată) prin "gaura cheii" în sufletul mărturisitorului. E o instanță de judecată fără dare de sentință. Însă pe lângă jurnalul "ordonat, metodic (scris)", am bineînțeles și blocnotesuri, multe, cu notații fugare și fruste, pe alocuri însă și cu pasaje cu aplicație literară propriu-zisă versuri disparate, scurte dialoguri pentru eventualele proze, notații de apreciere a scrisului altor colegi, trăsături de portret ale unora dintre aceștia. A.B.Paralel cu jurnalul "intim", scrieți și jurnale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1456_a_2754]
-
dintre ultimele:cuo ușă închisă în spate, Wikander stă așezat într-un fotoliu ușor de paie, cadru de prim-plan favorit în pictura scandinavă clasică atunci când a încercat sugestia fragilității umane, figurată îndeobște în variante feminine; decor simplu, uneori chiar frust, al epuizării, bolii sau presimțirii morții. Paloarea morbidă a tinerei fete la Edvard Munch, frângerea extenuată a femeii lui Christian Krohg sau tristețea severă și îndoliată la Ernst Josephson, cearcănele trandafirii ale bolnavei învelite în pled la Carl Larsson, nimic
Întotdeauna Orientul. Corespondența Mircea Eliade – Stig Wikander (1948-1977) by Mircea Eliade, Stig Wikander () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2332_a_3657]
-
un grup de tineri de culoare se amuză făcând acrobație și ajungem la o construcție-circ, un cort imens, numit Cabaret Sauvage. Aici vom avea o seară-maraton de dancing și masă orientală. Interiorul localului e făcut să-i susțină numele: atmosferă frustă, mult lemn, ghirlande africane, un uriaș ring de dans, înconjurat de o platformă - ca o punte de velier - pe care sunt dispuse separeuri pentru șase persoane. Alte mese, flancate de bănci lungi, marinărești, sunt plasate cu două trepte mai jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
organizator, nu-și permite nici o clipă de relaxare ideologică. VASILE GÂRNEȚ: Chermeză oferită de primăria orașului, într-un loc sub umbrar (deși ploaia a încetat), cu mese lungi, spre care ajungem mergând de-a lungul zidurilor castelului. Mâncarea e cam frustă, țărănească: salam, carne prăjită, varză murată pe post de garnitură, ceva legume la repezeală. Berea, la început, e bună (o marcă germană, Kaiser), apoi e adusă în vase de sticlă. Stau în față cu Amanda Aizpuriete, poetă din Riga, „marea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Rușii nu se dezmint. Văd cum țopăie de zor pe peron, în ritmul muzicii, o impiegată de stație. Putem coborî din tren. Scriitorii dau târcoale orchestrei. Cehii, în special, sunt foarte activi. Miroslav Hule (zis și „pescarul”, pentru aerul lui frust și pentru poveștile pe care ni le-a înșirat despre zona rustică de unde provine) îl îmbrățișează pe șeful orchestrei, în rubașcă și el, cu efuziune slavă. Celălalt ceh, Pavel Verner, care ne reproșase, la Paris, că nu am convins masele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
vorbe, fără conotație derizorie, ca la noi (și eu, care credeam că e un turcism, deși s-ar putea totuși să fie, pentru că Portugalia, ca și Spania, s-a aflat și ea sub ocupație arabo-musulmană, mai precis, maură!). Portugheza pare... frustă și neîmblânzită, mai puțin rafinată decât alte limbi latine: spaniola, franceza sau italiana. Într-o lectură sociologic-artistică, aș vedea portugheza ca pe o limbă a straturilor de jos (țărani, marinari), spaniola și italiana potrivite pentru clasa de mijloc (cămătari, boiernași
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
înduplecată și deschide gura pentru a mârâi ceva nedeslușit. E prea sibilinic mesajul. Acum bag de seamă că zgomotul televizorului este bruiat de alte sunete: pătratul de cer de deasupra noastră este brăzdat din vreme în vreme de un planor - frust și butaforic - un fel de etajeră zburătoare, foarte pitorească. Pilotul, înveșmântat după tipic - scurtă de piele neagră, chipiu cu clape și ochelari de meseriaș, seamănă cu un liliac -, aruncă teancuri de manifeste celor de jos, pentru a întreține, am impresia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
se succed diverși cântăreți și scamatori, aplaudați frenetic. Casa părintească a lui Kupala, în care clasicul a petrecut mai mulți ani de viață, e formată din două odăi și o tindă - o arhitectură extrem de simplă - cu un interior tradițional: mobilier frust, scoarțe pe pereți, stative de țesut, unelte de tâmplărie. Semnele prezenței unui spirit al literaturii, exprimate în cărți, fotografii sau scule de scris, sunt destul de vagi. Examinez împreună cu Nae Prelipceanu încăperile, traducându-i din rusă explicațiile ghidului. Un orgoliu de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
-ul poetic. Un alt motiv de mirare, care mă încearcă în legătură cu ei, ține de locul lor de origine - Kostroma. Adică și în „Rusia profundă” se scriu, iată, poeme fără rimă, ironice, dezabuzate, înfiorate - mai ales la fată - de o sexualitate frustă, izvorâtă parcă „din viscere”, dintr-o pudoare considerată un fel de cămașă de forță. Citim, comentăm versurile „decoltate” ale drei Razgouliayeva cu o plăcere de macho, psihanalizabilă. Vlad Bagrov ne propune poeme cosmogonice și eretic-religioase, împănate cu referințe culturale și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
năvală înăuntru, urmându-l pe Iosua... Da, ce poate fi mai plin de vrajă ca acest nume biblic, hugolian, nervalian, mirosind a șofar și a anatemă, scâncet al sufletului și țipăt al fugarilor? Și ce poate fi mai dezolant, mai frust ca Ierihonul de azi? La capătul unei câmpii sumbre, presărată cu mărăcini, descoperi o aglomerație de o modernitate nelalocul ei, informă, cu clădiri joase și lipsite de grație, nu departe de care ruinele însele sunt acum în ruine. Vestigiile de
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
cazuri, în replică, dar și calchiindu-se reciproc. Cei ce se desprind recurg la formulele consacrate, pe care le șlefuiesc în altfel de ateliere, cu alte cârpe mult mai aspre care lasă asperități/ aspirități pe fața cuvintelor. Sunt uneori mai fruști, mai direcți, însă nu întotdeauna mai aproape de poezie. Unii dintre ei sunt chiar poeți în adevăratul sens al cuvântului. Trăiesc altfel de experiențe decât noi, au alte surse de informare, altfel de țigări decât noi, au alcooluri mai multe, au
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
a șuierat cu o undă de tristă înțelepciune în glas: „Carmen Popescu e mult mai frumos“. (Mai târziu, am realizat câtă dreptate avusese: Popescu era un nume de oraș, un nume în escu, demn de un inginer. Nu ca Flutur: frust, peizan, inspirând tot felul de rime...) Cooperarea noastră a continuat fără incidente. Paul Inginerul nu era singurul solicitant al lui Carmen Popescu. Răsăriseră și alții, nu puțini la număr, iar cu vremea am învățat să-i deosebesc, conferindu-le în
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
totul și reia mereu Întrebările de la capăt, În vreme ce Heracles, după ce a omorît un monstru, l-a uitat. El nu cunoaște lumea, n-o bombardează cu Întrebări, ci o ia În stăpînire și o purifică. Se simte bine Într-o natură frustă, ca aceea invocată de Rousseau. Un Heracles Într-o seră ar fi ca un leu Închis Într-o cușcă. O natură elementară, da, Însă nu În sensul unui delir vegetal edenic, plin de parfumuri sălbatice și ațîțătoare; natura În care
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
nu înseamnă recunoașterea automată a unui „scriitor” îndărătul unui mistic și viceversa. Iar cazul lui Ignațiu apare în acest sens cu atât mai problematic, cu cât scrierile sale cu greu se lasă clasificate în genuri literare iar exprimarea lapidară și frustă a autorului nu pare nicidecum compatibilă cu accepțiunea curentă a unor formulări „literare”. Într-adevăr, Ignațiu nu a scris mult, dacă lăsăm deoparte corespondența sa impresionantă 1: în afara celor trei texte prezentate în volumul de față, fondatorului ordinului iezuiților i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
românești presau postrevoluționare, sufocate de metaforuțe și pline de personaje artificiale care vorbesc ca din cărțile proaste. Posibil ca frustrarea mea cinematografică, acumulată în mulți ani, să fie unul dintre motivele pentru care îmi doresc să fac cinema direct și frust, dar nu e în nici un caz vorba despre o polemică. E o miză mult prea mică. Nu e neapărat rău ca spectatorii să se simtă agresați, e oricum mult mai bine decât să nu simtă nimic. E nevoie de un
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
teatrul contemporan (cel care se scrie acum, nu despre Beckett vorbesc), în nici un caz nu-l caut. Dar, e adevărat, textele și spectacolele care m-au interesat mai mult au autori străini. Majoritatea textelor românești contemporane mizează pe un limbaj frust, ”ca pe stradă”, care ține foarte bine în film, dar cred că nu merge pe scenă, pentru că trage actorul spre acel ”mic realism” care nu are nimic de-a face cu teatrul adevărat. Mai precis, ca să meargă pe scenă acel
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
ț-a intra unul fără noroc, sărăcești și flămânzești” <endnote id=" (259, p. 223)"/>. În anul 1880, pictorul Nicolae Grigorescu a expus la Expoziția oficială de la Paris o pictură intitulată Evreul cu gâsca. Suflul proaspăt al lucrării și realismul ei frust i-au impresionat pe criticii de artă ai timpului. Evident, nu era prima lucrare cu această temă a pictorului. Mai multe picturi și desene reprezentând evrei din Moldova sau din Galiția sunt semnate de Grigorescu. În anii 1860, de pildă
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
Dyck? Cum se deschid cerurile? Înălțarea? Pogorârea Sfântului Duh? E un bătrân încă verde, cu barba sură, cu gâtul zbârcit, dar puternic, cu mâini de om simplu și muncit; un bărbat dintr-o bucată, pe care se poate pune temei, frust și spiritualizat în același timp. Culorile tabloului merită o atenție specială: pe un fond negru, Sf. Petru e îmbrăcat într-o cămașă verde (nuanțele sunt imposibil de descris), dar peste umărul său drept și peste o parte a pieptului cad
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Simbolurile și motivele, atât de numeroase în creațiile regizorului, se cheamă și își răspund neîncetat. Secvența merelor coapte, uriașe, aproape impudice, pregătește explozia de carnație din scena în care, după moartea iubitului, femeia aleargă goală prin odaie într-o disperare frustă. Dansul bahic al fiului de culac își găsește corespondența în dansul victimei sale. Moartea eroului principal e o capodoperă (a realismului socialist) de echivoc artistic. Secerat de gloanțele chiaburilor (care nu apar în imagine decât în final, ca niște umbre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Villon, ilustrată de plachetele Bal ca-n iad (1993) și Roși de lună (1997); alta sobră, tradiționalistă, elogiind personalități istorice, ca în volumele De izvoare (1999) și Suflet dac (2000). Exersând inițial în umbra poeziei avangardiste sau folosind un discurs frust și direct, tânărul poet deplânge moartea omului la oraș, singurătatea, pustiul citadin: „În parcul central la sute/ de volți a murit omul/ de prea mult soare întunecat/ ca deșertul” (Hora. Vara. La oraș). Pierderea inocenței, a legăturii cu divinitatea e
ŢENE-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290134_a_291463]
-
proporții cosmice, dar conotată ambiguu, posibil social, are pe alocuri și o latură baudelairiană, în sensul apropierii de estetica urâtului: „Vreau inimii văpaia de sânge în nămol...” (Surdină). Textele din Cântece de galeră (1946) vor miza tocmai pe dezlănțuirea forțelor fruste, stihiale, din adâncuri, pe cufundarea în „nămolurile” colcăitoare, roditoare, ale ființei. Poezia seamănă unor ritualuri dionisiace: „Dă vieții, irozii / Subtilei beții; Să bântuie, vii / Veninuri, prin bozii... Mai lasă vioară // Și-arcuș - pentru îngeri./ Urechea-ți coboară/ Vulcanicei plângeri...” (Îndemn
THEODORESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290159_a_291488]
-
de a termina cu umilința: emigrarea. * Unde a scris Ludwig Feuerbach că „într-un fel se gîndește într-o colibă și altfel într un palat”? Nu rîvnesc palatul, mă sperie însă stafia gîndirii de colibă! „Gîndirea de colibă” e spontană, frustă, violentă. *Doctorul R. m-a întîmpinat cu reproșul că n am mai venit pentru analize. I-am răspuns că, între timp, am făcut o electrocardiogramă la efort, și a ieșit bine. Ca și cum asta ar fi fost în contra așteptărilor sale, mi-
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]