1,395 matches
-
transcendentalmente liber”, iar „imaginarul este în fiecare zi acel «ceva» concret către care existentul e depășit”. Altfel spus, „imaginarul reprezintă în fiecare clipă sensul implicit al realului”, orice conștiință care imaginează menține lumea ca fond neantizat al imaginarului”. Suprarealiștii - și Ilarie Voronca merge în sensul lor - rămân mereu deosebit de sensibili față de acest statut al imaginarului, menținând foarte vie conștiința rupturii („neantizării”), pe de o parte, iar pe de alta exaltând promisiunile conținute în actul „depășirii” în imaginar a „existentului”. De aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
al panicii, și dacă putem dori ca frumusețea să fie convulsivă, e pentru că dorim s-o surprindem în timp ce se formează și nu când e deja împlinită, moartă. Noi nu disecăm cadavre, ci organe vii”. E ceea ce crede, în fond, și Ilarie Voronca. Dar această concentrare asupra tensiunii procesului imaginativ-scriptural, prin care ia naștere poezia, indică de fapt că gândirea (poetică) se exprimă - cum subliniază F. Alquié - drept „facultatea eliberatoare ce ne permite să trecem de la real la imaginea însăși”, la „această
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
la adresa verbului pare să fi dispărut” - sesizează Nicolae Balotă; dar numita „magie” nici nu era în opoziție cu spiritul avangardist, de vreme ce indica un mod cvasi-gratuit de eliberare din convențiile „logicii” și „gramaticii”, al spiritului pozitivist. Adevărat este însă faptul că Ilarie Voronca e, ca să zicem așa, mai „artist” decât alți promotori ai avangardei, de vreme ce se arată preocupat de pericolele pe care le poate constitui „domnia și despotismul cuvântului”, - „vasalitate”, notează el, „inversă aceleia de care mă temeam la început, adică pornind
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
altfel angajat. Păstrându-și neliniștea interogativă, el își reorientează totuși interesul, dinspre „alchimia cuvintelor” către o mai directă și răspicată implicare în istorie. Proces adeseori observat, de „clasicizare” și „cumințire” în raport cu fronda inițială, caracteristic fazelor târzii ale avangardei. Scrisul poetului Ilarie Voronca îl înregistrează și el, încă pe parcursul deceniului românesc al creației sale, - etapă relativ restrânsă în plan temporal, însă concentrând o serie de metamorfoze semnificative nu doar pentru opera în cauză, ci pentru o arie mai întinsă a poeziei noastre
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
relativ restrânsă în plan temporal, însă concentrând o serie de metamorfoze semnificative nu doar pentru opera în cauză, ci pentru o arie mai întinsă a poeziei noastre din secolul al XX-lea. MOMENTELE POEZIEI ÎNCEPUTURI Lectura primelor versuri ale lui Ilarie Voronca nu lasă aproape deloc să se întrevadă viitoarea sa spectaculoasă carieră de poet și militant al avangardei. Tânărul Eduard Marcus (n. 18/31 decembrie 1903, Brăila) care urca „emoționat” pe când era încă elev de liceu, „scările, desigur istorice, din
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
Vinele noastre sunt catarguri până unde exist În ecou tresare lampa ca o ureche Final ezită glasul tău ca un trapezist. Împreună cu acea mască a clovnului râzând „pentru reprezentația de sfârșit”, astfel de versuri relevă cealaltă latură a lirismului lui Ilarie Voronca, în linia unei ambiguități moderne a atitudinii, asociind jubilația în fața spectacolului mundan înnoit, cu un sentiment de distanțare, de solitudine și angoasă. Asemenea aspecte nu trebuie neglijate, oricât de interesați am fi de inovațiile formale, de inițiativele textualizante atât
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
neîngrădită de nici o convenție, amendabilă - și nu în mică măsură - doar din unghiul de vedere al coerenței și rotunjimii „clasice” a construcției lirice. ULISE ÎN ORAȘ Performanța acestor ani și, poate, scrierea cea mai împlinită din întreaga operă a lui Ilarie Voronca este însă amplul poem Ulise, imprimat la Paris, în 1928, în colecția „Integral”. Comparativ cu versurile „integraliste” ce aveau să constituie Invitația la bal și cu Colomba, noul poem sugerează un fel de sinteză, definitorie de acum înainte pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
modernitate a limbajului în contextul liricii românești a momentului și care nu putea să nu șocheze, până la descumpănire, critica. „E futurist, dadaist, suprarealist?” - se întreba, de pildă, contrariat, G. Călinescu, răspunzând imediat, nu foarte decis: „Toate și nici una”. „Poezia lui Ilarie Voronca - adăuga autorul Istoriei literaturii române... - este un impresionism ordonat în punctul inițial, dar sfărâmat cu voință prin procedee tipografice și metaforism exagerat până la deplina, uneori, anulare a oricărui sens și a oricărei emoții”. Judecata de valoare rămâne reticentă și
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
punctul inițial, dar sfărâmat cu voință prin procedee tipografice și metaforism exagerat până la deplina, uneori, anulare a oricărui sens și a oricărei emoții”. Judecata de valoare rămâne reticentă și abia concesivă: „În limitele acestui imagism nu se poate tăgădui lui Ilarie Voronca o voluptuoasă receptivitate senzorială, un simț al plasticei cuvântului excelent și o aptitudine de a ridica la rang poetic orice percepție”. Citit astăzi dintr-o altă perspectivă, în favoarea căreia argumentează o întreagă istorie a poeziei moderne, ce nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
amurgului gâlgâie”, “înșiră pe ața plânsului metaniile ochiului” etc. etc.). „FRANCISCANISM” LIRIC Poemele adunate în același an cu Brățara nopților (și tipărite cu câteva luni mai înainte) sub titlul Plante și animale. Terase, constituie, în această etapă a liricii lui Ilarie Voronca, un mic moment de “întoarcere la natură”. Gestul nu e surprinzător: universul elementar nu fusese absent nici chiar din poemele „integraliste”, discursul erotic din Colomba își împrumuta reperele în mod ca și exclusiv din același cadru, iar în Ulise
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
zăpadă, în prelungirea imnurilor din Ulise) aproape că a dispărut, fraza a câștigat în fluență. Simplitatea naivă a desenelor lui Brâncuși ce împodobesc ediția princeps se armonizează perfect cu substanța lirică a volumului. ZODIILE POEMULUI Considerată în ansamblul operei lui Ilarie Voronca, a șaptea sa carte de poeme, Zodiac (1930), nu pare, la prima vedere, să producă schimbări importante la nivelul universului imaginar și al tehnicii discursive. Poetul rămâne în continuare o sensibilitate prin excelență deschisă, cu aceeași extraordinară disponibilitate de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sau Brățara nopților. INCANTAȚII Publicate în 1931, la prestigioasa editură „Cultura Națională”, într-un moment când autorul lor făcea, paralel, demersuri (nefinalizate, de altfel) pentru a fi primit în „Societatea Scriitorilor Români”, Incantații-le marchează o cotitură în relațiile lui Ilarie Voronca cu mișcarea de avangardă. Mai exact, gestul său publicistic, ca și intenția, repede demascată, de a adera la o organizație „oficială” a fost considerat scandalos în cercul colaboratorilor de la unu, - o adevărată trădare, care a dus la excluderea din
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cu drept de vot și bust în grădina Ateneului” și tipărindu-și versurile „la o editură ghiftuită și mercenară”. Același tovarăș de grupare recenza și volumul recent apărut, sub titlul, nu mai puțin ironic, „Incantații”. Poeme de Ion Pillat și Ilarie Voronca, plângându-l pe „cavalerul care și-a pierdut și calul și a strivit în potcoavă chivăra”, ca și „glanda tânără a poetului grefată pe trupul vetust al unei poezii scoase din cutia de pălării a bunicii”. Semnificative pentru atitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
trimițând spre polifonia barocă, orientată însă de acest fir conducător. Și dacă nu întreagă suprafața imensului vitraliu e la fel de strălucitoare, rămân destule fragmente care dau măsura talentului de excepție al autorului lor. DISCURSUL ÎNSTRĂINĂRII ȘI AL FRATERNITĂȚII Evoluția poeziei lui Ilarie Voronca de după Incantații indică o distanțare definitivă de lirismul jubilatoriu-spectacular: între Zodiac și Petre Schlemihl (1932), apoi Patmos și alte șase poeme (1933), această carte apare ca un ultim interludiu, care e și un capăt de drum. Căci ultimele două
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
din majoritatea versurilor adunate sub acest titlu, în care se încearcă, cu rezultate inegale, o depășire a tehnicii poetice care l-a consacrat. SPRE „INSULA-NĂLUCĂ” Patmos și alte șase poeme (1933) - a zecea și ultima carte de poeme tipărite de Ilarie Voronca în limba română - realizează cu adevărat o asemenea depășire. Nu pentru că poetul ar aborda cu totul imagismul somptuos (performanțe de tipul celor trecute în revistă până aici continuă să se producă în fiecare pagină) și nici pentru că „discursivitatea”, a
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
calea poeziei de generoase elanuri umaniste, dominată de lirismul încrederii într-un viitor imaginat ca nouă „vârstă de aur”, spre care va evolua creația de limbă franceză a poetului. Alături de Ulise, Patmos dă încă o dată măsura talentului major al lui Ilarie Voronca, situându-l printre vocile cele mai autentice ale liricii românești din secolul nostru. Text 1 - discheta POEZIA PROZEI Alături de alți confrați din grupările de avangardă, Ilarie Voronca a cultivat poemul în proză într-o formulă oarecum compozită. La fel
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
a poetului. Alături de Ulise, Patmos dă încă o dată măsura talentului major al lui Ilarie Voronca, situându-l printre vocile cele mai autentice ale liricii românești din secolul nostru. Text 1 - discheta POEZIA PROZEI Alături de alți confrați din grupările de avangardă, Ilarie Voronca a cultivat poemul în proză într-o formulă oarecum compozită. La fel ca la Gheorghe Dinu (Stephan Roll) - cu excepția, aici, a ciclului Moartea vie a Eleonorei - ori Sașa Pană, cu ale sale „prozopoeme”, proza poetică a lui Voronca se
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
critic sau istoric literar interesat de analiza lucidă, fără parti-pris-uri a operei; cu atât mai mult cu cât intră în joc, foarte adesea, sentimentul solidarității de grupare, adeziunea la un ideal comun, cu inerentele delimitări polemice, nu mai puțin frecvente. Ilarie Voronca nu face excepție de la regulă. Ba, mai mult, - cum am avut prilejul să remarcăm, urmărindu-i activitatea de teoretician al „poeziei noi” - el pune în susținerea ideilor mișcării și a propriului program un patos particular, o frenezie care îl
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
sensibil și față de elementul „depresiv”, relativizând mereu inițiativele transfiguratoare, pândit de conștiința eșecului și a însingurării. E ceea ce îl și individualizează ca spirit neliniștit în exaltările sale și-i conferă un plus de tensiune dramatică. Despre proza poetică a lui Ilarie Voronca se poate spune, desigur, - cum avertizam de la început - că nu se încadrează fără rest speciei „poemului”, cel puțin în structurile moștenite ca atare de la simbolism. Căci există în Act de prezență o specifică mixtură de poem și program de
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
încă G. Călinescu, în pagini în care ferventa aspirație a comuniunii universale sub semnul „miracolului” poetic capătă, nu o dată, reliefuri memorabile. CONFIGURĂRI ALE IMAGINARULUI Aproape totul argumentează, cum am văzut, atât în programul teoretic cât și în practica poeziei lui Ilarie Voronca, în favoarea situării demersului său sub semnul a ceea ce am putea numi o poetică a metamorfozelor. Recapitulând sumar datele esențiale observăm că acesta se desfășoară în funcție de două mari obsesii modelatoare. Una ar fi de aproximat în formula „imuabilului care ne
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
cu insistență de lirica modernistă a începutului de secol european, cu exemplul, în față, al unui Whitman, de poeți ca Apollinaire, Valery Larbaud, Blaise Cendrars, până la futuriști și suprarealiști, - adică într-o fază încă „romantică” a întâmpinării civilizației industriale. La Ilarie Voronca, ea va putea fi regăsită în toată opera: și Ulise și Petre Schlemihl și acel „pururi Ahasverus”, și poetul ghidat, în Patmos, de Insula-Nălucă, sunt niște călători pe itinerarii revelatoare, căutând pretutindeni deschiderea vizionară, elogiind sfărâmarea limitelor, eliberarea lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
lui cele mai dinamice, e un act larg concurat și chiar depășit de fervoarea imaginării ei. Vederea trebuie să sfârșească în viziune: în „geamul viziunii” e nevoie să bată mereu cineva - altminteri viața își pierde orice înțeles. Or, universul lui Ilarie Voronca este tot atât o lume surprinsă în deschiderile ei cât o lume ce se deschide și așteaptă să fie deschisă. Dintr-o perspectivă ideală, ochiul se cade să cuprindă totul, - iar această obsesie e constantă pe parcursul întregii opere. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
mai bine eliberarea de orice constrângeri, absoluta libertate, decât jocul alimentat de imaginație, oferind prilejuri de uimire și încântare în fața metamorfozelor lumii, revelate și contemplate ca atare, sau provocate sub imperiul unei frenezii senzorial-afective ce devine programatică. Itinerariul străbătut de Ilarie Voronca în spațiul avangardei a fost de natură să-i întrețină, poate chiar mai mult decât la alți confrați, gustul pentru spectacular. Faptul, bunăoară, că primele contacte cu avangarda au avut loc, la el, în momentul de interferențe al constructivismului
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
dacă, după aceeași interpretare, ea este „o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu societatea, e chiar o comuniune cu lumea animală și vegetală, în sfârșit, o comuniune cu tine însuți prin contenirea sau topirea contradicțiilor, decepțiilor, revendicărilor”, poezia lui Ilarie Voronca răspunde - în absența, însă, a dimensiunii „transcendente” - într-o foarte mare măsură unor asemenea exigențe. Și, de fapt, dacă suntem atenți, cerințe ca acestea sunt ale poetului însuși, căci, cum observam în treacăt mai sus, el nu este atât
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
se caracterizează tocmai prin energia ei unificatoare („poemele sunt ciubotele de șapte poști / Care mă duc din cercul polar la caldul tropic”, „C-un singur vers poți trece prin patru anotimpuri”). La modul ideal, eul poetic se definește, așadar, la Ilarie Voronca, drept un homo festus prin excelență: cel ce trăiește lumea ca pe o sărbătoare sau se înfățișează ca invitând-o, provocând-o, înălțând-o la condiția festivă. Poet al metamorfozelor, Voronca imaginează acest proces ca pe o progresivă generalizare
[Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]