1,265 matches
-
de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câștigase o vastă experiență în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło și vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reușit, cu ajutorul rezervelor poloneze de husari, să
Bătălia de la Grunwald () [Corola-website/Science/303048_a_304377]
-
adune toate forțele într-o singură linie de atac. În același timp, lituanienii lui Vytautas s-au reîntors pe câmpul de bătaie și au reintrat în luptă. În acel moment au intrat în luptă năvălind din pădurile înconjurătoare și infanteria lituaniană , teutonii fiind brusc depășiți numeric. Ulrich von Jungingen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În acel moment și polonezii au aruncat în luptă ultimele rezerve în sprijinul steagurilor obosite. În ciuda rezistenței puternice, cele 16
Bătălia de la Grunwald () [Corola-website/Science/303048_a_304377]
-
care l-au asediat în cele din urmă. În cele trei zile lăsate răgaz, teutonii au avut timp să-și organizeze apărarea. După câteva săptămâni de asediu, în care devenise evident că fortificațiile nu vor putea fi cucerite, Marele Duce Lituanian a părăsit câmpul de luptă. Șleahticii din Małopolska doreau și ei să se întoarcă pe moșiile lor până la începerea secerișului. Regele polonez a fost obligat să ridice asediul. În timpul luptelor au fost luați mai multe sute de prizonieri. Cea mai
Bătălia de la Grunwald () [Corola-website/Science/303048_a_304377]
-
nu celui din Königsberg. Probabil că decizia nu a îmbunătățit relațiile lui Vladislav cu Ordinul Teutonic, însă a ajutat să introducă legături mai strânse între Lituania și Polonia, care să permită bisercicii poloneze să asiste în mod liber la omagiul lituanian. În 1389, guvernarea lui Vladislav în Lituania s-a confruntat cu o provocare din partea lui Vytautas, care a respins puterea data lui Skirgaila în Lituania, în detrimentul propriului său patrimoniu. Vytautas a început un război civil în Lituania cu scopul de
Vladislav al II-lea al Poloniei () [Corola-website/Science/303057_a_304386]
-
și Rodom în 1401 a confirmat statutul lui Vytautas ca Mare Duce sub suzeranitatea lui Vladislav, care asigura titlul de Mare Duce pentru moștenitorii lui Vladislav decât pentru moștenitorii lui Vytautas: în cazul în care Vladislav murea fără moștenitori, boierii lituanieni puteau alege un nou monarh. Din moment ce nu a fost produs încă nici un moștenitor de către nici unul dintre ei, actul era imprevizibil, însă forma legături între Polonia și nobilimea lituaniana și o alianță defensivă permanentă între cele două state, consolidând Lituania împotriva
Vladislav al II-lea al Poloniei () [Corola-website/Science/303057_a_304386]
-
al Lituaniei era legat de "Regatul nostru Polonia, permanent și ireversibil" și a acordat nobililor catolici din Lituania, privilegii egale cu cele ale polonezilor. Actul includea o cauză cărora le interzicea nobililor polonezi să aleagă un monarh fără consimțământul nobililor lituanieni, iar nobilii lituaniei nu aveau voie să aleagă Marele Duce fără consimțământul monarhiei poloneze. În 1414, a izbucnit un nou război cunoscut sub numele de "Războiul foamei", denumit astfel din cauza cavalerilor care au ars pământurile și morile, însă atât cavalerii
Vladislav al II-lea al Poloniei () [Corola-website/Science/303057_a_304386]
-
și Volinia, regiune pe care Vladislav o acordase Lituaniei în 1411. În 1432, un partid susținător al polonezilor în Lituania, l-a ales pe fratele lui Vytautas, Žygimantas, ca Mare Duce, ceea ce a dus la o luptă armată pentru succesiunea lituaniană, și care a durat patru ani după moartea lui Vladislav. A doua soție a lui Vladislav, Ana de Celje, a murit în 1416, lăsând în urmă o fiică, Jadwiga. În 1417, Vladislav s-a căsătorit cu Elisabeta de Pilica, care
Vladislav al II-lea al Poloniei () [Corola-website/Science/303057_a_304386]
-
asigura acordul lor, din moment ce monarhia era electorală. Vladislav a murit în 1434, lăsând Polonia fiului său mai mare, Vladislav al III-lea, iar Lituania a lăsat-o celuilalt frate, Cazimir, amândoi fiind minori în momentul respectiv. Cu toate acestea, moștenirea lituaniană nu a fost acordată. Moartea sa, în 1434, a încheiat uniunea persoanală între cele două tărâmuri, și nu era clar cine trebuia să-i preia locul.
Vladislav al II-lea al Poloniei () [Corola-website/Science/303057_a_304386]
-
o perioadă iluministă, Rusia a devenit un oponent activ al tendințelor liberale din centrul și vestul Europei. În interior, populația Rusiei a crescut în mod divers cu fiecare nouă achiziție teritorială. Populația imperiului includea finlandezi, germani baltici, estonieni și unii lituanieni luterani, majoritatea lituanienilor, polonezi și unii dintre letonii catolici, ucrainieni și belarușii ortodocși și greco-uniți, popoarele musulmane de-a lungul graniței sudice a imperiului și din Orientul Îndepărtat, greci și georgieni ortodocși și armenii credincioși ai bisericii apostolice armenești. Cum
Istoria Rusiei, 1682-1796 () [Corola-website/Science/302226_a_303555]
-
control provizoriu al Aliaților, potrivit Articolului 99 al Tratatului de la Versailles. Guvernele francez și polonez susțineau transformarea Memel într-un oraș internațional, pe când lituanienii doreau să anexeze zona. Până în 1923 nu se stabilise încă un control al zonei, determinând forțele lituaniene să invadeze și să ocupe portul. După ce Aliații nu au reușit să ajungă la un acord cu Lituania, au ridicat problema la Societatea Națiunilor. În decembrie 1923, Consiliul Societății a stabilit o comisie de investigare. Comisia a decis să cedeze
Societatea Națiunilor () [Corola-website/Science/302049_a_303378]
-
redobândit independența însă cele două duceau o dispută asupra granițelor. În timpul Războiului Polono-Sovietic, Lituania a încheiat un tratat de pace cu Uniunea Sovietică, prin care stabilea granițele Lituaniei. Acest acord a oferit control asupra orașului Vilnius (în , în ), vechea capitală lituaniană, de către Lituania care devenise sediul guvernului. Această tensiune tot mai sporită între Lituania și Polonia a dus la teama că vor porni un război, iar la 7 octombrie 1920 Societatea a negociat un armistițiu de scurtă-durată. Majoritatea populației orașului Vilnius
Societatea Națiunilor () [Corola-website/Science/302049_a_303378]
-
la 7 octombrie 1920 Societatea a negociat un armistițiu de scurtă-durată. Majoritatea populației orașului Vilnius, în timpul perioadei interbelice, era poloneză iar, în 9 octombrie 1920, generalul Lucjan Żeligowski, împreună cu o forță militară poloneză, au preluat orașul și susțineau că Guvernul Lituanian Central se afla sub protecția lor. Lituania a cerut asistență din partea Societății iar, ca răspuns, Consiliul Societății Națiunilor a cerut Poloniei retragerea din zonă. Guvernul polonez declarase că se va conforma cu Societatea, dar în loc să părăsească orașul a întărit orașul
Societatea Națiunilor () [Corola-website/Science/302049_a_303378]
-
încercarea de a oferi un acord între cele două părți. Vilnius și zona dimprejur erau alipite oficial de Polonia în martie 1922, iar pe 14 martie, Conferința Aliaților au trasat frontiera între Lituania și Polonia, lăsând Vilnius în cadrul Poloniei. Autoritățile lituaniene au refuzat să accepte decizia și au rămas într-o stare război cu Polonia până în 1927. Până la ultimatumul polonez din 1938 Lituania și-a reluat relațiile diplomatice cu Polonia, punând capăt războiului, și "de facto" acceptând granițele vecinului său. În
Societatea Națiunilor () [Corola-website/Science/302049_a_303378]
-
, numită în mod oficial "Republica celor două națiuni" ori "Federația celor două națiuni" (în limba poloneză: "Rzeczpospolita Obojga Narodów"; în limba lituaniană: "Žečpospolita" ori "Abiejų tautų respublika" în limba belarusă: "Рэч Паспаліта" ori "Рэч Паспаліта Абодвух Народаў"; în Limba latină: "Regnum Serenissimum Poloniae"), a fost o federație monarhică care a fost formată în 1569 de Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
monarhia absolutistă cu o oligarhie: o posibilă cauză a instabilității politice care a condus la împărțirea Poloniei, 200 de ani mai târziu. Istoricii polonezi se concentrează asupra aspectelor pozitive, subliniind crearea pașnică și rolul său în răspândirea culturii poloneze. Istoricii lituanieni, pe de altă parte, sunt mai critici la adresa unirii, subliniind că partea lituaniană a ajuns să fie dominată de Polonia. Tratatul a fost precedat de multe dezbateri, magnații lituanieni temându-se să piardă o mare parte din privilegiile lor, din moment ce
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
condus la împărțirea Poloniei, 200 de ani mai târziu. Istoricii polonezi se concentrează asupra aspectelor pozitive, subliniind crearea pașnică și rolul său în răspândirea culturii poloneze. Istoricii lituanieni, pe de altă parte, sunt mai critici la adresa unirii, subliniind că partea lituaniană a ajuns să fie dominată de Polonia. Tratatul a fost precedat de multe dezbateri, magnații lituanieni temându-se să piardă o mare parte din privilegiile lor, din moment ce Uniunea avea să egalizeze statutul lor juridic cu cel al numeroasei nobilimi poloneze
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
subliniind crearea pașnică și rolul său în răspândirea culturii poloneze. Istoricii lituanieni, pe de altă parte, sunt mai critici la adresa unirii, subliniind că partea lituaniană a ajuns să fie dominată de Polonia. Tratatul a fost precedat de multe dezbateri, magnații lituanieni temându-se să piardă o mare parte din privilegiile lor, din moment ce Uniunea avea să egalizeze statutul lor juridic cu cel al numeroasei nobilimi poloneze inferioare. Cu toate acestea Lituania se afla pe o poziție defavorabilă în războiul cu rușii moscoviți
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
semi-federal a fost restaurat de garanțiile reciproce ale celor două națiuni. Cu toate acestea, constituția nu a fost pusă în aplicare pe deplin iar Uniunea Polono-Lituaniană s-a destrămat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. După Unirea de la Lublin, nobilii lituanieni au avut aceleași drepturi ca și cei polonezi, anume să se pronunțe asupra terenurilor și supușilor aflați sub controlul lor. Cu toate acestea, avansarea în viața politică dominată de comunitatea catolică a fost o chestiune diferită. În viața socială și
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
(în limba lituaniană: "Lietuvos Didžioji Kunigaikštystė", în limba belarusă: "Вялі́кае Кня́ства Літо́ўскае ", în limba ucraineană: "Велике Князівство Литовське ", în limba poloneză: "Wielkie Księstwo Litewskie"), mai exact Marele Principat al Lituaniei, a fost un stat din Europa Răsăriteană
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
Lituania Centrală. Expansiunea Marelui Ducat al Lituaniei în Rutenia Albă unea popoare având culturi similare. Ambele popoare, atât strămoșii lituanienilor din ziua de azi cât și cei ai belarușilor se autodenumeau "lituanieni" în limbile lor, și anume "lietuviai" în limba lituaniană și "litviny" în limba belarusă. În acea vreme, prin "lituanian" se înțelegeau două lucruri. Unul dintre ele era locuitor al Marelui Ducat, iar celălalt era cel de vorbitor de limbă lituaniană. Acești lituanieni locuiau nu doar în Lituania modernă, dar
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
lituanieni" în limbile lor, și anume "lietuviai" în limba lituaniană și "litviny" în limba belarusă. În acea vreme, prin "lituanian" se înțelegeau două lucruri. Unul dintre ele era locuitor al Marelui Ducat, iar celălalt era cel de vorbitor de limbă lituaniană. Acești lituanieni locuiau nu doar în Lituania modernă, dar și în Prusia Răsăriteană și în spații vaste din Belarusul zilelor noastre. În Prusia Răsăriteană numele era folosit pentru a numi numeroasa minoritate lituaniană (Lithuania Minor), în vreme ce în tărâmurile slave ale
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
celălalt era cel de vorbitor de limbă lituaniană. Acești lituanieni locuiau nu doar în Lituania modernă, dar și în Prusia Răsăriteană și în spații vaste din Belarusul zilelor noastre. În Prusia Răsăriteană numele era folosit pentru a numi numeroasa minoritate lituaniană (Lithuania Minor), în vreme ce în tărâmurile slave ale Marelui Ducat, numele se referea mai ales la locuitorii țării. În Belarus, belarușii, în special cei catolici, se considerau lituanieni, în vreme ce alte populații, așa cum erau ucrainienii, se considerau "ruteni". Însă numărul celor care
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
se considerau "ruteni". Însă numărul celor care se considerau lituanieni a scăzut în timp datorită adoptării culturii și limbii poloneze, care erau considerate mai sofisticate. Până în cele din urmă, nobilimea ducatului a ajuns să se considere de etnie poloneză. Naționalismul lituanian și lupta pentru autodeterminare au renăscut în secolul al XIX-lea. Din acel moment, termenul "lituanian" a început să se fie asociat numai cu vorbitorii de limbă lituaniană. Belarușii, care au declanșat o mișcare de renaștere națională cam în aceeași
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
culturii și limbii poloneze, care erau considerate mai sofisticate. Până în cele din urmă, nobilimea ducatului a ajuns să se considere de etnie poloneză. Naționalismul lituanian și lupta pentru autodeterminare au renăscut în secolul al XIX-lea. Din acel moment, termenul "lituanian" a început să se fie asociat numai cu vorbitorii de limbă lituaniană. Belarușii, care au declanșat o mișcare de renaștere națională cam în aceeași perioadă, au început să se considere o națiune diferită. Dezvoltarea Marelui Ducat al Lituaniei a început
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]
-
urmă, nobilimea ducatului a ajuns să se considere de etnie poloneză. Naționalismul lituanian și lupta pentru autodeterminare au renăscut în secolul al XIX-lea. Din acel moment, termenul "lituanian" a început să se fie asociat numai cu vorbitorii de limbă lituaniană. Belarușii, care au declanșat o mișcare de renaștere națională cam în aceeași perioadă, au început să se considere o națiune diferită. Dezvoltarea Marelui Ducat al Lituaniei a început în 1238 sub domnia Marelui Duce Mindaugas (ori "Mindoŭh" în limba belarusă
Marele Ducat al Lituaniei () [Corola-website/Science/302128_a_303457]