KorAP: Find »[drukola/base=mag & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...32 33 34 ...78 >

1,935 matches

Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814

între /medii), de veghetor al "mersului lumii": "Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut..." sau: Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară, În lipsă-i să se schimbe..." (Povestea magului...) Astfel că, în plan mundan atributele pot părea mai largi (poate judeca faptele regilor și ale lumii, poate "corecta" mersul popoarelor prin regii pe care-i consiliază), în plan extramundan magul nu e mai mult decât un recipient prin care

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
el măsoară, În lipsă-i să se schimbe..." (Povestea magului...) Astfel că, în plan mundan atributele pot părea mai largi (poate judeca faptele regilor și ale lumii, poate "corecta" mersul popoarelor prin regii pe care-i consiliază), în plan extramundan magul nu e mai mult decât un recipient prin care se "scurg" în lume mesajele divinității pe care nu o poate judeca, cu care nu e în raport direct, ci de mijlocire, de traducere a semnelor astrale. De aceea el este

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
atribute de epicentru al puterilor divine unde G. Bachelard plasează "contemplarea monarhică", dar putem vorbi și de legătura cu transcendentul: "ochiul sau privirea sunt întotdeauna legate de transcendență", ori de percepția dintre "a vedea" și "a ști"7. Indiscutabil că magul trebuie legat de un psihism ascensional, marcat în opera lui Eminescu de locuri în care "nimic nu se interpune între om și cer"8, între viață și moarte. Magul simbolizează inițierea. Dacă în practicile șamanice sau ale taoiștilor 9 urcușul

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
de percepția dintre "a vedea" și "a ști"7. Indiscutabil că magul trebuie legat de un psihism ascensional, marcat în opera lui Eminescu de locuri în care "nimic nu se interpune între om și cer"8, între viață și moarte. Magul simbolizează inițierea. Dacă în practicile șamanice sau ale taoiștilor 9 urcușul anevoios, muntele, este legat de rituri care vizează "să dai ochi cu zeii" (Cartea morților), sau "complexul spectacular" al "atingerii cerului" (M. Eliade), la M. Eminescu lipsește din simbolismul

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
în practicile șamanice sau ale taoiștilor 9 urcușul anevoios, muntele, este legat de rituri care vizează "să dai ochi cu zeii" (Cartea morților), sau "complexul spectacular" al "atingerii cerului" (M. Eliade), la M. Eminescu lipsește din simbolismul stâncii atributul șamanic: magul nu se înalță prin puteri miraculoase, ci face drumul pe o cale știută doar de el, ca și cum ar reînnoda o legătură ruptă, temporar, între om și divinitate, de la un mod de-a fi la altul (muritor-divin). Călătoria nu este o

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
prin puteri miraculoase, ci face drumul pe o cale știută doar de el, ca și cum ar reînnoda o legătură ruptă, temporar, între om și divinitate, de la un mod de-a fi la altul (muritor-divin). Călătoria nu este o demonstrație a puterilor magului, ci o necesitate: el se menține într-o preajmă, o apropiere de divin, și doar în ceasuri de cumpănă, nu atât pentru el cât pentru regi, urcă mai sus spre cer, doar pentru a întreba divinitatea, a-i cere să

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
regi, urcă mai sus spre cer, doar pentru a întreba divinitatea, a-i cere să se pronunțe asupra unui amănunt mundan. Muntele devine, astfel, un "spațiu arhetipal al Puterii"10, un punct de observație al astrelor, un avanpost în care magul (călugărul, zăhastrul) intermediază cu puterea divină. "Înălțimea, vastitatea și adâncimea sunt trăsăturile principale ale lumii și simțirii eminesciene", scrie Tudor Vianu 11. Magul este conștiința de veghe ("adormit în sine însuși") a omului trezită în momente de cumpănă. Esență translucidă

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
astfel, un "spațiu arhetipal al Puterii"10, un punct de observație al astrelor, un avanpost în care magul (călugărul, zăhastrul) intermediază cu puterea divină. "Înălțimea, vastitatea și adâncimea sunt trăsăturile principale ale lumii și simțirii eminesciene", scrie Tudor Vianu 11. Magul este conștiința de veghe ("adormit în sine însuși") a omului trezită în momente de cumpănă. Esență translucidă, "ființă diamantină"12, amintind de asceții Indiei, care prezidează peste goluri și peste înțelesurile lumii, magul eminescian stăpânește prin privire. Muntele este la

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
și simțirii eminesciene", scrie Tudor Vianu 11. Magul este conștiința de veghe ("adormit în sine însuși") a omului trezită în momente de cumpănă. Esență translucidă, "ființă diamantină"12, amintind de asceții Indiei, care prezidează peste goluri și peste înțelesurile lumii, magul eminescian stăpânește prin privire. Muntele este la Eminescu locul maxim al desfătării ochiului, punct nodal de interferență a două lumi: "jos firea, sus se-nalță puterea și voința", precum a tradus însuși poetul versul din Imnul creațiunii 13. Privirea este

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
interferență a două lumi: "jos firea, sus se-nalță puterea și voința", precum a tradus însuși poetul versul din Imnul creațiunii 13. Privirea este forța lui care ține de o demonie a cunoașterii, de o răscolire a "câmpului de astre": "Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și c-un ac el zugrăvește carărușile găsite A aflat sâmburul lumii, tot

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și c-un ac el zugrăvește carărușile găsite A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun." E o privire pe care magul și-a dobândit-o prin asceză, un alt fel de a vedea lumea, o privire măsură cu care gândește/socoate lumea în raport cu cerul. Trebuie să-1 așezăm în acest "mare ochi" pe însuși poetul "conștiință integrală a lumii" (A. Machado), așa cum

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
cerului ca fiind acel element străin în care zeul necunoscut își află locul potrivit."15 Atitudinea este proprie romantismului, unde poetului îi revine un rol important pentru a așeza omul în antropocentrismul lumii. Iar la Eminescu suveranitatea privirii antropocentrice a magului reprezintă felul său de-a înțelege universul "într-un mod sintetic, prin imagini", "fără mijlocirea stânjenitoare a simțurilor"16. De aici o imagerie vastă având în centru, ca punct de refracție a privirii, stânca (piatra, muntele). Într-un manuscris Eminescu

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
fapta umană fie ca formă a zidului cetate ("Căci piatra / nemuritoare-i în zidirea eternă" Decebal, dramă), fie ca măsură a travaliului creației, ca operă a spiritului uman ("...Arta care din pietre durerile cheamă, / Din stâncile stârpite, din valu-nfuriat..." Povestea magului...). Piatra devine însemnul de căpătâi al existenței omului fără de care dispare în oarba uitare: "Ș-acela între oameni devină cel dintâi / Ce mi-o răpi chiar piatra ce-oi pune căpătâi..." (Rugăciunea unui dac). Care este însă rezistența, durata stâncii

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
stânce sure". M. Eminescu este un "scald" care face ca pietrele să ne comunice o gramatică misterioasă: "Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă, / Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat, / Arfa care din pietre durerile le chiamă" (Povestea magului călător în stele) sau "stoarce lapte din a stâncei coaste seci" (Memento mori). Piatra (în componentele ei: "piatra detunată", "piatră seacă", "piatra sură", "piatră risipită") închide în ea forțe pe care doar magul le poate elibera: el bate de trei

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
care din pietre durerile le chiamă" (Povestea magului călător în stele) sau "stoarce lapte din a stâncei coaste seci" (Memento mori). Piatra (în componentele ei: "piatra detunată", "piatră seacă", "piatra sură", "piatră risipită") închide în ea forțe pe care doar magul le poate elibera: el bate de trei ori în piatră ca într-o lespede secretă dintre moarte și viață să o învie pe regina Maria, sau poate face ca "piatra de pe groapă" să se sfărâme. În stâncă e un alfabet

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
lumea de aievea" pe care "scaldul" "faur" le dezvrăjește ("Rupe valuri'le d-imagini") ca să poată pricepe, identifica pe cel care "scrie dinainte a istoriei gândire", care ține "bolțile tăriei" să nu se risipească. Astfel că poetul-scald (și alterii săi magul, călugărul, prințul) nu urcă muntele într-un act de orgoliu (romantic), cât pentru a intermedia. Profetul lui F. Nietzsche este un "vânător de Dumnezeu": "Mai sus ca om și fiare-ajuns, / Vorbesc și nu primesc răspuns" (Pin și trăsnet). În imaginarul

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
mulți prinț, călugăr, monarh, sihastru în care se dedublează, întârzie prin ei ca pe niște trepte, pentru a arde toate etapele umanului: Și cine-enigma vieții voiește s-o descuie, / Acela acel munte pe jos trebui să-l suie". Prințul (Povestea magului ...) care urcă muntele Pion nu este un "vânător" de zei: el vine să consulte o carte. "Să fii deasupra tuturor lucrurilor cu propriul tău cer" spune profetul Zarathustra, dar prințul eminescian nu este un de-misionat din înalta sa responsabilitate de

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
vârfuri de munte profetul lui Nietzsche este un om eliberat: "Cântă! Nu mai vorbi!"; "Iată, nu există sus, nu există jos". Omul lui Nietzsche este asemenea pinului: "beat de mărețimi", dorindu-se "aspirat" de lumină, "de soare". Prințul din Povestea magului ... are însă responsabilitatea întoarcerii, a aducerii unui mesaj. Este aici o metafizică a nostos-ului, a "reintrării în ordinea lumii", pe care o teoretizează G. Liiceanu referindu-se la "rătăcirea" lui Ulise.19 Eroul lui Eminescu nu este un rătăcitor, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
mai departe, semnele din "cartea vremii". Poporul său nu trebuie să bâjbâie prin lume, el trebuie să-și găsească și cunoască înscrisul din astre. Calea ascensională, zice M. Eliade, este adevărata atitudine religioasă și mitologică a poporului român. Prințul este magul ("învățătorul") care se va întoarce, fructele științei lui vor cădea pe pământ. Astfel că muntele, călătoria ascensională la M. Eminescu este o cumpănă în viața eroului, atingerea unui loc energetic unde "puterile principiilor bune și ale celor rele ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-l transformă pe poet într-un "erou al contemplării".23 "Erou" pentru că rezistă, traversează flăcările și cenușile viziunilor sale. Forța viziunilor cosmice eminesciene nu stă în provocarea muntelui, ca "vânător de Dumnezeu", precum la F. Nietzsche. Dimpotrivă, drumul inițiatic al magului eminescian este diferit și față de basmele românești: nu există piedici, urmăritori, pe drumul inițiatic. Imaginile cosmice nu sunt surprinse gâfâind, pe cărări "spăimântătoare", ci dintr-un ochi de pasăre care planând deasupra lumii sărbătorește frumusețea lumii. Nu putem decela la

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
aproape de o contemplare aproape religioasă a imensității și varietății "chaosului": Și răsfirați în spațiu îngerii duceau în poale / A luminilor adânce și blânde rugăciuni / Și întinzând în vânturi aripele regale / L-a lumii trepte-albastre le duc și le depun." (Povestea magului ...). El ar putea semna acele tablouri uraniene așa precum Goya își semna tablourile: "Am văzut cu ochii mei". În fond, după cum spune Marian Popa, contemplarea e "un act solitar". După Bernardin de Saint-Pierre (care distinge "vederea de pasăre" din vârful

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
lumină care strălucește și în interiorul omului" (Chandogya Upanishad, III, 13, 7). Ai impresia că M. Eminescu sculptează în lumină, ca altădată Piranesi în umbre: Deasupra vedea stele și dedesubtu-i stele..."; "Și cânt ... Din valuri iese câte o rază frântă" (Povestea magului ...) Și atuncea peste ape fața sfânt-a lunei pline Își ridică discul splendid în imperiul de lumine, Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur..." (Memento mori) Tablourile sunt desenate cu un "creion de lumină", atenția nu este îndreptată spre

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
fond ne-o demonstrează chiar notația poetului: "În fiece om Universul s-opintește. Omul e-o-ntrebare? Fiecare om e-o-ntrebare pusă din nou spiritului Universului" (ms. 2262, f. 42). Să reținem însă: avem doar urcușul pe munte, până la mag. După întâlnirile iluminatoare avem doar imaginea retragerii magului "în asceze gândind la Dumnezeu", în tăcerea și mușchiul pietrei care-l acoperă. Nu există drumul întoarcerii la M. Eminescu finalurile sunt tăiate razant: Luceafărul nu mai coboară la fata de împărat

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
fiece om Universul s-opintește. Omul e-o-ntrebare? Fiecare om e-o-ntrebare pusă din nou spiritului Universului" (ms. 2262, f. 42). Să reținem însă: avem doar urcușul pe munte, până la mag. După întâlnirile iluminatoare avem doar imaginea retragerii magului "în asceze gândind la Dumnezeu", în tăcerea și mușchiul pietrei care-l acoperă. Nu există drumul întoarcerii la M. Eminescu finalurile sunt tăiate razant: Luceafărul nu mai coboară la fata de împărat după întâlnirea cu Hyperion. Cuvintele lui din final

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
finalurile sunt tăiate razant: Luceafărul nu mai coboară la fata de împărat după întâlnirea cu Hyperion. Cuvintele lui din final sunt un monolog spus din înalturi, doar pentru sine. Nu sunt cuvinte care să ne descrie cum prințul din Povestea magului ... coboară în vale. Atât doar: "foaia se întoarce" și "icoanele pălite" se sting. Poate că nu mai există nici un temei să întrebi cerul mut. Sau, ca și Eminescu, G. Vattimo are dreptate: "Dumnezeu "moare", ucis de religiozitate, de voința de

[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]