KorAP: Find »[drukola/base=miraj & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...32 33 34 ...78 >

1,938 matches

Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843

nr. 11). Pe scurt, poetul Libertății de a trage cu pușca a fost o voce remarcabilă. Marin Sorescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru și alții l-au urmărit de aproape. NICHITA STĂNESCU UN GLADIATOR TANDRU Creator de prim rang, bântuit de mirajul cuvântului memorabil, răsturnător de noime și deschis cântului universal, pășind printre turnuri și abise și contemplând (melancolizat) limitele condiției umane, autorul Elegiilor și-a construit personalitatea pe arhetipuri remodelate, pe urcușuri și năruiri, pe alternanțe innumerabile. Pentru a ți-l

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
et alii. Din partituri în genul anticului encomion se constituie materia unui volum: Laus Ptolemaei; un altul se va numi semnificativ: În dulcele stil clasic. Repere universalizante, ideologeme orientând din uman în cosmos devin titluri de poeme-meditații: Inimă, Somn, Vis, Miraj, Contemplare, Cântec, Labirint, Armonizare, Timp; toate invită la ridicare în intemporal. Act de cunoaștere cu virtualități totalizante (asociabile filozofiei și științei), poezia poate întâmpina obstacole, dar poetului, un magician (un microcosm), îi stă în putință explorarea cosmosului mare, inserția în

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
grație ingenuă. Melancoliile poetului ridicându-se la metafizică, reacțiile lui ținând de centralitatea Eului intim, liniile în acvaforte și stările evanescente, toate acestea îi punctează mitologia subiectivă, profilul de veșnic personaj unduitor. Singurătatea interioară a acestuia e o succesiune de miraje, de neliniști și suspensii, o alergare fără odihnă între centru și margine, între plenitudine și vacuitate, între iluzionism pasager și adevărul artei. Unde este atunci mortarul, fluidul, factorul pulsator care unifică părțile? Între atâtea modulații antinomice, nota de freamăt neistovit

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
făcând ca gândul să vâslească liber în apele timpului pur. Poetului îi stau în preajmă, consiliindu-l, Rimbaud, un voyant (un vizionar), nu un voyeur (privitor), Mallarmé, Paul Valéry, T.S. Eliot și alții, înaintași veghindu-i reprezentările, încurajându-l în mirajul monocentric al indicibilului. Ochiul său acționează eminescian, receptând "din afară înăuntru"; în Omul-fantă, alte dezvăluiri: "Nu se știe cine îl vede pe cine"; apoi, în Criză de timp, detalii: Copacii ne văd pe noi, / iar nu noi pe ei..." Trimiteri

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
impecabil: "Mărului i-am zis măr, și el mi-a răspuns: minciună! / Iar vulturului vultur, și nu mi-a răspuns..." (La Nébuleuse danse). Mereu în dezbatere încă de la romantici (de amintit textele de jurnal novalisiene!), funcționalitatea cuvântului e pusă în legătură cu mirajul revelațiilor pure, în spirit, demers presupunând un reînceput în perpetuitate; nu înscriere într-o matrice consacrată, ci scenografiere în conexiuni neașteptate, non canonice. O suferință particulară, aproape fizică, marcase pe Blaga: "Cuvântul unde-i ca un nimb / să te ridice

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
nu mai speră", când zburătoarele cântă "în limba lor minoră". Relicve dintr-o copilărie uimită amintesc de bivolițe, de lupi în păduri transilvane; brazii munților, doborâți, respiră tristețe: "Un dor de piatră începe să-i doară". Ciocârlii sfredelind cerul declanșează miraje: Rămâne un turn de nimenea văzut / Ce ne ridică-n fiecare zi să auzim / Mai limpede și rece nesfârșitul". Lucrurile, toate, cumulează mistere, de unde senzația imersiunii "în codrii unei limbi străine". Ziua de astăzi e "un ieri transfigurat / Jumătate centaur

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
oripilant, e totuna cu anticul ad inferos, cu ceea ce la Baudelaire fusese obsedantul gouffre, prăpastia. Configuraționism similar la Al. Philippide. Infern în toate și pretutindeni: "Cât infern e în fiecare cuvânt / Îmi crapă zmalțul de pe dinți de fierbințeala lor, / Cât miraj / Cenușa Domnului e ghemuită / lângă fiecare" (Cât infern). Până și "în inima Ardealului", "îngeri negri plutesc lepădați", mișună "fluturi negri"; năuc, un câine negru aleargă pe "cumpăna dealului", pe "deasupra pământului", după "urma lui necunoscută"; "pământul e cu râie-n

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
infernalului spectrul transcendenței. Pustia (cu derivatele ei) devenea o contra-temă; un fel de sfidare. Deși prin transcendență se înțelege, de regulă, o ascensio, un urcuș în purități absolute, există o alta transcendență pe orizontală; și pustiul, și întinderile marine inculcă mirajul unui dincolo și al unui altceva dezirabil; de partea lor stă misterul. Sintagma Vămile pustiei este un analog la Vămile văzduhului, metaforă multiseculară în patristica grecească. Pe scurt, vămile, stadii existențiale sau postexistențiale, sunt etape sau trepte spre lumina din

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
de iarnă în sumane". În felul Transilvaniei natale, o Moldovă a prezentului, concretă, rezonează cu o alta, primordială, mit-istorică, semi-fabuloasă, rețea de trăsături heraldice; instalat în cânt, mai exact în imn, rapsodul trece de la palpabil, de la ceea ce "se vede" la miraje, la un imaginar simpatetic. Practic, Imnele Moldovei (1980) denotă raporturi de contextualitate cu imnele destinate celorlalte spații istorice -, perspectivă în virtutea căreia Ștefan-Voievod nu e numai al Moldovei, Brâncoveanu nu numai al Țării Românești iar Horia nu doar al Transilvaniei. Însă

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
numai) în biografia poetului de la "Baaad"! Impulsuri din toate zările: ecouri de clasicitate elină și reverie romantică, un tempo rememorativ elegiac și răbufniri tonale dure, insule de pax magna și accente de "blues" american, toate vorbind despre un posedat de miraje. Poet în tot ce atinge! Eros și Thanatos, iluminări de gânditor nesistematic și aleanuri afective în frazare folclorică, antinomii întemeind un confubulatorium antrenant, plin de surprize, toate (de o neistovită sinceritate confesivă) acționează în nesfârșite modulații variaționale. "Sunt un poet

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
altfel, poetul va apărea pe scenă și mai târziu în ipostază de cantautor, în modul parizianului Georges Brassens. Nu o dată, Cezar Ivănescu exaltă puterea tonifiantă, taumaturgică, a muzicii. De cinci ori se repetă în Assunta (Anabasa lui Eminescu) o invocare miraj: "Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferință alina-îmi voi Moartea!" Texte intitulate Colind, Bocet, Madrigal, Motet subliniază programatic afinități cu cântul. Clipa subiectivă, clipa metafizică, clipa creativă, acestea consonante, întemeiază un ceremonial vizual și melodic specific, un discurs de orizonturi unduitoare

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
din toate spațiile, punând în pagină, în spiritul lui Denis de Rougemont (din Les Mythes de l'amour), afecțiune dezinteresată (agapé), iubire gingașă (storge), dar și dorință intensă (pathos). Psihanalizabil, erosul acesta agitat, motiv de confesiune zigzagată, sfârșește într-un miraj romantic plurificțional, miraj rezumabil în ideea de demonie carnal-spirituală. Eminesciana iubită "fără corp" e, în Jeu d'amour, ființă fără nume, Nenumita: "aceea care nume n-a/ aceea care nume n-a/ aceea care nume n-are, / cărei-i ziceau

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
punând în pagină, în spiritul lui Denis de Rougemont (din Les Mythes de l'amour), afecțiune dezinteresată (agapé), iubire gingașă (storge), dar și dorință intensă (pathos). Psihanalizabil, erosul acesta agitat, motiv de confesiune zigzagată, sfârșește într-un miraj romantic plurificțional, miraj rezumabil în ideea de demonie carnal-spirituală. Eminesciana iubită "fără corp" e, în Jeu d'amour, ființă fără nume, Nenumita: "aceea care nume n-a/ aceea care nume n-a/ aceea care nume n-are, / cărei-i ziceau Aletheia / cei vechi

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
eu / Mi-l legănam fericită în rând cu băieții..." Îndărătul acestei atitudini degajate acționează însă o feminitate de penumbre, vibrația frustă în fața lucrurilor, un "nu știu ce" șăgalnic dând culoare substantivelor și verbelor. Toate simțurile colaborează intensiv, făcând ca vizualitatea (generatoare de miraje), auzul (captând chemări de dincolo de discursiv), senzațiile odorifere, tactile și termice (vizând miresmele, "obrazul gutuilor", zăpezile) să sugereze sensuri neașteptate. Un "cer firebinte", estival, "începe din creștetul spicelor"; "Măduva surâsului mi-e caldă"; "E-n aer miros de dragoste viu

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
de menționat la Ana Blandiana din perioada debutului, analogii cu Maria Banuș din Țara fetelor. Eros și Trecere Un fel de jurnal elegiac, Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), unifică interludii erotice, în introspecție lină, și premoniții thanatice. Cel iubit, mai degrabă miraj ("născut din cuvânt") decât ființă în carne și oase, devine pretext de fantazare suplă: "Te îndepărtai alergând / Înspre mare / Și-mi strigai că ai nevoie / de depărtare / Ca să mă privești". El și Ea în neistovită alergare se întâlnesc într-un

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Ana Blandiana figurează o suplicație specifică: "Dar, Doamne, îmi făgăduiești / Că în tăcerea aceasta / Îmi vei păstra nemoarte cuvintele?". Tăcerile ei, interludii grave între elegie și psalm, sunt, practic, instrumente de autocunoaștere, orientând uneori spre arhetipuri și simboluri, stimulând alteori miraje și transcendențe sau favorizând un mod distinct de luciditate. Cuvântul se vrea când logos sacru, când reculegere tandră, când componentă a Cântului universal. Mișcându-se în halouri albe, dominată de melos, căutătoarea de înțelesuri devine un fel de sensor vibratil

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
mirosu-nțelept de gutuie..." Peisajul, motiv de întoarcere la izvoare, se rezumă la fulguranțe, uneori la pete de culoare; reflecția devine viziune ori metaforă concisă: Un pas înțelept albăstrele, un pas greșit mătrăgună". Existenței curente, cu limitele ei, i se suprapune mirajul cosmic: "Simt cum din mine își trag / Inexplicabila hrană / Toți aștrii" (Ca și cum). Dar momentele ei de despământenire sunt rare. Un Autopastel e, în realitate, un autoportret, un mod de confesiune. Nu afirma Van Gogh că "orice pictură e, în fondul

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
de a descoperi "Poarta Învierii" învederează în fond o mistuitoare nostalgie gnostică. În spectralul Eu al celui ispitit de intermundii se pot recunoaște toți tânjitorii lumii, toți Ceilalți în proiecții simetrice. În Tripticul termenilor sau încercare asupra cuvintelor obsedează tipic mirajul "esenței a cincea" (quintesența), motiv de speculație filozofică-filologică; produs gnoseologic "imponderabil", inefabil, quintesența lunecă printre degete: "Nu este Formă, / ci doar o formulă / spre dezlegarea formulelor (...) / Printr-un foc nesfârșit, de a cărui natură tratez în Opuscul, / socot că se

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
tenebre ivesc diamante și steme de aur: acestea din urmă sunt chiar Empedocle. O declarație din Marea Înfățișare sună de-a dreptul trufaș: "Eu sunt măsura / cuvintelor, verbum verborum" (Povestea dragonului). Căutarea esențelor, deziderat al oricărui creator, e totuna cu mirajul absolutului tentație vădit demiurgică. Cele câteva notații repezi, capitale însă, dintr-un microeseu al poetului (Navigatorul sau Balada literaturii) nu sugerează căi de acces; configurează însă un credo: "Oricum, nu ideile fac literatura. Ele fac, eventual, filozofia. Dar nici cuvintele

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
de mână este Ca brațul tău stâng. Tâmpla ta de argint strâmbă este Asemenea icoanelor vechi, Ieronim, Tâmpla mea cu desene frumoase Strâmbă începe să fie și ea Și țeapănă-n oasele roase. În strategia vizuală a poetei acționează pluriform mirajul, însă nu în direcția sublimităților; aproapele și departele întristează, deopotrivă, atât în Apa morților, în Asemenea ielelor, cât și în alte priveliști. La Sadoveanu, fenomenul reveriei treze era definit astfel: "Mirajul acesta al depărtărilor în bărăganuri are în popor un

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
oasele roase. În strategia vizuală a poetei acționează pluriform mirajul, însă nu în direcția sublimităților; aproapele și departele întristează, deopotrivă, atât în Apa morților, în Asemenea ielelor, cât și în alte priveliști. La Sadoveanu, fenomenul reveriei treze era definit astfel: "Mirajul acesta al depărtărilor în bărăganuri are în popor un nume trist: apa morților (titlu de roman, în 1911). Nu cu Sânge de ură se pot aduna "oasele zdrobite" ale derutantului Ieronim. Memorabil, în special, e poemul-sinteză O aripă de vrabie

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
vis și de boală ce-ar fi să răpună Tropotul lung și mereu al galopului meu. Se asociază aici, la modul triontic, ideea de velocitate ("goana nebună") ca impuls spre faptă, ideea de destin inevitabil și în al treilea rând, mirajul monumentalității. Nicăieri nu se dezvăluie mai consitent Eul labișian, încordat, eruptiv, neliniștit, ca în această auto-imago din Biografie. La vârsta la care alții fac exerciții de vocaliză, galopantul Labiș apărea în volum! O expresivitate vizual-sonoră fără greș asigură acestui text

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Căzută în genunchi Își ridicase capul, îl clătină spre stele (...) Împleticit m-am dus și i-am închis Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne. Tu, iartă-mă, fecioară tu, căprioara mea! În fapt, Moartea căprioarei, piesă reprezentativă, e moartea unui miraj; constituente imaginarului lui Labiș, munte, brazi, o simbolică "pasăre albastră", basmul cu "fata prefăcută-n căprioară" contrastează pluriform cu violența și amintirea războiului. Că poetul cunoștea (din manuale) o povestire sadoveniană pe temă apropiată, e sigur. Undeva, În pădurea Petrișorului

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
misterul universal, închiderea cercului teme de antropologie filozofică. Privind spre Dante, spre Bach și Kant, iscoditorul privește, în subtext, spre Umanitate, neuitându-și nici o clipă Eul hipertrofiat. Cel care, bântuit de concretitudine percepea cândva Cu inima, e devorat acum de mirajul cunoașterii; mai precis de "suferința de a vedea peste tot / și-n toate timpurile". Deși încrezător în demonul cel bun, accesul în abisal întârzie: Cântecul pentru care m-am pregătit îndelung pentru care-am deprins fiece măsură, fiece respirație încă

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
meditație, acestea cu efecte de supra-text. De la concretul imediat, de la orizontul în lumină vie, se trece la ficțional, la visul treaz, la succedanee cu miez de poveste. Precum la Blaga, munții, spații arhetipale (repere ale permanenței noastre aici) exercită un miraj continuu invitând în transcendent, propunând analogii: "Ziceam că suntem pe un munte, / Ziceam că suntem împreună / Pe-un munte, sus de tot, de unde / Se văd ruinele în lună..." Tot felul de semne mnemonice (în Iernând în munți) trimit din concret

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]