1,936 matches
-
dezvăluia că autoarea celor două asasinate din roman este Eileen Wade, detectivul face nemaiauzitul gest de a refuza o băutură! Mahmureala e o stare generală a personajelor, de la Terry Lennox la Roger Wade, surprinși, asemenea lui Marlowe, între lumi, între nevroze și inanalizabile sentimente de culpă. Doar polițiștii, aceste mecanisme care nu-și iau niciodată bun-rămas, pentru că speră să te reîntâlnească din nou, par să nu corespundă portretului colectiv în care intră, de-a valma, eroi și victime, asasini și păcătoși
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
realism cu nuanțe naturaliste, în tonul vremii, departe de edulcorarea romantică ce menținuse un embargo tematic în cărțile anterioare. Privit din acest unghi, Marlowe nu mai e un simplu supraviețuitor al rigidelor norme de comportament victoriene, un purist rătăcit în nevroza modernității, ci un produs al vremii sale. Terry Lennox reprezintă oglinda radicală în care se privește Marlowe, dar în care se văd și gusturile romancierului. El apare doar la începutul și la sfârșitul cărții, dar cele peste trei sute de pagini
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
care căzuse în urma morții lui Cissy. Mai importantă pentru configurarea atmosferei e revenirea pe malul oceanului, într-o La Jolla ale cărei calități le recunoaște pe deplin abia acum. Orășelul pare un spațiu utopic, mai ales dacă-l comparăm cu nevroza agresivă a Los Angeles-ului. Nu e greu de înțeles de ce scriitorul nu se poate sustrage tentației de a-l nemuri sub numele Esmeralda. El readucea acțiunea sub propriile priviri, dintr-un Los Angeles isteric și incontrolabil, mizând pe forța artistică
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
The Long Goodbye. Nu e hazardată, deci, ipoteza unui critic care vedea în Playback o anexă la romanul publicat anterior. Anexă e poate prea mult spus, dar pandant e, cu siguranță. Dacă romanul din 1953 reprezintă o culme a analizei nevrozei, cartea din 1958 e o scriere destinsă, aproape amuzantă. Dacă se poate vorbi de o continuitate, ea trebuie căutată la nivelul stilului și al calității dialogului. Observând lentoarea intrării în subiectul propriu-zis, putem presupune că Raymond Chandler intenționa să scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
și resentiment. Formal vorbind, Playback este alcătuit din două părți distincte. Prima ni se înfățișează drept un studiu al moravurilor epocii, într-un survol grăbit al unui segment din California provincială. Acest spațiu diferă fundamental de zona metropolitană, dominată de nevroza colosului urban scufundat în propria-i violență și propriile isterii. În Esmeralda, lumea are timp, iar timpul a știut să dăltuiască un alt fel de oameni: recepționeri de hotel sentimentali, polițiști calmi, gata să colaboreze cu detectivul particular, până și
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
cu câțiva ani înainte scriitorul. Să înțelegem de aici că Philip Marlowe nu a fost un detectiv suficient de bun? Se prea poate. Dar el e cu siguranță unul dintre acele personaje în care palpită tensiunea, frustrarea, orgoliul, disperarea, singurătatea, nevroza și tragedia unei lumi întregi - de atunci, de acum și, dacă se pot face previziuni în spațiul din ce în ce mai rarefiat al literaturii, câtă vreme vom mai crede în valorile demodate ale onoarei, binelui, frumosului și adevărului. IVtc "IV" Viața după Chandlertc
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
și filozofia lui Chandler - a încercat să creeze prin detectivul Spenser (numele acestuia apare întotdeauna fără prenume) opusul total al lui Philip Marlowe, în straturile de adâncime asemănările dintre cei doi sunt evidente. E adevărat, Spenser nu suferă nici de nevrozele, nici de melancolia obscură a detectivului californian. El duce o viață normală, alături de iubita sa, Susan Silverman, având un aliat în Hawk, omul gata să comită pentru el orice fărădelege, de la schingiuire la asasinat. Cu atât mai mult, în Perchance
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Sternwood ilustrează una din postúrile demonismului ascuns sub chipul fermecător al unei ființe îngerești. Ipostaza e tipic romantică, îmbogățită însă cu aromele perversiunii moderniste: violența criminală a lui Carmen nu este doar un reflex al nebuniei, ci consecința logică a nevrozei obsesionale de care suferă. Fericită doar în actul acuplării, Carmen își găsește împlinirea în substitutul morbid al sexualității - dorința de a ucide. Psihanaliștii din școala lui Freud ar putea descoperi aici un perfect exemplu de „relație sadomasochistă interiorizată sub forma
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, București, 1994. 4. Sillamy, Norbert, Dicționar de psihologie, Univers Enciclopedic, București, 1996. Introduceretc "Introducere" Lucrarea de față este consacrată unuia dintre conceptele-cheie ale psihanalizei, psihopatologiei și psihologiei clinice. Descris în primele studii ale lui Freud dedicate nevrozelor - mai precis, psihonevrozelor de apărare -, conceptul mecanism de apărare își datorează celebritatea, în bună parte, Annei Freud, care-i va consacra cel dintâi studiu monografic. Ajuns deja la vârsta de 100 de ani, acest concept este încă valid, și nu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
trebuie să fie echidistantă între sine și eu, între suprafață și abisuri”. „A fost o eroare, scria ea, să credem că trebuie să explorăm numai adâncimile și să considerăm că aceasta este psihanaliza. Abisurile singure nu pot produce niciodată o nevroză, care nu poate apărea decât printr-o interacțiune cu suprafața” (Sandler, 1985/1989). Fără a se îndoi de justețea poziției sale în plan teoretic, A. Freud recunoaște totuși că, pe fondul atmosferei care domnea în mediile psihanalitice ale vremii, primul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Ideea că apărarea are o funcție esențială în orice psihonevroză este limpede exprimată într-un articol publicat în 1896, „Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare”, în care Freud scrie că apărarea este „centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze”. În cele două articole citate, Freud clasifică diversele psihonevroze în funcție de modalitățile defensive: 1) conversiunea afectului, în cazul isteriei; 2) transpunerea sau deplasarea afectului, în cazul nevrozei obsesionale; 3) respingerea concomitentă a reprezentării și a afectului sau proiecția, în cazul psihozei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
care Freud scrie că apărarea este „centrul nucleic al mecanismului psihic răspunzător de respectivele nevroze”. În cele două articole citate, Freud clasifică diversele psihonevroze în funcție de modalitățile defensive: 1) conversiunea afectului, în cazul isteriei; 2) transpunerea sau deplasarea afectului, în cazul nevrozei obsesionale; 3) respingerea concomitentă a reprezentării și a afectului sau proiecția, în cazul psihozei. Cât despre refulare, ea este omniprezentă, întrucât toate tipurile de psihonevroză implică inconștientul, iar refularea este însăși originea constituirii inconștientului. În anii imediat următori apariției acestor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
postfața la Inhibiție, simptom și angoasă, Freud revine la conceptul de apărare și precizează că „este convenabil să-l folosim pentru a desemna în general toate procedeele de care se servește eul în conflictele susceptibile de a conduce la o nevroză, în timp ce cuvântul «refulare» desemnează un mod de apărare mai bine determinat și pe care cercetările noastre ne-au permis să-l cunoaștem mai bine”. După o minuțioasă analiză, Buckley (1995) ajunge la concluzia că Freud a descris zece mecanisme de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cu A. Freud apar termeni precum „tipuri” sau „moduri de apărare” specifice, cu referire la diversele forme pe care le poate lua apărarea. La un moment dat, Sandler precizează chiar că, potrivit Annei Freud, se poate opera o distincție între nevroze în funcție de modelele specifice de apărare utilizate de subiect. Unitățile implicate în această diferențiere ar fi niște mecanisme de apărare. Să mai menționăm și termenul „metode defensive”, folosit de A. Freud (1936/1993); conceput ca un ansamblu de demersuri bine gândite
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
trei motive: 1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului - care împiedică pulsiunea să devină conștientă și să fie satisfăcută -, eul pune în mișcare mecanismele de apărare și intră în luptă cu pulsiunea. Același motiv se întâlnește și în cazul nevrozelor adultului. 2) Teama reală. Este cazul copilului care consideră pulsiunea un pericol, ca urmare a interdicțiilor formale venite din partea părinților sau educatorilor și care îi interzic să o satisfacă. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pulsiunea un pericol, ca urmare a interdicțiilor formale venite din partea părinților sau educatorilor și care îi interzic să o satisfacă. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioară. Teama reală este un motiv întâlnit în nevrozele infantile. Aceste prime două motive ale apărării au în comun faptul că, apărându-se, eul se supune principiului realității. Presupunând că, în ciuda opoziției supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge să își găsească satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1967 și în Wallerstein, 1967; Lazarus, 1983; Roth și Cohen, 1986). Van Der Leeuw (1971), care notează că mecanismele de apărare perturbă dezvoltarea eului, dar o și favorizează, consideră că prezența aceluiași mecanism indică, pe de o parte, existența unei nevroze, iar pe de altă parte, faptul că acest mecanism este indispensabil pentru buna funcționare a psihicului persoanei. Așa se face că, de pildă, refuzul perturbă percepția, dar protejează eul împotriva unor reacții violente. Brenner (în Plumpian-Mindlin, 1967) distinge două categorii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și intensitatea unei reprezentări susceptibile de a se detașa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări, inițial mai puțin intense, dar legate de prima printr-un lanț asociativ. Deplasarea are o funcție defensivă, evidențiată de studiul fobiilor sau al nevrozelor obsesionale, dar acest mecanism este ușor de identificat și în vis, și în oricare formațiune a inconștientului. Deplasarea și condensarea constituie, de altfel, mecanisme specifice procesului primar, modului de funcționare mentală caracterizat printr-o continuă alunecare a sensului. În articolul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
experiența trăită), prin obiectivare (care-i permite să ia distanță față de această experiență trăită); • disocierea, prin integrare; • inhibiția, prin control; • obediența, prin experiență. Lagache acordă o atenție deosebită sublimării, clasată de Fenichel printre mecanismele de apărare. În Teoria psihanalitică a nevrozelor (1945/1953), Fenichel considera totuși că sublimarea este un mecanism de apărare aparte: o apărare „reușită”, pentru care o condiție prealabilă este abolirea refulării, deci a apărării. Pentru acest motiv, Lagache propune ca sublimarea să fie considerată un mecanism de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
toate categoriile, iar concluziile cercetărilor sunt citate în legătură cu următoarele teme: prizonieri de război (Rivolier, 1992), văduve sau femei divorțate (Moser, 1994), tinere mame care doresc să-și alăpteze copilul, persoane care trăiesc stări conflictuale precum depresia, angina pectorală, tulburări cardiovasculare, nevroză, alcoolism, șomaj, doliu, pensionare (Amiel-Lebigre și Gognalons-Nicolet, 1993), cancer, situație profesională stresantă (Bruchon-Schweitzer și Dantzer, 1994). Toate aceste studii, majoritatea efectuate în SUA, au demonstrat efectul favorabil pe care-l are o bună susținere socială asupra evoluției persoanelor studiate. Lucru
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cuvine mai degrabă ostilitatea, ba chiar ura mea? El nu pare să aibă nici cea mai mică iubire pentru mine”. În sfârșit, altruismul este nociv, cel puțin pentru individ, întrucât îi cere prea mult, ducându-l la revoltă sau la nevroză. Altruismul merită deci o revoltă vehementă, tocmai pentru că este irealizabil, de vreme ce „omul nu e o ființă blândă, care are nevoie de dragoste (...), el numărând pe bună dreptate printre atitudinile sale pulsionale și o parte însemnată de înclinație spre agresiune” (Freud
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
moartea unei persoane iubite, care provoacă disperarea subiectului. În ambele cazuri, cenzura i-a permis ostilității, refulată în stare de veghe, să se exprime. Fiecare dintre noi posedă această ambivalență, dar în grade variabile (Freud, 1915a/1968). La pacienții cu nevroză obsesională ambivalența este atât de intensă, încât ei trebuie să recurgă la anularea retroactivă pentru a se descărca de pulsiunile lor contradictorii. Acești pacienți, presupune Freud, dețin o „moștenire arhaică”: ei au moștenit ambivalența extremă a strămoșilor noștri îndepărtați, sursă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
perfecțiunea nu era niciodată atinsă, el se vedea obligat să repete fraza la nesfârșit. Freud a notat imposibilitatea pacienților de a realiza cum ar dori vorbirea sau actul până la obținerea reușitei, ceea ce explică repetarea compulsională a actelor, foarte frecventă în nevroza obsesională. Cu totul altfel este povestea regelui Boabdil, evocată de Freud (1936/1987). Regele aplică anularea retroactivă „lumii exterioare reale”, și nu „lumii interioare a gândurilor și tendințelor ce apar în Eu”. Aflând de căderea cetății Alhama, care prezice sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
gest de iubire, așezând-o la loc pentru ca trăsura să treacă peste ea, iar iubita lui să se rănească”. Freud mai subliniază că „asemenea acte compulsionale, în două etape, în care prima este anulată de a doua, sunt fenomene caracteristice nevrozei obsesionale”. Janet (1903/1976), care folosește termenul „psihastenici” pentru a-i descrie pe pacienții atinși de nevroză obsesională, a pus în evidență la aceștia unele anulări retroactive caracteristice, pe care le-a numit manii de compensație. Ca exemplu, el relatează
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se rănească”. Freud mai subliniază că „asemenea acte compulsionale, în două etape, în care prima este anulată de a doua, sunt fenomene caracteristice nevrozei obsesionale”. Janet (1903/1976), care folosește termenul „psihastenici” pentru a-i descrie pe pacienții atinși de nevroză obsesională, a pus în evidență la aceștia unele anulări retroactive caracteristice, pe care le-a numit manii de compensație. Ca exemplu, el relatează cazul unui pacient care spunea, într-un mod foarte edificator: „Când merg pe jos și mă cuprind
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]