KorAP: Find »[drukola/base=postmodernist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...32 33 34 ...64 >

1,577 matches

Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579

teoria curriculumului n-a avut și nu are prea multă nevoie. Meritul major al pedagogiei politice rezidă în interesul acordat curriculumului ascuns și în descoperirea diverselor forme pe care acesta le îmbracă. Această preocupare a contribuit la alimentarea gândirii curriculare postmoderniste cu fapte pe care dezvoltarea modernă a curriculumului nu le-a cunoscut, hrănindu-se cu himerele „modelului unic” și „teoriei generale”. În anii ’90 se poate vorbi de postmodernism politic în domeniul curriculumului. Ideile lui Bowers, Wexler și McLaren au

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
și repudierea „reproducției sociale”" Adesea gândirea postmodernă se comportă ca o mișcare noetică teriomorfă care capturează și îngurgitează rapid monștri culturali mai mici aflați în preajma sa. În anii ’90, pedagogia critică americană și-a abandonat obsesiile politice aderând la mișcarea postmodernistă. Această metamorfoză a fost inaugurată în 1989 de către Peter McLaren și Rhonda Hammer. Eseul lor „Critical Pedagogy and the Postmodern Challenge: Toward a Critical Postmodernist Pedagogy” (1989) a jucat rolul de „manifest al reorientării”75. Ambiția acestor critici era aceea

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
sa. În anii ’90, pedagogia critică americană și-a abandonat obsesiile politice aderând la mișcarea postmodernistă. Această metamorfoză a fost inaugurată în 1989 de către Peter McLaren și Rhonda Hammer. Eseul lor „Critical Pedagogy and the Postmodern Challenge: Toward a Critical Postmodernist Pedagogy” (1989) a jucat rolul de „manifest al reorientării”75. Ambiția acestor critici era aceea de a include postmodernismul în pedagogia critică. Dar schimbarea s-a produs în sens invers: postmodernismul a „invadat” pedagogia critică abolind hegemonia neomarxistă și neopsihanalitică

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Marx, Engels și Lenin, ci din fruntea de gorgonă a lui Bill Gates, sub care palpită un creier prometeic. 15.3.3. McCarthy și imposibilitatea curriculumului multiculturaltc "15.3.3. McCarthy și imposibilitatea curriculumului multicultural" Pe harta „imperială” a gândirii postmoderniste există și regiuni promițătoare de la care se speră mai mult decât se poate obține. Este vorba despre dezbaterea și concilierea interculturală. Există „culturi mari” și „culturi mici”, „culturi dominante” și „culturi dominate”, „culturi care progresează” și „culturi care se sting

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Cele mai multe au fost formulate însă de pe poziții politice și partizane, lipsite de obiectivitate și realism. De aceea nu merită să le evocăm aici. Mai interesante sunt încercările de a depăși totuși impasul pedagogic și curricular sesizat de McCarthy, de pe poziții postmoderniste. Încă din 1991, Bridges a afirmat că multiculturalismul trebuie considerat, în integralitatea sa, un proiect postmodernist (a postmodernist project)93. El observa însă că acest proiect nu este pe placul tuturor: „Ceea ce îi tulbură pe conservatori cu privire la multiculturalism este inevitabila

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
aceea nu merită să le evocăm aici. Mai interesante sunt încercările de a depăși totuși impasul pedagogic și curricular sesizat de McCarthy, de pe poziții postmoderniste. Încă din 1991, Bridges a afirmat că multiculturalismul trebuie considerat, în integralitatea sa, un proiect postmodernist (a postmodernist project)93. El observa însă că acest proiect nu este pe placul tuturor: „Ceea ce îi tulbură pe conservatori cu privire la multiculturalism este inevitabila lui asociere cu postmodernismul”94. După el, ambele sunt respinse prin „argumente retorice”. Gândirea occidentală a

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
merită să le evocăm aici. Mai interesante sunt încercările de a depăși totuși impasul pedagogic și curricular sesizat de McCarthy, de pe poziții postmoderniste. Încă din 1991, Bridges a afirmat că multiculturalismul trebuie considerat, în integralitatea sa, un proiect postmodernist (a postmodernist project)93. El observa însă că acest proiect nu este pe placul tuturor: „Ceea ce îi tulbură pe conservatori cu privire la multiculturalism este inevitabila lui asociere cu postmodernismul”94. După el, ambele sunt respinse prin „argumente retorice”. Gândirea occidentală a conservat o

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
80 au părut „motive de dispută” și au declanșat controversia retorică. Mai ales conservatorii politici s-au năpustit asupra conceptelor de multiculturalism și postmodernism. Ironie a sorții: retorica scolastică, noniluministă, sărea în ajutorul Iluminismului raționalist (ce era zguduit de gândirea postmodernistă, contestatoare a raționalismului iluminist)! La fel s-a întâmplat cu multiculturalismul. Controversele politice și educaționale din jurul acestui concept nu s-au realizat cu argumente raționale; s-a apelat la resursele persuasive și pasionale ale tradiției retorice. De aceea, în anii

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
distrugerea (destruction) lui de către ambianța informațională postmodernă 100. Este evidentă, aici, aluzia la „destructivismul” lui Derrida. Dar Kincheloe și Steinberg (1993) văd în „destructivismul” însuși o energie care merită consumată mai cu socoteală. Ei consideră chiar că în centrul curriculumului postmodernist ar putea fi plasate cele mai malefice „instrumente ale diavolului”: mass-media, computerele etc. Ei militează pentru investigarea minuțioasă a potențialului pedagogic al acestora: În centrul curriculumului postmodern trebuie să stea studiul media - care va analiza nu numai efectele televiziunii, radioului

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Această ambivalență implică, după Kincheloe și Steinberg (1993), mari riscuri pentru orice proiect curricular - dacă postmodernismul nu este „stăpânit” și „riguros circumscris”. Gândirea politică trebuie să stabilească precis ce anume împrumută și ce anume încorporează din „fauna sălbatică” a ideilor postmoderniste. Nu toate ideile, componentele, atitudinile și viziunile postmoderniste sunt favorabile pentru „sănătatea” teoriei și practicii politice americane. Unele - nu puține - pot fi de-a dreptul cancerigene. În consecință, Kincheloe și Steinberg recomandă trierea drastică a ideilor și concepțiilor curriculare postmoderniste

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
mari riscuri pentru orice proiect curricular - dacă postmodernismul nu este „stăpânit” și „riguros circumscris”. Gândirea politică trebuie să stabilească precis ce anume împrumută și ce anume încorporează din „fauna sălbatică” a ideilor postmoderniste. Nu toate ideile, componentele, atitudinile și viziunile postmoderniste sunt favorabile pentru „sănătatea” teoriei și practicii politice americane. Unele - nu puține - pot fi de-a dreptul cancerigene. În consecință, Kincheloe și Steinberg recomandă trierea drastică a ideilor și concepțiilor curriculare postmoderniste. Cei doi autori au reținut doar câteva contribuții

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
postmoderniste. Nu toate ideile, componentele, atitudinile și viziunile postmoderniste sunt favorabile pentru „sănătatea” teoriei și practicii politice americane. Unele - nu puține - pot fi de-a dreptul cancerigene. În consecință, Kincheloe și Steinberg recomandă trierea drastică a ideilor și concepțiilor curriculare postmoderniste. Cei doi autori au reținut doar câteva contribuții postmoderniste ca fiind realmente utile. Cea mai însemnată li s-a părut ceea ce au numit „gândirea postformală” (post-formal thinking)102. Aceasta nu este „gândirea oficială”, cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, Kincheloe

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
sunt favorabile pentru „sănătatea” teoriei și practicii politice americane. Unele - nu puține - pot fi de-a dreptul cancerigene. În consecință, Kincheloe și Steinberg recomandă trierea drastică a ideilor și concepțiilor curriculare postmoderniste. Cei doi autori au reținut doar câteva contribuții postmoderniste ca fiind realmente utile. Cea mai însemnată li s-a părut ceea ce au numit „gândirea postformală” (post-formal thinking)102. Aceasta nu este „gândirea oficială”, cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, Kincheloe și Steinberg desemnează prin această sintagmă logica fenomenologică și

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Era o reacție firească. Cele două orientări epistemologico-metodologice se definesc prin detașare de raționalismul obiectivist al Iluminismului, pe care s-a întemeiat pedagogia modernă și teoria modernă a curriculumului. Așadar, în pedagogie, atât fenomenologia, cât și hermeneutica apar ca mișcări postmoderniste. Desigur, fenomenologia, al cărei întemeietor a fost Edmund Husserl 103, și hermeneutica radicală, al cărei maestru desăvârșit a fost Martin Heidegger 104, aparțin, din punct de vedere istoric, primei jumătăți a secolului XX, nefiind creații postmoderne. Dar ele au contribuit

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
fost Edmund Husserl 103, și hermeneutica radicală, al cărei maestru desăvârșit a fost Martin Heidegger 104, aparțin, din punct de vedere istoric, primei jumătăți a secolului XX, nefiind creații postmoderne. Dar ele au contribuit în mod decisiv la declanșarea mișcării postmoderniste în filosofie, arte, literatură etc. Un proces ce nu putea ocoli tărâmurile paideia pe care le acaparaseră teoria curriculumului și celelalte științe ale educației. Istoria pătrunderii fenomenologiei și a hermeneuticii în teoria și practica pedagogică este expusă în lucrarea noastră

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
declarativ), avansează structuri neliniare (pe ce le prezintă ca „liniare”); în plus, cele trei creații curriculare promovează decizii educaționale ce ignoră aspectele etice și eludează caracterul politic al demonstrațiilor și argumentelor la care apelează. Cherryholmes (1988) constata că ambele viziuni postmoderniste conduc la condamnarea fără menajamente a celor trei creații curriculare. „Operele” lui Tyler, Schwab și Bloom nu ar fi decât „imagini artificiale”, simple povești de adormit copiii care nu ar trebui luate în seamă de nimeni și, în primul rând

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
elevi, culminând într-o nouă concepție a curriculumului 167. Ar putea fi suspectat de simpatii nondirectiviste - dar Doll jr. nu a fost un antimodernist întârziat; dimpotrivă, a admirat, în tinerețe, marile realizări ale gândirii curriculare moderne. Înainte de a fi devenit postmodernist, Doll jr. a fost un fervent progresivist și structuralist. În 1980 publicase în Journal of Curriculum Theorizing apreciatul studiu „Play and Mastery: A Structuralist View”168, iar în 1983, în Theory into Practice a publicat „A Re-Visioning of Progressive Education

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
Journal of Curriculum Theorizing „Practicalizing Piaget” este sugestiv 170. În 1986 însă a mai făcut o descoperire: teoria lui Prigogine a genezei ordinii din haos. Studiul „Prigogine: A New Sense of Order, a New Curriculum” anunță intrarea sa în rândul postmoderniștilor 171. Nu se pune însă problema unei rupturi radicale cu trecutul. Doll încerca de mai multă vreme să propună schimbări în curriculumul modern. Încă din 1983, de pe poziții progresiviste, cerea depășirea modelului industrial-tehnocratic. El scria: Progresivismul a fost o luptă

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
ci în termeni biologici, ai organismului viu, ai individului ce trăiește 172. Schimbarea de optică din 1993 a însemnat pentru Doll o abordare directă a deosebirilor dintre modernism și postmodernism. În A Post-Modern Perspective on Curriculum a urmărit dezvoltarea ideilor postmoderniste în secolul XX în paralel cu evoluția științei. Era ceva nou. Și alți pedagogi abordaseră problema deosebirilor dintre modernism și postmodernism, dar nu se interesaseră de rădăcinile epistemice ale acestor diferențe. Giroux, McLaren sau Lather, de exemplu, încercaseră doar să

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
XX în paralel cu evoluția științei. Era ceva nou. Și alți pedagogi abordaseră problema deosebirilor dintre modernism și postmodernism, dar nu se interesaseră de rădăcinile epistemice ale acestor diferențe. Giroux, McLaren sau Lather, de exemplu, încercaseră doar să încorporeze ideile postmoderniste în pedagogia critică ori în pedagogia feministă (Lather). Doll a urmărit însă să articuleze modernismul și postmodernismul într-o evoluție coerentă pe terenul creșterii cunoașterii. După el: ...schimbările megaparadigmatice ale postmodernismului (megaparadigmatic changes of postmodernism) au afectat în mod dramatic

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
specificul istoriei curriculumului: a „topit” acest specific în periodizarea clasică a istoriei folosită de istoriografi, ajungând astfel să creadă că John Locke nu este un clasic al pedagogiei, ci un teoretician modern al curriculumului, iar Bruner și Gagné ar fi postmoderniști. După Doll jr., istoria gândirii occidentale poate fi împărțită în trei megaparadigme: premodernă, modernă și postmodernă 175. Megaparadigma premodernă pare a fi tot ce s-a întâmplat înainte ca SUA să fi apărut pe lume (desigur, Doll jr. nu declară

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
particule muritoare și printr-o separare radicală a realităților obiective de cele subiective. Megaparadigma postmodernă ar fi apărut în secolul XX; ea este caracterizată de sisteme deschise, de nedeterminare, de discreditarea „metanarativelor” și de centrarea atenției pe procese. Din perspectivă postmodernistă, Doll jr. îl critică pe Descartes, care: ...a închistat (bequeathed) gândirea modernă într-o metodă menită să descopere o lume preexistentă (preexistent world), și nu într-o metodă de înțelegere a lumii ca evoluție emergentă 176. După Doll jr., Descartes

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
termodinamicii (legea entropiei) cu legile dezvoltării organismelor și evoluției viețuitoarelor, ceea ce a dus la vestita teorie a „nașterii ordinii din haos”, care compatibilizează dezorganizarea (entropică) cu organizarea (negentropică). Doll jr. crede că viziunea lui Prigogine este noul fundament al gândirii postmoderniste. Ea ar permite includerea în postmodernism a unor opere și cercetări care s-au vrut și s-au realizat de pe poziții declarat moderniste. Este cazul lui Piaget, a cărui operă a fost marcată de structuralism. Ce-i drept, Piaget a

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
cazul lui Piaget, a cărui operă a fost marcată de structuralism. Ce-i drept, Piaget a susținut un structuralism genetic care conferă structuralismului transversal clasic și o coordonată istorico-evolutivă. După Doll jr., constructivismul biologic și psihologic piagetian ar fi eminamente postmodernist; nu și teoria stadială piagetiană, întrucât conceptul de stadiu de dezvoltare i se pare lui Doll jr. că derivă dintr-o viziune modernă, liniară și secvențială asupra psihogenezei umane. Interpretarea dată de Doll viziunii structuralist-genetice piagetiene este discutabilă. El ignoră

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
ideile de haos și nedeterminare, ci înseamnă, pur și simplu, dubla determinare dintre organism și mediu, dintre subiect și obiect ce are loc în procesele dezvoltării și cunoașterii. Structuralismul genetic nu este un poststructuralism și Piaget nu poate fi considerat postmodernist decât forțând în mod exagerat sensul acestor concepte care desemnează moduri de gândire relativ bine delimitate. Doll jr. a analizat însă aceste evoluții într-o manieră impresionistă, recurgând la analogii și interpretând unele noțiuni și principii științifice riguroase ca metafore

[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]