841 matches
-
și scăderea credinței, ce semnifică pentru Bădescu (1997) scăderea puterii sufletești, denumită "descreștere spirituală", ori "real împuținat" (Eminescu) sau "real care scade" (Stăniloae și Noica) vezi Bădescu, 1997:26-8. Asociat apare ideea că modernitatea și postmodernitatea sunt captive senzualismului și pozitivismului, sunt perioade de ratare a omului ca unitate interioară. Denumită de unii tranziție 3 și postranziție iar de alții postcomunism 4, situația actuală a societății românești este, în măsură considerabilă, rezultanta a două procese majore: ruperea de proiectul social egalitarist
by Horaţiu Rusu [Corola-publishinghouse/Science/1049_a_2557]
-
științific legat, spre exemplu, de categoria temporalității și un abandon treptat al categoriilor pozitiviste. La începutul postmodernității, chiar factorul "timp" a organizat unele modele logice, bazate pe explicații deductive și nomologice date istoriei - așadar inclusiv la istorici și filosofi ai pozitivismului anilor '70, din rândul cărora Danto făcuse parte. Narațiunea devine categoria principală a metodologiei "noii istorii". Mișcarea anti-pozitivistă pune în valoare tocmai temporalitatea, relativizează perspectiva asupra istoriei și susține o nouă formă în care ea ne este accesibilă, ca un
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
să reziste, însă contextul și cadrul său de manifestare se schimbă fundamental în ultimele două secole. Dincolo de perioada iluministă, caracterul dublu (laic și religios) al acestui depozit ordonat de imagini și de coduri de mentalitate se pierde. De la raționalism și pozitivism, ambele iconoclaste (despărțite de copleșitoarea stilistică vizuală, în primul rând cu motivație religioasă, a artei baroce), civilizația europeană deprinde și afirmă un alt tip de gândire: științifică și, disimulant (încă), ne-religioasă. Imaginarul se diferențiază astăzi în funcție de palierele culturale cu
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
insolvabilelor probleme metafizice (moartea, "lumea de dincolo", divinitatea − lumea lui noūs), ale căror soluții posibile nu pot fi decât contradictorii, pentru ca sunt un factor antinomic al rațiunii. Din factualitatea empiriștilor și rigoarea iconoclastă a raționalismului clasic reies în secolul XIX pozitivismul lui Auguste Comte și filosofia istoriei. Scientismul (adevărul unic este doar cel probant prin metoda științifică) și istorismul (cauzele evenimentului istoric sunt doar manifestările materiale) constituie alte două modalități de ignorare a imaginarului, a gândirii simbolice, până și a raționamentului
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
anunță ca o simplă posibilitate de a fi făcut. Din acest punct de vedere, M. Merleau-Ponty, referindu-se la o chestiune de tehnică fenomenologică, pare a prinde un sens "universal", legat de operația autorizării: "Metoda eidetică este cea a unui pozitivism fenomenologic care întemeiază posibilul pe real."228 În scenariul nostru, realul întemeietor fiind judecata și judicativul, iar posibilul întemeiat, tot ce poate fi autorizat în orizontul dictaturii judicativului, aparținând gândirii, rostirii și făptuirii. Deși autoritatea este copleșitoare, puterea sa nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
personalitate legată de dezvoltarea psihiatriei românești și în special a psihiatriei din Moldova a fost Panaite Zosin, distins specialist, practician și teoretician psihiatru. În istoria culturii românești, Panaite Zosin s-a consacrat, în special, prin opera sa politico-socială, fiind exponentul pozitivismului materialist în România 91. Deși personalitatea sa complexă trebuie apreciată în ansamblul ei, convenind că opera psihiatrică a lui Zosin nu poate fi pe deplin desprinsă de aceea culturală, în special din cadrul orientărilor social-politice de la Viața Românească și Contemporanul. În
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
occidentală, sociologia s-a considerat pe ea însăși ca o știință aproape exclusiv explicativă. Ea și-a făcut din separarea de ideologia colectivităților condiția dezvoltării sale ca știință. Pentru a putea deveni științifică, sociologia occidentală și-a impus, pe linia pozitivismului, ca principiu fundamental, considerarea obiectului său ca dat, ca un fapt „pozitiv”, guvernat de legi proprii, independente de subiectul cunoscător și care trebuie explicat întocmai precum faptele naturii. Menirea sociologului urma să fie descrierea și explicarea realității sociale „așa cum este
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a aserțiunilor Școlii evoluționiste și ale Școlii istorice din antropologia americană și cea europeană; e) sistemul sociologiei axiologice, construit de E. Speranția pe baza premiselor filosofiei germane și a sociologiei franceze (Durkheim, Tarde). Elaborarea unor teorii sociologice: variantele românești ale pozitivismului și evoluționismului În lucrările lui S. Haret, G.D. Scraba, N. Porsena, H. Fundățeanu, H. Sanielevici; orientări sociologice elitist-etnocratice În opera lui T. Brăileanu, A.C. Cuza, N. Paulescu, N.C. rainic; sociologia culturii, moralei și educației elaborată de V.I. Bărbat, C. Dimitrescu-Iași
[Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
ale sensului. E spectacolul modurilor de a rata întîlnirea cu textul, de a te înstăpîni asupra lui, impunîndu-i un înțeles care trebuie să fie neapărat străin de intenția textului, de contextul lui originar 4. Cînd demersul lor e dominat de pozitivismul secolului al XIX-lea sau de relativismul postmodern, științele religiei ne pun în față o distanță verticală nu doar anulată, ci chiar interzisă, imposibilă. Ele ajung la performanța de a-și lichida obiectul de studiu. Tipologia distanței se completează astfel
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
familiilor de lucrători. În al treilea rând, elevul român al lui Durkheim și-a însușit regulile metodei sociologice durkheimiene, dar neîncorporându-le în „micul său tratat de observație (Gusti 1934/1968, 312-321), nu însă înainte de a adăuga o regulă străină pozitivismului francez, de proveniență fenomenologică germană, ce privea caracterul intuitiv al observațiilor de teren, dezvăluit prin „scormonirea de sensuri, nu printr-o înregistrare pasivă”, „prin trăire sau pe cale intelectuală”. Există însă un filon al sociologiei clasice franceze care l-a înrâurit
[Corola-publishinghouse/Science/2236_a_3561]
-
importantă pentru înțelegerea diferitelor perspective și paradigme în interpretarea societății și a istoriei la începutul secolului al XX-lea, nu trebuie însă să ne ascundă multiplele influențe, suprapuneri, traduceri mai mult sau mai puțin fidele, amestecuri între diferite tipuri de pozitivism și romantism ce dau naștere noului limbaj al modernismului reacționar. Interesant este că, de obicei, în cazurile studiate cu precădere până acum - este vorba mai ales de cel german -, aceste persoane, membre ale curentului conservator-revoluționar, suprapun două roluri aparent foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2236_a_3561]
-
cantitative avansate de cercetare sociologică. Cunoașterea și folosirea lor nu duc la o specializare tehnică având ca efect închiderea sau limitarea intelectuală, nici la o propensiune către folosirea lor fără discernământ, decât dacă acestea există deja. Nici nu induc un pozitivism matematic, decât dacă cel care le aplică nu are o înțelegere sociologică a temei studiate. Metodele și tehnicile statisticii sociale, primare sau avansate, fac parte din aparatul metodologic prin care ajungem la cunoaștere în științele sociale. Ele au aceeași poziție
[Corola-publishinghouse/Science/2075_a_3400]
-
metodologia cea mai bună. O întrebare formulată în felul următor: „Este inegalitatea socială inevitabilă?” ar presupune o cu totul altă abordare. Acest principiu practic apare cu multă claritate încă din scrierile metodologice ale lui Max Weber. Acesta respinge atât poziția pozitivismului, care susținea comunalitatea scopurilor cognitive ale științelor naturale și ale celor istorice, cât și a istoricismului, care afirma că spațiul culturii și al spiritului nu se pretează la generalizări bazate pe regularități ale acțiunilor umane. Pentru sociologul german, diferențele dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2075_a_3400]
-
la „Convorbiri literare”. Apărută în 1898, opera sa pricipală se intitulează Principii de filosofia literaturei și a artei. Încercare de estetică literară și artistică. A debutat ca filosof în „Revista contimporană” (1873), cu un studiu ce oscilează între spiritualism și pozitivism. Aproape în același timp cu V. Conta, el încearcă, timid, să pună bazele unei metafizici materialiste. Concepția sa estetică este eclectică, alăturând mecanic idei pozitiviste și idei aparținând esteticii transcendentale. Cu toate acestea, L. ocupă în epocă un loc distinct
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287778_a_289107]
-
nu m-a preocupat nici limbajul-funcție și efect Foucault, adică gânditorul care ține discursul și deține limbajul, este chiar limbajul în exercițiu. În schimb, m-au preocupat maniera sa de problematizare; istoriile problematizărilor pe care le-a făcut; constructivitatea și pozitivismul gândirii sale. Foucault este cel mai demonizat și mistificat gânditor al lumii contemporane. De asemenea, nu am fost preocupat de actualitatea sau inactualitatea gândirii foucauldiene; de cât de actuale sau inactuale sunt ideilor sale, ci doar de întrebările pe care
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
vorba despre nebunie, în forma ei evidentă, empirică, sau că în Istoria sexualității avem de a face cu sexualitatea, în forma ei manifestă, nudă, sunt percepții înșelătoare pentru un public mult prea "ordonat" și pozitivist în gândire pentru a înțelege pozitivismul discontinuu și experimental al gânditorului francez. Astfel că avem de a face cu "relații de putere", "câmpuri de cunoaștere", "puteri-cunoașteri", "posibilități de discurs" în toate cărțile lui Foucault. Gânditorul francez a trecut dincolo de subiectele puse în dezbatere pentru a deschide
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
Politikul se intersectează cu economicul. Pe de altă parte, activitățile industriale nu se pot desfășura oricum, ci doar într-un regim de supraveghere, control, corecție și disciplinare asupra factorului uman. A vedea pentru a prevedea este esența controlului. Panoptismul și pozitivismul transformă societatea modernă într-una disciplinară. A fi disciplinat, a fi ordonat sunt imperativele social-politice ale unei societăți în curs de industrializare. Progresul modern nu se poate institui, nu poate deveni o realitate decât prin supravegherea și prin controlul populației
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
că ar putea fi științe precum matematica, fizica printr-o tratare a evidenței umane prin semne, simboluri, operații, raționamente abstracte și formale sau printr-o "raționalizare" a fondurilor de arhivă. Toate curentele intelectuale din secolul XX au profunde reminiscențe din pozitivism, nu atât din cel comtian, cât mai ales din dezbaterile academice de după Comte și în care Comte nu se regăsește. Istoria scrisă nu este și nu va fi o știință, iar limbajul ei este vital să fie unul metaforic și
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
pozitivist"228, cum îl definea prietenul său Paul Veyne, din două considerente: 1) a făcut o cercetare a spusului pe linia recomandărilor lui Comte fără a urma linia doctrinară a acestuia; 2) a adoptat ideea de "tablou", specifică Luminilor și Pozitivismului, în prezentarea istoriilor sale, dar a făcut-o într-o manieră clar-obscură. Acest "pozitivist neașteptat"229 a întors pe dos fața filosofiei (îndeosebi a ontologiei heideggeriene), a lingvisticii postbelice, atot-hegemonice, și a istoriilor în cheia unui pozitivism obedient politic și
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
specifică Luminilor și Pozitivismului, în prezentarea istoriilor sale, dar a făcut-o într-o manieră clar-obscură. Acest "pozitivist neașteptat"229 a întors pe dos fața filosofiei (îndeosebi a ontologiei heideggeriene), a lingvisticii postbelice, atot-hegemonice, și a istoriilor în cheia unui pozitivism obedient politic și redundant la nivelul tehnicilor de figurare. Istoria și partizanatul politic nu se admit decât în cazul Curții și al saloanelor sale politicianiste. Însă istoria are o funcție ideologică sine qua non prin seriile ei de date, de
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
zicem, ale lui Turgheniev, Dostoievski sau Tolstoi. Nu s-ar spune că Dostoievski nu era conștient de acest lucru. Deși l-a îndrăgit pe Belinski pentru unele intuiții legate mai ales de Gogol, nu l-a cruțat pentru excesul de „pozitivism“. Cît privește fantoma revoluției care bîntuia prin Europa, Dostoievski nu se îndoiește că sursa ei este pierderea lui Hristos, care are și o consecință estetică. Într-o scrisoare din 1871, această idee apare clar exprimată: „Incendierea Parisului este o mostruozitate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de fericirea lumii și de Franța». Însă lor (și multora) această turbare nu li se pare o monstruozitate, ci, dimpotrivă, o frumusețe. Așadar, în sînul noii omeniri, ideea estetică a devenit tulbure (s.n. - E.I.). Temelia morală a societății (luată din pozitivism) nu numai că nu dă rezultate, dar nici nu se poate defini, se încurcă în dorințe și idealuri“2. De aici rezultă că, dacă a fost pervertită, frumusețea, din instrument al salvării, devenit obiect al salvării, pentru că, la origine, această
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
neabătută către ea“2. Aceasta este una dintre „tezele“ lui Dostoievski, poate cea mai importantă, căreia tot el i-a opus o mulțime de antiteze, dintre care, neîndoielnic, un loc important îl ocupă Însemnările din subterană (1864). În privința polemicii cu „pozitivismul ateu“, această scriere, după părerea lui Rozanov, este „prima piatră unghiulară din activitatea literară a lui Dostoievski și ideile expuse aici formează întîia linie fundamentală a concepției despre lume a autorului“3. Aceeași părere, dar nuanțată altfel, o are și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o armă. Nu fără urmări în spațiul literaturii este și concepția marxistă despre suprastructură, existență socială și conștiință socială, definirea literaturii din perspectivă materialist-istorică și dialectică. Literatura ca formă a acțiunii sociale devine de altfel o adevărată teză pe care pozitivismul (A. Comte) și socialismul (P.J. Proudhon) o vor sistematiza. Unele observații sunt vechi, întâlnite și pe parcursul perioadelor anterioare, dar sunt reformulate într-un spirit nou, alături de altele cu spirit modern. Problema succesului literar devine deosebit de acută sub romantism când individualizarea
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]
-
interpretărilor „abuzive”, al „fragilității și inconsistenței textului care se schimbă cu fiecare lectură” ceea ce crește riscul pulverizării, dizolvării și anulării literaturii, ca fenomen obiectiv, verificabil. Literatura este asimilată unui act de lectură, dar lectura este asimilată unui act de interpretare. Pozitivismul filologic deplasează accentul de la preocupările estetice din jurul literaturii spre cunoașterea și înțelegerea sa. Literatura este în mod fundamental interpretabilă, ceea ce relativizează încă odată definiția literaturii. Critica literară tinde tot mai mult să transforme literatura în critică. Aceasta se mută chiar
LITERATURA ȘI JOCURILE EI O abordare hermeneutică a ideii de literatură by Elena Isai () [Corola-publishinghouse/Science/1632_a_2909]