2,775 matches
-
că autorul ei nu-l iubea pe Negulescu. În punctele principale, el avea însă dreptate. Unul dintre acestea, căruia Balca îi acordă o atenție deosebită, privește caracterizarea sensului în care Critica rațiunii pure califică anumite intuiții și concepte drept a priori. În multe pasaje din lucrarea sa, Negulescu susține că a priori-ul desemnează la Kant caracteristica anumitor structuri mintale de a exista înaintea oricărei experiențe 35. Balca subliniază cu insistență că o asemenea caracterizare pune în umbră o distincție esențială
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
el avea însă dreptate. Unul dintre acestea, căruia Balca îi acordă o atenție deosebită, privește caracterizarea sensului în care Critica rațiunii pure califică anumite intuiții și concepte drept a priori. În multe pasaje din lucrarea sa, Negulescu susține că a priori-ul desemnează la Kant caracteristica anumitor structuri mintale de a exista înaintea oricărei experiențe 35. Balca subliniază cu insistență că o asemenea caracterizare pune în umbră o distincție esențială, cea dintre anterioritatea temporală în raport cu experiența și calitatea de condiție a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mintale de a exista înaintea oricărei experiențe 35. Balca subliniază cu insistență că o asemenea caracterizare pune în umbră o distincție esențială, cea dintre anterioritatea temporală în raport cu experiența și calitatea de condiție a posibilității experienței, în sensul lui Kant. A priori nu poate ... însemna că reprezentări ale raporturilor spațiale și temporale și ale timpului și spațiului ar premerge senzațiilor și percepțiilor, că noi am avea, așadar, în sens temporal reprezentarea spațiului și timpului mai înainte de a simți și a percepe. Aici
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
temporale și ale timpului și spațiului ar premerge senzațiilor și percepțiilor, că noi am avea, așadar, în sens temporal reprezentarea spațiului și timpului mai înainte de a simți și a percepe. Aici este vorba de deosebirea fundamentală între Enstehungsund Gültigkeitsfrage. A priori nu privește decât problema valabilității și, deci, nu înseamnă decât objektiv gültig și nu înainte de experiență și independent de ea, cum susține dl P.P. Negulescu.36 Factorii transcendentali, precizează Balca, „reprezintă condiția posibilității experienței și, totodată, și condițiile posibilității obiectelor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
timpul nu pot fi obiecte-cadre sau ființe reale - și nici procese temporale”37. Iar cu privire la modul cum este caracterizată în monografie aprioritatea categoriilor intelectului, autorul recenziei observă: De aceea ținem să accentuăm în mod hotărât, că în ceea ce privește termenul de a priori, interpretarea d-lui P.P. Negulescu este complet eronată. Căci, repetăm, pentru Kant aprioritatea categoriilor nu constă în aceea că acestea ar exista «în mintea noastră inainte și independent de experiențăă ci prin această expresie el vrea să indice un anumit
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de experiențăă ci prin această expresie el vrea să indice un anumit gen de valabilitate care, pe de o parte poartă în sine însemnătatea formală a necesității logice, iar pe de altă parte asigură posibilitatea de a avea experiență. A priori, în acest sens veritabil kantian, însemnează objektive Gültighkeit sau Erfahrungsbegründend, și nicidecum «înainte și independent de experiențăă, cum greșit pretinde d-l P. P. Negulescu... Ca forme ale intelectului, categoriile sunt legi care fundamentează experiența și, ca atare, ele nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
filosofice, orientarea transcendentală, s-ar exprima cel mai pregnant în distincția pe care a trasat-o Kant între problema empirică a originii și genezei cunoștințelor și tema filosofică a legitimării lor obiective. Kant a distins anterioritatea în timp de a priori-ul care întemeiază, chiar dacă, remarcă Florian, el nu a făcut întotdeauna deosebirea „dintre a priori genetic și a priori logic”43. Ceea ce a favorizat interpretarea psihologistă a filosofiei lui Kant și, prin aceasta, neînțelegerea a ceva esențial din mesajul ei44
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
-o Kant între problema empirică a originii și genezei cunoștințelor și tema filosofică a legitimării lor obiective. Kant a distins anterioritatea în timp de a priori-ul care întemeiază, chiar dacă, remarcă Florian, el nu a făcut întotdeauna deosebirea „dintre a priori genetic și a priori logic”43. Ceea ce a favorizat interpretarea psihologistă a filosofiei lui Kant și, prin aceasta, neînțelegerea a ceva esențial din mesajul ei44. Să observăm că această perspectivă asupra actualității filosofiei lui Kant este mult mai elaborată decât
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
empirică a originii și genezei cunoștințelor și tema filosofică a legitimării lor obiective. Kant a distins anterioritatea în timp de a priori-ul care întemeiază, chiar dacă, remarcă Florian, el nu a făcut întotdeauna deosebirea „dintre a priori genetic și a priori logic”43. Ceea ce a favorizat interpretarea psihologistă a filosofiei lui Kant și, prin aceasta, neînțelegerea a ceva esențial din mesajul ei44. Să observăm că această perspectivă asupra actualității filosofiei lui Kant este mult mai elaborată decât cea a lui Petrovici
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
oricine.” Admițând că există în genere o unitate a conștiinței, continuă argumentarea lui Motru, aceasta nu poate fi decât una relativă, empirică. Atunci organizarea impresiunilor venite prin simțuri nu se realizează prin mijlocirea unei speciale funcțiuni de unitate sintetică a priori, ci se realizează prin mijlocirea obișnuitelor funcții sufletești, care își au rădăcinile lor întinse până în viața organică a corpului, cu a cărui unitate se aseamănă și unitatea conștiinței. Cu alte cuvinte, deodată cu tăgăduirea identității numerice a eului, se zdruncină
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
obișnuitelor funcții sufletești, care își au rădăcinile lor întinse până în viața organică a corpului, cu a cărui unitate se aseamănă și unitatea conștiinței. Cu alte cuvinte, deodată cu tăgăduirea identității numerice a eului, se zdruncină și teoria unității sintetice a priori, teoria centrală a întregului sistem kantian.63 Rezultă că întemeierea posibilității unei cunoașteri cu valoare universală și necesară pe identitatea conștiinței a rămas o problemă deschisă. Motru ajunge astfel la ceea ce constituie punctul de plecare al propriei sale construcții. „Constituirea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
metafizica raționalismului clasic, în particular a școlii wolffiene, pe care a calificat-o drept dogmatică, și metafizica înțeleasă ca un alt nume pentru propria sa filosofie transcendentală. Kant a caracterizat filosofia sa teoretică - cercetarea critică a întregii noastre cunoașteri a priori - drept o reformă a metafizicii, o reformă care ar fi arătat pentru prima dată cum este posibilă metafizica înțeleasă ca știință. El s-a exprimat în această privință în mod repetat și într-un mod lipsit de echivoc. În Logia
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
la această întrebare răspunde metafizica 71. Metafizica este, așadar, filosofia transcendentală. Iar în Prolegomene Kant subliniază că obiectul metafizicii îl constituie rațiunea pură, adică întreaga noastră cunoaștere independentă de experiență care face posibilă experiența. Propozițiile metafizicii sunt propoziții sintetice a priori 72. Toate aceste afirmații sunt în deplin acord cu precizări pe care le întâlnim în textul Criticii rațiunii pure. Numind „critica rațiunii pure” un tribunal ce poate garanta „pretențiile legitime” ale unei cunoașteri independente de experiență și respingând „uzurpările neîntemeiate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
scepticism.”74 În sfârșit, în capitolul intitulat „Arhitectonica rațiunii pure”, numind filosofie pură „o cunoaștere din rațiune pură”, Kant scrie: Filosofia rațiunii pure este sau o propedeutică (un exercițiu preliminar) care studiază facultatea rațiunii sub raportul oricărei cunoașteri pure a priori și se numește critică, sau, în al doilea rând, sistemul rațiunii pure (știință), întreaga (atât cea adevărată cât și cea aparentă) cunoaștere filosofică din rațiune pură în înlănțuire sistematică, și se numește metafizică...75. Dacă pentru Kant metafizica este știința
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
oferă o metafizică sau o teorie a cunoașterii? Metafizica și teoria cunoașterii sunt la Kant tot una atât timp cât problema teoriei cunoșterii este cea a posibilității, întinderii și limitelor unei cunoașteri prin rațiunea pură. Noica insistă asupra ideii că formele a priori, în calitate de condiții ale posibilității experienței, sunt constitutive experienței. Experiența, lumea fenomenelor, ia naștere, așadar, prin intervenția formelor a priori ale conștiinței în genere. În cuvintele lui Noica ... conștiința nu este o oglindă care să reflecteze simplu lumea, cu formele și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
teoriei cunoșterii este cea a posibilității, întinderii și limitelor unei cunoașteri prin rațiunea pură. Noica insistă asupra ideii că formele a priori, în calitate de condiții ale posibilității experienței, sunt constitutive experienței. Experiența, lumea fenomenelor, ia naștere, așadar, prin intervenția formelor a priori ale conștiinței în genere. În cuvintele lui Noica ... conștiința nu este o oglindă care să reflecteze simplu lumea, cu formele și structurile ei date; este un laborator în care se prelucrează datele lumii sau în care datele primite de conștiință
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
la expresia lor cea mai simplă: dacă prin lume înțelegem totalitatea fenomenelor, atunci se va putea spune că pentru Kant conștiința în genere este cea care constituie lumea. Filosofia transcendentală, adică metafizica în sensul lui Kant, reprezintă sistemul formelor a priori proprii conștiinței în genere, care sunt forme constitutive ale lumii. Există însă vreun temei pentru a spune că filosofia transcendentală sau metafizica nu ar avea nimic de-a face cu teoria cunoașterii, așa cum încearcă să argumenteze Noica, urmându-l în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
încearcă să argumenteze Noica, urmându-l în această privință pe Heidegger? Considerațiile de mai sus ne conduc la concluzia că un asemenea temei nu există. Potrivit spiritului și literei textelor lui Kant, filosofia transcendentală, ca știință a formelor pure, a priori, ce fac posibilă experiența, ca teorie despre condițiile de posibilitate ale cunoașterii, este totuna cu metafizica. A opune filosofia transcendentală, ca metafizică, filosofiei transcendentale, ca teorie a cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i face dreptate lui Kant”. A spune că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
transcendentale, ca teorie a cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i face dreptate lui Kant”. A spune că la Kant transcendentalul „trebuie și el înțeles ontologic”77 nu poate avea alt sens decât a indica prin această formulare rolul formelor a priori ale sensibilității și intelectului în constituirea lumii fenomenelor. Nu este clar ce perspective ar putea deschide în această privință apelul la distincția pe care o făcea Heidegger între „ceea ce a spus Kant” și „ceea ce a vrut el să spună”78
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lumea fenomenelor, lumea experienței noastre, lumea în care trăim. Aceasta este lumea pe care o explorează cunoașterea comună și științele. Filosoful de orientare transcendentală se interesează însă de lume în alt sens, în speță de lume ca ansamblul formelor a priori ce fac posibilă cunoaștgerea prin experiență. Este lumea pe care Kant o va numi „țara intelectului pur”. El o va caracteriza deosebit de sugestiv drept obiect al unei cunoașteri cu caracter sțiințific, în contrast cu acea pretinsă cunoaștere despre o lume transcendentă, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un sâmbure acoperit, și esența absolută. Este foarte greu de admis concepția după care se separă complet și definitiv, se sapă o prăpastie de netrecut, între lumea realităților în sine și între lumea aparențelor, făcându-se din formele noastre a priori niște cortine groase cu totul opace. Este cu neputință ca prin structura fenomenelor să nu se strecoare unele vești, deși îmbrobodite, să nu străbată până la noi unele solii estompate de la ceea ce sunt în sine lucrurile absolute.” (Op. cit., p. 159.) Și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
I, pp. 537-38. 32. Ibidem, p. 532. 33. Vezi, de exemplu, Op. cit., p.135 și 183. 34. Ibidem, p. 534. 35. Iată doar câteva asemenea pasaje: „Acum spațiul, ca formă subiectivă a cunoștințelor noastre despre lume, mai este și a priori. El există adică în noi înșine înainte de cunoașterea obiectelor lumii sau, cu alte cuvinte, înainte de experiența din care provine după empiriști această cunoaștere”. (p. 155) „Ceea ce înseamnă că n-ar putea exista, la începutul vieții, un răstimp în care mintea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
exista, la începutul vieții, un răstimp în care mintea omenească să nu aibă această reprezentare, așa încât să fie silită să și-o formeze ulterior, prin experiență. Ea există într’ânsa de la început, înainte de orice experiență, este adică o reprezentare a priori.” (p. 158) În același fel, adică drept forme care există în mintea noastră „înainte și independent de experiență” va fi caracterizată în lucrarea lui Negulescu și aprioritatea timpului precum și a categoriilor intelectului. 36. N. Balca, Op. cit., p.13. 37. Ibidem
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
toate pretențiile de validitate, cele de natură teoretică, cât și cele de natură practică. Și ei sunt de acord că verdictele tribunalului rațiunii vor trebui să fie acceptate drept definitive, inatacabile. Rațiunea numită pură, obiectul cercetărilor lui Kant, este a priori, prin urmare atemporală. Criteriile ei sunt imuabile, aceleași în toate timpurile și în toate locurile. Ceea ce deosebește indivizii și colectivitățile ar fi doar recunoașterea autorității rațiunii și capacitatea de a da satisfacție imperativelor ei. Rațiunii i se conferă, prin urmare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
autoconservare și securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică.”12 Atât cunoașterea care asigură satisfacerea unor nevoi ce țin de securitate și confort, cât și creația de cultură, se constituie prin intervenția unor structuri a priori. Cunoașterea propriu-zisă devine posibilă datorită unor structuri numite de Blaga „categorii ale receptivității cognitive”, în timp ce creația este modelată de „categorii ale spontaneității plăsmuitoare”13. Primele aparțin conștiinței, celelalte inconștientului. Cele din urmă sunt numite, de aceea, și „abisale”. „Dacă ni
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]