1,093 matches
-
anticipația ne apare ca fiind anterioară obiectivelor, ea fiind o „propulsiune-către”, o „orientare” vectorializată către ceva anumit. Din aceste considerente, anticipația este și expresia unei „dinamici temporale” a personalității umane (E. Minkowski, A. Adler). Anticipația ocupă un loc deosebit în psihopatologie, întrucât, așa cum afirmă J. Sutter „în conduitele de anticipație se relevă constant și inevitabil boala”. Anticipația implică o funcție temporală de „expectație”, de „așteptare” al unui eveniment care urmează sa se producă. Nu există o linie de demarcație netă între
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
stărilor de arierație mintală, psihopatii etc. Deși abandonată astăzi, teoria degenerescenței cuprinde, in nuce, ideea de ereditate tarată sau patologică, cu implicații asupra formării sistemului personalității individului. Interesant este faptul că, deși formal abandonată, ea revine în câmpul epistemologic al psihopatologiei sub forma deficienței care nu este altceva decât o reevaluare a degenerescenței sub alt punct de vedere, și sub forma deteriorării care este corespondentul degradării; aspecte de care, de altfel, am amintit deja în capitolele anterioare. Ceea ce se poate desprinde
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
faptul că teoriile nosologice ale secolul al XIX-lea reprezintă o importantă contribuție la dezvoltarea cunoștințelor despre nebunie și bolnavul psihic, care vor contribui în mod deosebit la dezvoltarea unei nosologii clinice, bază teoretică din care se va constitui ulterior psihopatologia și teoriile modeme de clasificare ale bolilor psihice. Nosologia clinică A doua jumătate a secolul al XIX-lea și primele decenii ale secolul XX sunt dominate, în ceea ce privește nosologia psihiatrică, de contribuțiile extrem de importante ale Școlii germane de psihiatrie (E. Kraepelin
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
înlocuind vechea, „demență precoce” și impunându-se definitiv. Spre deosebire de E. Kraepelin și B. Bleuler, care clasifică bolile psihice după criterii clinico-psihiatrice, legate de evoluție și tipul de manifestare, K. Schneider face o clasificare după un model pe care-l numește psihopatologie clinică. În sensul acesta, el distinge două mari categorii de afecțiuni psihiatrice și anume: 1) Varietăți anormale ale ființei psihice: - aptitudini intelectuale anormale; - personalități anormale; - reacții anormale la evenimentele vieții trăite. 2) Consecințe ale bolilor și malformațiilor: - grupa afecțiunilor somatotogice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acestui excursus prin istoria concepțiilor nosologice în psihiatrie, veritabilă „oglindă” a modelelor de gândire asupra „bolii psihice” și a „bolnavului mintal” se impune o sinteză psihopatologică. Aceasta este cu atât mai necesară, cu cât interpretarea „fenomenelor psihice morbide” care interesează psihopatologia este diferită în raport cu obiectivele pe care și le fixează psihiatria raportate la bolnavul psihic. În interpretarea naturii proceselor psihopatologice Haddenbrock pornește de la analiza relațiilor care există între acestea. Pentru el procesele psihopatologice nu trebuie izolate unele de altele, tratate în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de dezvoltare și maturizare afectivă și morală primare sau legate de mediul de viață (dependență, imaturitate, situație oedipiană nerezolvată, devianțe de comportament). Toate aspectele mai sus menționate, vor fi analizate pe larg în cele ce urmează. Secțiunea a III-a PSIHOPATOLOGIE NOSOLOGICĂ Psihopatologia nosologică are ca obiect studiul fenomenelor psihice morbide organizate sistematic sub forma bolilor psihice, așa cum sunt ele întâlnite în practica medicală curentă din clinicile de psihiatrie. Scopul este de a cunoaște natura umană în diferitele sale ipostaze oferite
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și maturizare afectivă și morală primare sau legate de mediul de viață (dependență, imaturitate, situație oedipiană nerezolvată, devianțe de comportament). Toate aspectele mai sus menționate, vor fi analizate pe larg în cele ce urmează. Secțiunea a III-a PSIHOPATOLOGIE NOSOLOGICĂ Psihopatologia nosologică are ca obiect studiul fenomenelor psihice morbide organizate sistematic sub forma bolilor psihice, așa cum sunt ele întâlnite în practica medicală curentă din clinicile de psihiatrie. Scopul este de a cunoaște natura umană în diferitele sale ipostaze oferite de „modelele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu caracter interdisciplinar, psiho-socio-medico-antropologic. În aceeași epocă, psihiatria engleză sublinia caracterul de degenerescență, sau de ireversibilitate morală a acestei categorii de indivizi pe care-i eticheta drept moral insanity. În secolul XX problema naturii personalității psihopatice și raporturile sale cu psihopatologia, precum și locul pe care îl ocupă în sfera nosologiei psihiatrice a fost complet revizuit și adâncit considerabil. În evaluarea personalităților psihopatice, K. Schneider pleacă de la criteriul diferenței sau al abaterii de la norma medie, considerată ca „zonă a normalității psihice”, în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ceea ce urmează unui eșec sau unei aberații („o mișcare, o acțiune a subiectului, care pleacă din interiorul lui în afară, fiind fie mișcarea unui proces normal, fie efectul unei psihoterapii, cu rolul de a anula efectele psihotraumatismului”) insuficiente. În sfera psihopatologiei, conceptul de reacție este raportat la următoarele cupluri antinomice: - endogen/exogen, - organic/funcțional, - somatogen/psihogen. În psihopatologie, afirmă J. Starobinski, „orice reacție implică confruntarea dramatică dintre persoană și realitatea externă”. Ea este un „joc cu doi actori” în care însă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
lui în afară, fiind fie mișcarea unui proces normal, fie efectul unei psihoterapii, cu rolul de a anula efectele psihotraumatismului”) insuficiente. În sfera psihopatologiei, conceptul de reacție este raportat la următoarele cupluri antinomice: - endogen/exogen, - organic/funcțional, - somatogen/psihogen. În psihopatologie, afirmă J. Starobinski, „orice reacție implică confruntarea dramatică dintre persoană și realitatea externă”. Ea este un „joc cu doi actori” în care însă, ulterior, intră un al treilea actor, care este „terapeutul”. În acest caz, se creează o „situație triunghiulară
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
factorii de mediu sau, pur și simplu îi refuză. În acest caz se produce dezechilibrul. Criza, dispare atunci când asimilarea redevine posibilă. Prin urmare, orice reacție este și o atitudine de refuz a persoanei față de acțiunea mediului extern. Reacțiile patologice În psihopatologie, noțiunea de „reacție” reprezintă o contribuție a Școlii Germane de Psihiatrie. Primul care face referință la acest concept este K. Bonhoeffer prin descrierea „tipului exogen de reacție”, despre care am vorbit deja anterior. E. Kretschmer analizează „reacțiile patologice” la evenimentele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
reacțiilor psihice, în primul rând al „reacțiilor interioare”. Acestea sunt în raport cu personalitățile de tip senzitiv, sau cu personalitățile care se îndoiesc de ele-însele, prin lipsa de încredere în sine, îndoială etc. Formele de reacții O clasificare unică a reacțiilor în psihopatologie nu există. Sunt diferite modalități de a „vedea” și „înțelege” reacțiile. Din acest motiv, vom prezenta în continuare câteva, dintre cele mai importante clasificări ale stărilor reactive. Pentru E. Kretschmer, reacțiile sunt de două feluri: reacții primitive și reacții ale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
teroare, frică, violență, stupoare, acțiuni paradoxale etc. Stările reactive, mai sus analizate, oferă o largă paletă de tulburări psihopatologice specifice, raportate atât la factori etiologici exogeni, cât și de tip constituțional, în raport cu dispozițiile personalității. Vom analiza în continuare contra-reacțiile în psihopatologie. Contra-reacțiile Contra-reacțiile sunt atitudinile adoptate de un individ ca o consecință a reacțiilor sale. În egală măsură, ele pot fi considerate ca atitudini ale celorlalți indivizi față de reacțiile unei sau unor persoane la care asistă,, fără a fi direct și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că limitele dintre nevroze, psihopatii, reacții și dezvoltări anormale sunt extrem de variabile și adesea ele ne scapă unei analize curente clinicopsihiatrice. Unii autori pun serios în discuție, așa cum se va vedea în continuare, chiar problema diferențierii acestui grup de tulburări psihopatologie de psihozele endogene. În delimitarea cadrului nosologic al psihopatologiei dezvoltărilor anormale la evenimentele vieții trăite de individ, trebuie avute în vedere cauzele care le pot produce, În cazul reacțiilor patologice, cauzele sunt de regulă exterioare individului. Ele survin brusc, sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sunt extrem de variabile și adesea ele ne scapă unei analize curente clinicopsihiatrice. Unii autori pun serios în discuție, așa cum se va vedea în continuare, chiar problema diferențierii acestui grup de tulburări psihopatologie de psihozele endogene. În delimitarea cadrului nosologic al psihopatologiei dezvoltărilor anormale la evenimentele vieții trăite de individ, trebuie avute în vedere cauzele care le pot produce, În cazul reacțiilor patologice, cauzele sunt de regulă exterioare individului. Ele survin brusc, sunt bine determinate și au un caracter de psihotraumatism emoțional-afectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că este atins. Ipohondria poate fi un simptom al unei nevroze structurate (isterică, fobică, obsesivă), focalizând neliniștea din cadrul unei nevroze de angoasă. Ea poate lua însă și aspecte majore, ca în cazul „delirului ipohondriac” din cursul schizofrenici sau al paranoiei. Psihopatologia de frontieră Am prezentat în cele de mai sus problema nevrozelor. Acestea se constituie ca un grup nosologic specific de tulburări psihopatologice cu caracteristicile descrise pe larg mai sus. Nevrozelor li se „opune” din punct de vedere psihopatologic, grupul psihozelor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
personalitatea de tip borderline se caracterizează printr-un tablou polimorf în care sunt dominante anxietatea, tulburările psihopatice, reacțiile antisociale, obsesiile, fobiile etc. Noțiunea de borderline nu este atât o noțiune nosologică, cât mai ales desemnează aspecte psihodinamice de frontieră în psihopatologie. Dezvoltarea acestui concept-cadru, clinico-psihiatric are trei origini distincte, și anume: a) Orientarea psihiatrică: noțiunea de borderline corespunde cu nevoia de a delimita o „categorie liniară” între psihozele schizofrenice, dezechilibrul mintal și nevroze. În sensul acesta, E. Bleuler a vorbit despre
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de zei oamenilor, iar denumirea sa de epilepsie, denotă acest lucru. În greaca veche „epi” = de sus, deasupra; „lambao” = a lovi. De aici epilepsia. Se poate vedea asocierea concepțiilor medicale și psihologice cu credințele cultural religioase în această sferă a psihopatologiei. Dacă PGP a fost una dintre bolile majore ale secolului al XIX-lea, ca și neurosifilisul în general, maladie care a făcut multe victime, epilepsia a jucat și ea un rol interesant în istoria culturii și a religiei. Așa cum vom
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
păcat”, „viciu” sau „devianță” cu directe consecințe asupra judecății morale, a responsabilității sociale și juridice a individului și, implicit, a sancționării faptelor acestuia legate de schimbările comportamentale sub influența consumului de alcool. Predispoziția către alcool a dus la descrierea în psihopatologie a unei „personalității a băutorului” cunoscută și sub numele de „alcoolomanie”. Alcoolomania este apetența morbidă pentru alcool și se consideră că ea are la bază o anumită „predispoziție”, un „alcoolism latent” care poate fi întâlnit la ascendenții bolnavului, în „istoricul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o formă de existență durabilă, esența unei personalități aparte cu un echilibru precar” (P. Wiener). Din punct de vedere psihopatologic, psihoza este o manifestare extrem de complexă a fenomenelor psihice morbide, la care se pot distinge câteva aspecte specifice, în sfera psihopatologiei, psihoza nu este reductibilă la boala psihică, ci ea pune probleme legate de organizarea și dinamica personalității bolnavului respectiv. În sensul acesta, P. Wiener remarcă următoarele trei aspecte: a) Structura psihotică ce desemnează ansamblul de caracteristici ale unei personalități care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
endogene sunt incluse următoarele entități nosologice care vor constitui tematicele descrierii noastre ulterioare. În sensul acesta menționăm următoarele: - psihozele afective (PMD, boala afectivă etc.), - psihozele din grupa schizofreniei, - psihozele schizo-afective, - paranoia, - psihozele delirante sau delirant-halucinatorii cronice, - psihozele endogene atipice. Semnificația psihopatologiei endogene și exogene Deși aparente și net individualizate din punct de vedere clinico-psihiatric, în sens psihopatologic, se pune problema: ce apropie între ele „psihozele endogene” și care este diferența dintre patologia endogenă și „tulburările psihice exogene”? Elementul comun de referință
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
evenimentele vieții exterioare ale individului, în primul caz rolul patologic îl are structura endonului, pe când în cel de al doilea caz, rolul patologic revine tipului de personalitate. Aspectele mai sus discutate nu fac decât să clarifice raportul endogen/exogen în psihopatologie, demonstrând că acesta este în primul rând o modalitate de răspuns patologic (exogenia) sau o modalitate de transformare structurală (endogeni) a personalității. Endogenul și exogenul nu se exclud și nici nu au un caracter antitetic, ci ele sunt complementare, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
au un caracter antitetic, ci ele sunt complementare, iar din jocul acestui raport rezultă în final starea de echilibru a individului: sănătatea mintală, sau, dimpotrivă, stare de dezechilibru psihic: boala psihică. 27. PSIHOZELE ENDOGENE II (Psihozele afective) Cadrul psihopatologic general Psihopatologia vieții afective, deosebit de importantă și complexă, reunește două grupe de afecțiuni psihiatrice, diferite între ele în raport cu factorii cauzali care le produc: - tulburările afective exogene (patologia afectivă de tip reactiv), - tulburările afective endogene (stările anxioase, sindroamele depresive și maniacale, boala afectivă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
tulburările afective exogene (patologia afectivă de tip reactiv), - tulburările afective endogene (stările anxioase, sindroamele depresive și maniacale, boala afectivă, PMD). Tulburările afective exogene au fost prezentate anterior când am analizat patologia reactivă și nevrozele. Ne vom ocupa în continuare de psihopatologia vieții afective de natură endogenă. Pentru K. Schneider, psihopatologia vieții afective cuprinde două mari aspecte: 1) Reacțiile afective la evenimentele vieții trăite, cu caracter exogen, despre care am vorbit mai sus; 2) Dispozițiile sau sentimentele afective cu caracter endogen și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
afective endogene (stările anxioase, sindroamele depresive și maniacale, boala afectivă, PMD). Tulburările afective exogene au fost prezentate anterior când am analizat patologia reactivă și nevrozele. Ne vom ocupa în continuare de psihopatologia vieții afective de natură endogenă. Pentru K. Schneider, psihopatologia vieții afective cuprinde două mari aspecte: 1) Reacțiile afective la evenimentele vieții trăite, cu caracter exogen, despre care am vorbit mai sus; 2) Dispozițiile sau sentimentele afective cu caracter endogen și care stau la baza patologiei afective endogene. În cadrul acestui
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]