3,561 matches
-
al XII-lea și prima a celui de-al XIII-lea, când s-a fixat definitiv și configurația etnică a țării, în urma colonizărilor masive de elemente germanice între Târnave, Olt și Carpații sudici, și a deplasării masei secuilor spre versantul răsăritean al munților (vezi mai jos). În limitele (interiorul) acestui spațiu, integrat sub autoritatea regalității ungare, au fost înființate și s-au dezvoltat comitatele, cadru teritorial al puterii regale, și, în cadrul acestora, s-au instituit autonomiile teritorial-politice ale nobilimii ungare, mai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Boemia și Ungaria au respins atacurile germane, dar teritoriile slave dintre Elba și Oder, mai slabe, au fost cucerite în secolul al XII-lea, iar în secolul al XIII-lea, Ordinul teutonic a cucerit alte ținuturi slave și baltice. Colonizările răsăritene ale germanilor au fost favorizate de autoritățile politice locale -țăranii aduceau cu ei o bogată experiență, în timp ce meșteșugarii lucrau cu tehnici avansate. Colonizarea germană în Răsărit a avut un dublu caracter: în timp ce coloniștii germani au favorizat în unele state dezvoltarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
comune păgâneatâta timp cât au durat năvălirile popoarelor de stepă, regii Ungariei s-au arătat interesați să lupte alături de români în apărarea hotarelor proprii (vezi cap. următor). Pecenegii Populațiile de origine turcică, care de la mijlocul mileniului I dominau stepele Europei răsăritene, au continuat timp de câteva secole să se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
conflictul acestuia cu țarul Simeon. În 896, în urma acțiunii militare comune pecenego-bulgare, ungurii au fost înfrânți și nevoiți să părăsească definitiv stepele nord-pontice, îndreptându-se spre Panonia. După plecarea lor, teritoriile acestea au intrat în stăpânirea pecenegilor. Instalați în Europa răsăriteană, în nordul Mării Negre, în scurt timp, pecenegii s-au întărit considerabil și s-au transformat într-o puternică forță militară. Cu toate acestea, acțiunile lor erau mai curând dispersate, ei nefiind constituiți într-o singură uniune tribală. După o geografie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și în Muntenia. Atacurile lor prădalnice s-au întrerupt, ca urmare a unui tratat de pace cu Bizanțul, dar cu prețul unor mari stipendii plătite acestora, cf. lui Skylitzes. În același timp, pecenegii s-au manifestat activ și în teritoriile răsăritene din apropierea Moldovei atacurile lor asupra Rusiei kievene s-au succedat continuu, de pildă, în vremea lui Vladimir cel Sfânt, (978-1015), iar regele Poloniei, Boleslaw cel Viteaz, s-a aliat cu ei în luptele cu rușii din 1013 și 1018. Apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre mijlocul secolului al XI-lea-în 1055, cumanii sunt semnalați în stânga (la est) Niprului, în imediata vecinătate a cnezatelor rusești. În această perioadă, după mijlocul secolului al XI-lea, cumanii erau angajați într-o confruntare decisivă cu uzii, pentru stăpânirea stepelor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fruntea oastei la Vidin, căpeteniile cumane din Câmpia munteană s-au opus pătrunderii de forțe militare străine în teritoriile aflate sub dominația lor politică. Migrarea spre apus a turanicilor, în jurul lui 1220, s-a accentuat când stepele kirghize din vecinătatea răsăriteană a triburilor cumane au fost atacate de șahul Horezmului. Înfrângerile suferite de cumani erau doar începutul apusului puterii lor: în 1221, mongolii au pătruns la nord de Caucaz, în teritoriile deținute de slavi și cumani, care au fost învinse pe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Apoi forțele cumane s-au regrupat în stepele Donului și, în ciuda sprijinului cnejilor ruși, ele au fost învinse de Djebe și Subutai pe râul Kalka, în 1223. Retragerea temporară a mongolilor a amânat pentru un timp deznodământul turanicilor din stepele răsăritene. După înfrângerile suferite în acești ani, inițiativele militare ale cumanilor s-au redus complet în stepele din nordul Mării Negre și din nordul Dunării. Această stare de lucruri are drept cauză slăbirea potențialului militar și dorința lor de a stabili bune
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lua în stăpânire teritoriile est-europene. Dar înfrângerea cumanilor, în 1223, nu a rămas fără urmări, deoarece i-a silit pe aceștia să caute alianța statelor puternice din răsăritul Europei, fie și prin acceptarea convertirii la creștinism. Expedițiile mongole spre Europa răsăriteană au fost amânate un timp din cauza morții lui Djuci, fiul cel mare al lui Gingis, urmată curând de moartea marelui han, la 25 august 1227. Au fost necesari doi ani pentru rezolvarea succesiunii la tronul hanatului mongol, care a revenit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Volga mijlocie și inferioară, mongolii au invadat teritoriile unor populații de neam turcic, fino-ugric și iranian, precum bașkiri, mordvini, alani, cumani. Rezistența cea mai îndârjită a fost opusă de tribul cuman, condus de Bacman. După supunerea populațiilor aflate la extremitatea răsăriteană a Europei, la sfârșitul anului 1237, armatele mongole s-au îndreptat asupra cnezatelor rusești, acestea nu s-au coalizat împotriva atacatorilor și au înfruntat separat un adversar mult superior din toate punctele de vedere. Mai întâi a fost atacat cnezatul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în uniunea de triburi a uzilor, dar concluzia aceasta nu se impune, căci berendeii sunt prezentați în izvoare constant ca un trib diferențiat de cele turce. Este posibil ca ei să fi migrat, în secolul al XI-lea, spre Europa răsăriteană din Asia Centrală. Berendeii sunt menționați pentru prima dată de izvoare, în 1097, alături de pecenegi și uzi, aflați la periferia statelor rusești. Ei erau așezați acolo cu acordul cnejilor ruși, interesați să protejeze statele lor de cumani, cu ajutorul altor nomazi. De la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mici, de aceea prezența lor n-a fost înregistrată documentar sau au migrat înglobați de populații turce mai numeroase.20 Pe lângă triburile turanice nomade, în teritoriile carpato-dunărene, s-au infiltrat și grupuri izolate de turanici, cu o viață seminomadă: bulgarii răsăriteni și chazarii. Alături de bulgarii de pe Volga și de cei stabiliți la sud de Dunăre sub conducerea lui Asparuh, în secolul al VII-lea), alte triburi bulgare locuiau în nordul Mării Negre-la mijlocul secolului al X-lea, acestea erau cunoscute sub
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mijlocul secolului al X-lea, acestea erau cunoscute sub numele de "bulgari negri". Despre ismaeliți, semnalați în Ungaria, la începutul mileniului II, știm că veniseră din țara bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al X-lea. Grupuri de bulgari răsăriteni au trecut și prin regiunile est-carpatice, astfel, necropolele de la Hansca (Basarabia) aparțin acestor bulgari. După dezmembrarea statului lor, unele grupuri chazare s-au împrăștiat spre apus. Un grup chazar, intrat în serviciul cnejilor ruși, este menționat în vecinătatea nordică a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pe "bordoni și sciți", care au ajutat pe vlahi și bulgari, după 1185-istoricii cred că bordonii sunt sinonimi cu brodnicii, iar sciții cu cumanii. Brodnicii sunt menționați și în letopisețele rusești, sub numele de "brodniki", în cursul evenimentelor din Europa răsăriteană, astfel, în 1146 și în 1216, brodnicii se aflau în serviciul cnejilor ruși. Apoi, în lupta de la Kalka (1223), brodnicii, în frunte cu voievodul lor Ploscânea, au trecut de partea mongolilor, trădându-l pe cneazul Kievului, Mstislav. După această bătălie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
îngăduința regatului ungar, care nu stăpânea încă Ardealul și fără un statut precis al lor-ei își au pădurea lor comună cu a românilor ("silva blacorum et bissenorum"). Această pădure, consideră Iorga, nu putea fi decât pe versantul ardelean al Carpaților Răsăriteni, spre care se îndreptaseră fugarii pecenegi din Bugeac și Covurlui, pe linia ce ducea la trecătoarea Ghimeș-Oituz, satul Beseneu fiind un alt indiciu. Această conviețuire cu pecenegii, crede Iorga, care s-a închegat în secolele X-XI, ar fi un argument
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Deliorman, din sudul Dobrogei, cu legăturile sale, Tutracan (Turtucaia), la sud de Dunăre și, spre apus, Teleorman, o altă denumire fiind Caracal. De la pecenegii aflați în Carpații dintre Transilvania și Moldova descinde, crede Iorga, o întreagă populație, aflată pe clina răsăriteană a muntelui, și anume ceangăii, din zona Bacău, este o diferență între ei și secui.23 La sfârșitul secolului al XI-lea, cumanii îți împlântau hoarda în șesul muntean, ca să ajungă apoi la o conviețuire cu locuitorii vechi (autohtoni), care
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ei plăteau dijmele cerute de stăpânitorii pământurilor (ținuturilor) lor, fără a mai fi supărați de cineva și, uneori, la cererea acestora, îi însoțeau în expedițiile organizate de migratori.25 Năvălirea tătarilor și românii Ultima migrație a neamurilor stepei în Europa răsăriteană și în ținuturile românești a fost năvălirea mongolo-tătară din 1241. Ne vom referi aici doar la acțiunile corpurilor armate mongole pătrunse pe teritoriile locuite de români, deoarece năvălirea și dominația lor au avut consecințe însemnate asupra istoriei noastre. Marea invazie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după declanșarea cruciadelor, când presiunea Apusului roman asupra sud-estului controlat de bizantini a fost constantă. În ciuda restaurației politice ulterioare (1261), vulnerabilitatea sa structurală s-a menținut până la sfârșit. Ca o consecință a cuceririi din 1204, extinderea cruciatei în partea Europei răsăritene împotriva "schismaticilor" (ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea impunerea unui imperialism spiritual al catolicismului în estul Europei, și avea nevoie de un instrument politic și militar pentru a completa prozelitismul cu cucerirea. Acest instrument eficace era regatul apostolic al Ungariei, care desfășura o politică ofensivă, de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
eficace era regatul apostolic al Ungariei, care desfășura o politică ofensivă, de cucerire, la începutul secolului al XIII-lea, când expansionismul său avea să îmbrace, îndeosebi, haina cruciatei. Pe lângă acesta, al doilea instrument al papalității, în secolele XIII-XIV, în Europa răsăriteană, au fost ordinele cavalerești medievale, rezultat al îmbinării între monahism și cavalerism în epoca cruciatelor. Ordinele militare călugărești, precum teutonii, au avut rol de cruciată în Europa răsăriteană, acestora adăugându-se acțiunea ordinelor misionare ale bisericii, dominicanii (predicatorii) și franciscanii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Pe lângă acesta, al doilea instrument al papalității, în secolele XIII-XIV, în Europa răsăriteană, au fost ordinele cavalerești medievale, rezultat al îmbinării între monahism și cavalerism în epoca cruciatelor. Ordinele militare călugărești, precum teutonii, au avut rol de cruciată în Europa răsăriteană, acestora adăugându-se acțiunea ordinelor misionare ale bisericii, dominicanii (predicatorii) și franciscanii (minoriții). Înfruntarea între cele două lumi, în sud-estul Europei, are loc între statul latin de Constantinopol și blocul vlaho-bulgaro-cuman. Prima luptă s-a dat la Adrianopol, în aprilie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lor înlesnea acțiunea Ordinului în Cumania apuseană: aflați în pragul pieirii, cumanii se supun inițiativei regilor unguri de creștinare a lor (1227). Subsumarea unei părți a cumanilor forțelor politico-militare și spirituale ale Ordinului, papalității și regatului ungar deschidea porțile Europei răsăritene lumii apusene. Dar, brusc, în 1225, regele Andrei II îi izgonește pe cavaleri, pentru a preveni constituirea unui stat propriu al Ordinului, sub autoritate papală, în sud-estul Transilvaniei și în regiunile extra-carpatice. Înaintarea victorioasă a cavalerilor teutoni a dus la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
doar la spațiul sud-dunărean, întrucât papa Inocențiu III și urmașii săi, Honoriu III și Grigore IX, au urmărit să aducă sub supremație romană întregul Răsărit ortodox. Astfel, între 1204-1241, asistăm la ofensiva puterilor catolice și a prozelitismului papal în partea răsăriteană a Europei. La începutul secolului al XIII-lea, cele două regate catolice, Ungaria și Polonia, desfășurau în teritoriile ruse apusene o politică expansivă, cu puternică coloratură confesională. Între 1204-1235, expedițiile ungare s-au succedat fără întrerupere în teritoriile cnezatelor Haliciului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
invita pe conducătorii lumii ruse să accepte supremația Romei și să se integreze în unitatea catolică-el făcea aluzie la soarta Constantinopolului pentru cei care ar persista în schismă. Demersul papal nu a avut rezultatul sperat, iar avansul catolicismului în teritoriile răsăritene a fost anevoios. Dar șocul primei invazii mongole în teritoriile rusești, în 1223, ca și succesele cruciatei, între 1211-1227, în aria de dominație cumană, la sud și est de Carpați, au dus, în noile condiții dramatice, la o apropiere de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Cu vădită satisfacție înregistra această tendință urmașul lui Inocențiu, papa Honoriu III, în scrisoarea de răspuns adresată, la începutul lui 1227, "tuturor regilor (cnejilor) Rusiei". Aceștia își exprimaseră dorința de a se lepăda de "erorile" derivate din aderența la Biserica răsăriteană ("schismatică"), pricina nenorocirilor abătute asupra lor prin invazia mongolă, considera papa. În 1231, se constată contacte între Roma și cnezatele Vladimir și Suzdal, pentru ca, în anii următori, să-și facă apariția și ierarhia ecleziastică latină în teritoriile ruse apusene, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]