2,802 matches
-
9 aug. 1973 Ă 213). Se caută și se regăsește în ceilalți pe sine. Așadar, disprețul față de români: „eu fug de compatrioți ca de ciumă. Am văzut prea mulți și-mi ajunge” (20 septembrie 1970 Ă 585). Totuși, de reținut reversul, adică admirația pentru câteva din valorile lor, dacă nu cumva chiar pentru carențele în care descoperă un sens altfel inaccesibil. Îi spune lui Wolf Aichelburg: „Ce tristețe, câtă furie mă cuprinde când mă gândesc la originile mele! Între blestem și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau nu” (10 octombrie 1973 Ă 600). Cioran spunea într-un loc că adevărata identitate a românilor e numită de un cuvânt, dar nu cuvântul dor, ci nenoroc. Pe tema nenorocului neamului său glosează deseori cu mâhnire. Există și un revers revanșard, la care Cioran ține: „Norocul însoțește numai nulitățile și impostorii” (26 octombrie 1973 Ă 507). De reținut, fără îndoială. Despre un Paris iluzoriu, fascinant și atrocetc "Despre un Paris iluzoriu, fascinant [i atroce" Din ce motive apare Parisul în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
făcut cu acela care nu urmărește nici un fel de efect? Ce să-i spui? Și ce să aștepți de la el?” (I, 296). Or, Cioran visează adesea să se vindece de orice vanitate și să fugă de lume. Că este exact reversul, e cu totul altceva. El poartă o bătălie și iese adesea înfrânt. Nu poate fi ca Beckett, pe care în taină îl invidiază. Îl vede în parc, pe o alee laterală din grădina Luxembourg, absorbit în sine: „N-am îndrăznit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
văzut” (ibidem). Așa încât, finalmente, eșecul în căutarea adevărului nu este răvășitor. Contradictoriu, el este definit deopotrivă drept ceea ce „stânjenește viața, ceea ce o contrazice chiar”, dar și „ceva de care nu ne putem lipsi ca să trăim” (III, 346). Orice negativitate are reversul său întemeietor: eroismul lui Cioran ține de această perseverare în asumarea negativității, a contradictoriului și a nuanței. A explora teritoriul adevărului, a înțelege, în general, are la Cioran sensul unei permanente ezitări în afara „spiritului geometric”. „A gândi înseamnă să cauți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
caducității universale (efectiv „bolnav” de ea), Cioran nu poate trage de aici decât concluzii contrare: „o imensă consolare și o deznădejde nespusă” (III, 17). Dincolo, însă, de fundamentarea oximoronică a ființei cioraniene, luciditatea este la Cioran consecința neputinței, iar nihilismul, reversul iubirii cu disperare a vieții. „Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea atașat de viață. N-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atâta cât o iubesc eu” (I, 353), citim într-un loc. Altundeva: „Groaza de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă «neinspirații» prin excelență, cei pe care nici o durere nu-i ațâță și nu-i tulbură. Îmi plac gânditorii ce evocă vulcani stinși” (I, 115). Departe de Cioran o astfel de împlinire. Deocamdată, nu face decât să proiecteze în ipotetic reversul neputinței de a fi demon. Diavolul stârnește cu adevărat admirația sa: „Diavolul nu e un sceptic, dovadă rolul ce i s-a atribuit de-a lungul timpului. Dacă se complăcea în îndoială sau voia să-i convertească pe oameni la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
popoare dezrădăcinate, rătăcitoare. Asta aruncă o lumină asupra esenței umorului” (III, 24). El însuși dezrădăcinat și rătăcitor, în absența ființei pe care o caută cu disperare, Cioran se salvează prin umor, căruia îi explorează nu doar fața nihilistă, ci și reversul recuperator. Umorul? O cale de resurecție în inima scepticismului. Comedia furieitc "Comedia furiei" Cum în nimic nu este perfect, Cioran spune despre sine că ar fi „un veleitar al violenței” (III, 123). N-ar fi atât de relevant acest fapt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tendințe opuse, ireductibile” (I, 100). Într-adevăr, deși în ceilalți, cum am constatat deja, Cioran se vede mai ales pe sine (cu vanitățile, micimile, meschinăriile care-l fac să explodeze), nu poate să nu constate la ei existența și împlinirea reversului său. Un revers dezavuat uneori, dorit cel mai adesea. Ceilalți, așa cum și-i proiectează adesea Cioran, sunt angajați: cred într-o misiune, se luptă pentru o convingere, trăiesc pentru o idee. Ei devin întruparea unei idei. Or, în cel mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 100). Într-adevăr, deși în ceilalți, cum am constatat deja, Cioran se vede mai ales pe sine (cu vanitățile, micimile, meschinăriile care-l fac să explodeze), nu poate să nu constate la ei existența și împlinirea reversului său. Un revers dezavuat uneori, dorit cel mai adesea. Ceilalți, așa cum și-i proiectează adesea Cioran, sunt angajați: cred într-o misiune, se luptă pentru o convingere, trăiesc pentru o idee. Ei devin întruparea unei idei. Or, în cel mai bun caz, pentru că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
E și aceasta ipostaza exilului metafizic resimțit dureros: „Nu există decât ceea ce facem în timp ce facem. De îndată ce nu ne mai agităm, ne pândește primejdia înstrăinării” (I, 289). Pe de altă parte, pornind de la propria experiență transformată adesea în justificare, Cioran vede reversul acestei situații. Își spune: „Nu vei fi niciodată blamat pentru o lipsă de credință, ci întotdeauna pentru o credință” (idem), pentru a continua: „Sunt chinuit pentru cei câțiva da pe care i-am rostit și sunt aplaudat pentru toate nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
recunoștea că este victima acestei neputințe fatale de a alege și de a fi. Își propusese la un moment dat să scrie despre glorie, un subiect despre care recunoaște că nu i se potrivește. I s-ar potrivi mai degrabă reversul ei, indiferența, dar iată-l pe Cioran răzvrătit împotriva propriului sine: „Nu sunt nici indiferent, nici detașat Ă sunt abulic Ă iar abulia nu e detașare” (I, 100). Abulic pentru că ezită între tentația gloriei și extazul anonimatului. Or, gloria se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
își spune: „Să concepi un orgoliu cosmic, să te crezi egalul lui Dumnezeu sau chiar superior lui Ă asta da. Dar să rivalizezi cu oamenii, să fii ceva în ochii lor, nu, nici vorbă” (III, 52). De n-ar fi reversul dezgustului de sine, l-am recunoaște aici pe acel Cioran din tinerețe. Or, în fața unei astfel de situații, gloria comună i se pare de domeniul derizoriului. În 1961, notează: „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la celebritatea sa, oricine nu se simte umilit și ofensat de ea” (I, 47). În plus, „Preferința mea se îndreaptă clar spre cei care-au scăpat de Faimă” (I, 171). De ce? În fond, la Cioran toate valorile sunt reprezentate de reversul lor. Cât despre chemarea anonimatului, Cioran, omul care știe să urască, o pune uneori pe seama generozității față de ceilalți. „Mă micșorez în ochii lumii, îmi bat chiar joc de mine, pentru a-i cruța pe ceilalți” (I, 280). Or, el caută
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să trăiesc așa cum am trăit mereu: sfâșiat între obsesia scheletului și obsesia cărnii” (idem). Așadar, un Cioran care își caută salvarea în anonimat. Cu toate piedicile existente în afara unei astfel de soluții, pentru care pare să nu fie făcut, există reversul născut nu din neputință, ci din convingere. Refuză Ă teoretic Ă orice fel de exhibiționism, dar știe că eului Ă a se citi vanității, gloriei, celebrității Ă nu i te poți sustrage. „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mele. Doar harul ceresc mă mai poate salva. Cu condiția să am puterea să-l implor sau măcar să-l aștept” (I, 102). Un motiv în plus, deci, ca flecăreala și ceilalți să-l salveze, iar Infernul să se convertească în reversul său. „Mereu același refren: ai vrea să stai de vorbă cu îngerii și ești nevoit să iei masa în oraș...” (I, 235). Or, tocmai această coborâre în derizoriu și în Infern pare să-l salveze pe Cioran. Recunoaște într-un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dacă nu de extaz, atunci de fericire, Cioran bătuse în tinerețe Franța, nu cu piciorul, ci cu bicicleta. Deși mărturisește că „mersul pe jos e mântuirea mea” (II, 202), Cioran are momente în care chiar această soluție se transformă în reversul ei, tot așa cum singurătatea implica aproximarea abisului. Notează Cioran într-un loc: „Duminică. Șase ore de mers între Dourdan și Étampes. Plimbare cum nu se poate mai exaltantă peste câmpuri, pe cărări noroioase.” (147). Imediat urmează însă inexplicabila metamorfoză: „Seara
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scutur de o atât de grea moștenire” (III, 54). Este o moștenire a umilinței. „Mii de sclavi își strigă în mine părerile și durerile contradictorii” (I, 19), spune Cioran; sau: „Aparțin unei nații la care eșecul este endemic” (III, 31). Reversul unei astfel de atitudini nu întârzie să apară. Răsturnându-le rostul, carențele acestea ale strămoșilor pot fi nu doar motiv de disperare, ci și de satisfacție orgolioasă. Cioran, o știm, nu-i suportă pe cei care se realizează, pe fericiți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăiești în Istorie și să faci impresie bună. Cum să te desfășori în ea, când știi, când simți că fiecare zi care trece te îndepărtează și mai mult de Paradis?” (I, 167). Vitalitatea și frenezia tinereții, substituite în timp de reversul lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e relevantă. Privind în trecut, Cioran vede, cu admirație
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
erau pendule și probabil că nu sunt nici acum. În fine, nu se știa cât e ora Ă la țară cel puțin. ș...ț Să privești fără să gândești, iată singura fericire” (I, 100). În fine, orice defect își are reversul; mai mult, Cioran recunoaște într-un loc în mod explicit că bolile țării sunt și ale lui, că, prin urmare, este bolnav de boala țării sale. Ispita de a exista ar fi stârnit în țară o „furtună de proteste”. Continuă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
același timp amari și, sub aparența de fanfaroni, nihiliști până la disperare” (I, 140-141). Ce portret mai bun al lui Cioran decât acesta? Sub masca fanfaronadei, nihilismul, sub acela al frivolității, luciditatea, sub chipul superficialității, disperarea. Așa încât, toate defectele își au reversul lor, iar nefericirea de a fi român devine șansa accederii la sens. Nu întâmplător, își spune la un moment dat: „Sunt român: trebuie să plătesc pentru asta. Ei bine, plătesc” (III, 110). Altundeva, citim: „Nu toată lumea are privilegiul unei copilării
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vede neputincios, neîmplinit, abia aici locuind marginea sau chiar abisul. Tinde să creadă că, în alte locuri, ar fi avut el însuși șansa acestei împliniri prin eșec. Căci eșecul lui, pe care-l consideră real, i se pare golit de reversul împlinirii. Oricum, iată ce crede despre succes: „Dintre toate mâhnirile, cea mai cumplită e cea a consacrării” (III, 117). Sau: „Orice triumf are ceva profund abject, dacă judecăm după mutra învingătorului. Din păcate, învinsul, dacă învingea el, ar fi avut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
au dezvăluit în comediile clasicului nostru substraturi tensionate, pulsiuni obscure, atrocități. Precum în Noaptea furtunoasă, pe care autorul acestor rînduri a avut norocul s-o vadă în anii studenției sale (Teatrul Giulești, 1979). Verva comică din text avea mereu un revers sumbru, amenințător. Un Rică Venturiano vag-diavolesc jucat de Florin Zamfirescu, pogorît în acțiunea piesei pe o frînghie, descinzînd astfel în scenă -...ad Inferos?! Și un remarcabil Radu Panamarenco în Chiriac greoi și baritonal, glumeț și cinic în același timp, de
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de nostalgia unor călătorii în spații exotice, eroina nu este gata să aleagă o existență de privațiuni în numele iubirii. În mijlocul unei lumi care ar putea s-o schimbe în rău, Otilia se teme că dragostea lui Felix sar transforma în reversul ei și hotărăște săși apere visul de iubire, despăr țin duse de cel care i la inspirat. Item 2: evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin referire la două episoade/secvențe/citate comentate Structurile de semnificație asociate eroinei sunt multiple
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]