971 matches
-
mi-am ridicat privirea de pe coloanele de cifre și de ștersături. Tocmai intrase un individ Îmbrăcat Într-o gabardină cenușie și cu o pălărie de fetru pe cap. Etala o mustață ca trasă cu pensula și niște ochi albaștri și sticloși. Exhiba un zîmbet de vînzător, fals și forțat. Mi-a părut rău că Fermín nu era de față, fiindcă el nu stătea prea mult la taclale pentru a se descotorosi de comis-voiajorii de camfor și de nătărăii care, din cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
de căldură așteptând să vină seara și ducîndu-ne mereu la fântână după apă. Tânjeam după o ploaie care să calmeze aerul surescitat, dar n-aveam noroc. Când se înnegura puțin, norii se dovedeau sterili. Se risipeau repede și cerul redevenea sticlos. Apoi, zile întregi, singura umbră care-l traversa era a ciorilor ce vin în răstimpuri ca un nor de scrum până deasupra gării, de unde, după câteva ocoluri, fac cale întoarsă. E ceva ce nu înțeleg în povestea asta cu ciorile
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
gânganie, în gunoi. Mi s-a făcut frig. O frică irațională a pus stăpânire pe mine când am văzut o broască tîrîndu-se, ca un punct negru, pe luciul acelui ochi imens care nu clipea măcar, rămânea mai departe fix și sticlos. Am luat-o la fugă, dar după câțiva pași înotam până aproape de genunchi în pământul mocirlos și m-am poticnit. Un râs bubuitor a umplut mlaștina, cutremurând liniștea și făcând trestiile să foșnească. Atunci am simțit o mână pe umăr
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
strălucitoare. — Acum zece ani, începu ea, ați locuit aproape de Molepolole, la ferma condusă de Burkhardt Fischer. Vă aflați acolo când un american pe nume Michael Curtin a dispărut în împrejurări misterioase. Se opri. Carla se holbă la ea cu ochi sticloși. — N-am de-a face cu poliția, se grăbi să adauge Mma Ramotswe. N-am venit aici să vă iau un interogatoriu. Carla rămase impasibilă. Atunci de ce doriți să vorbim despre asta? S-a întâmplat demult. A dispărut și asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
pedofilul băgat la balamuc pentru că și-a violat copiii, profesor de filozofie, singurul nebun cu mintea limpede. Ochi de vultur, de cățea gudurându-se la picioarele stăpânului, de păianjen ce sugrumă razele soarelui, ochi absenți de pește mort în acvariu, sticloși ca de șarpe, ochi de apă ce îmbie la înec. Matei, căzut pe gânduri, abătut, șters, absent, plănuia evadarea. Era noapte. De pe Bucium coborau mașini cu farurile aprinse, ochii de lup mușcau betonul, sticla, gratiile, carnea, întunericul. Fereastra luminată o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
asta însă era ceva cu totul diferit, ceva mult mai sistematic decât vandalismul ocazional al câtorva puștani beți din SA. Cu acest prilej avusese loc o adevărată Walpurgisnacht a distrugerii. Peste tot era împrăștiată sticlă, ca bucățile unui uriaș puzzle sticlos, aruncat pe pământ de răbufnirea mânioasă a unui prost-dispus prinț de cristal. La doar câțiva metri de intrarea în blocul meu se aflau două magazine de haine, unde am văzut o urmă argintie, lungă, de melc, ridicându-se până deasupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Monte Mario“? Descriindu-ne cum „până când, pripășită la ecuator, la chemările căldurii fugare, vlăguita descendență nu va mai avea decât o singură femeie, un singur bărbat, care, stând în picioare printre ruine de munți, prin pădurile moarte, livizi, cu ochi sticloși te vor vedea, o, soare, peste imensa gheață apunând.“ Apocaliptică viziune, ce-mi amintește de alta, cu cât mai comică, cu atât mai teribilă, pe care am citit-o în Courteline și care ne înfățișează sfârșitul ultimilor oameni, strânși pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
o vreme, au venit câteva ierni peste el, câteva primăveri peste mine și într-o noapte de-nceput de vară, când cireșele erau aproape coapte, a fost trăsnit, în plină furtună. Mi-aduc și acum aminte dimineața aceea rece și sticloasă când umblam desculț și tremurând în jurul lui, neștiind ce să fac și cum să-l mângâi, și pe bunicu’ cu securea în mâna . „Îl tăiem de tot”, și securea șuieră scurt în vânt. Nu mai era nimic de făcut. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Nava abandonată era culcată pe o rână și nu trăda nici un semn de viață sau ale unei activități oarecare. De la această distanță, apelul disperat era asurzitor, dar cei trei reduseră volumul receptoarelor. Oricare ar fi fost compoziția cocăi, ea lucea sticloasă, sub geana de lumină crescândă, fapt ce sugera existența unui aliaj care nu putea fi realizat de mână de om. Era oare metal? La prima vedere nu apăreau îmbinări de nici un fel, suduri, blindaje, joncțiuni de panouri separate realizate după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
plantele de lotus, nu pricep de ce se Îngrozesc brusc și pleacă grăbiți cei mai mulți dintre corăbierii coborîți pe țărmul lor; pe buzele Înverzite de sucul de lotus atîrnă un zîmbet blînd și absent, iar ochii ațintiți spre larg sînt arizi și sticloși, străini de orice suferință și bucurie pentru că nu mai știu să compare și au uitat ce urmează... Aproape toate prezicerile oracolelor grecești s-au Împlinit, paradoxal, datorită Încercărilor celor În cauză de a le evita. Un lotofag n-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
valurile. Tot n-am altceva mai bun de făcut. Și În timp ce un val după altul se sfărîmă la țărm, amintirile cele mai diverse ies la suprafață. CÎndva, În adolescență, mă miram că În proverbele latine Fortuna are totdeauna un obraz sticlos, insensibil și fragil. Nenorocul era exprimat de romani infinit mai frumos: o femeie Întinsă pe o corabie fără catarge și fără cîrmă, ale cărei pînze au fost sfîșiate de violența vînturilor. Și astăzi cred la fel. Învăluit de monotonia mării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Închid ochii În fața mării. Aș putea evoca aici o grădină sălbăticită de țipetele cocoșilor În amiază și de merii care au crescut Între timp torențial asfixiind iarba caldă și plină de soare... o curte unde un măr bătrîn cu fructe sticloase și acrișoare a rămas martor fidel al timpului cînd am făcut și eu parte dintre zeii ce se jucau În țărînă fără să se Întrebe ce este fericirea, dar trăind-o.. Însă nimeni nu mi-ar reda și sufletul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
În rochie lungă de voal, în mâini cu o tavă de argint. Goală, sub voalul violaceu. Mâini lungi, albe. Bust bronz, buzele roșii. Cearcăne de fard vânăt. Se apleacă spre urechea de curcan a turistului. Rochia de voal flutură. Sânii sticloși, bobul bec din mijloc. Senatorul nu pare să observe, însă. Zâmbetele infinitului, a cărui muzică o ascultă, pierdut, la casca prinsă peste urechile clăpăuge... Se trezise Tolea, readormise, cine să mai știe. Orașul în beznă. Ulicioarele cotite și murdare înghițite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
auriu peste pieptarul de mătase al cămășii sale impecabile. Zâmbește, mulțumit, privește mulțumit paharul cu lapte de pe măsuță. Lapte, asta ceruse misionarul. Lapte îi dăduse, maternă, agentul Afrodita, care își îndreaptă apoi, extenuată și agilă, trupul perfect si disponibil, sânii sticloși, butonul electric, șoldurile de aur. Clientul întinde, zâmbind, mâna spre paharul cu lapte. Când atinge paharul, izbucnește sirena. Tirul zgâlțâie pereții, trupurile, fotoliile, să scoale și morții. Alarmă infernală, sfârșitul lumii. Anatol Dominic Vancea Voinov zvâcnește, amețit, să oprească infernul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
nu l-ar privi, ca și cum nu el fusese cel care lăsase anume plicul la vedere, pe pupitru. Degeaba se tot sucește lunecoasa colegă Gina, atingând din greșeală registrele, pardon, atingând din greșeală clovnul, electrică atingere, scuză-mă, vai, cotul fragil, sticlos, oh, scuze. Eroare, zadarnică atingere, zadarnica. Privirea ei sfidătoare, șmecheroasă, doar doar va afla ceva, orice. Nici o șansă, scumpi urmăritori! Prada știe jocul și îi place. Nici o șansă, nici o șansă. Bufonul e blindat și locuiește în lună. Tovarășe Orest, Sursa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
poate. Nimic, nimic nu durează, nimic. Receptorul lăsat alături, pe masă. Cu dreapta formează numărul, codul surdomut. În stânga, ține mărul. A treizeci și noua rotire a discului. Sună, sună soneria purgatoriului, sună subțire, perforând pereții de sticlă verzuie, suprapuși, bariere sticloase, pe care cresc jerbe imense de putregai și fosfor. Nimeni, nimeni nu vrea să-și întrerupă somnul, hibernarea. Nimeni nu vrea să-și recunoască numele, vocea, nimeni nu vrea să scuture mlaștina groasă a apatiei care înghite sunetul și mișcarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
de alarmă trecu prin pântecul metalic, stewardesa se afla în fața sa, să-l servească, goală, sub rochia lungă de voal. Tava de argint din mâinile ei lungi trepida, ca și carcasa avionului. Se aplecase, totuși, spre el, îi întinse sânii sticloși, cu bobul bec din mijloc. Ochi mari mari și goi, în care nu se putea citi nimic, nimic, dar buzele vibrau peste dinții mărunți, ascuțiți. Șoptea ceva. „Aici“, șoptea. „E voie, aici e voie“, șoptea nimfa. „Aici, în aer, putem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
femeia, părul scurt, roșu, pe covor, lângă el, buzele lipite de ale sale. Goală, albă, lungă, subțire, o față îngustă și palidă și mari ochi verzi și buze moi, murmur, lipite de buzele sale, murmur, murmurând: iartă-mă. Întindea sânii sticloși, stângul, dreptul, să-i recunoască, să-i sărute. Superbe, delicate fructe, palid-violacee, tari, zemoase, cu biberonul lung și amar. „Iartă-mă, Dominic.“ Își lipise gura de lobul urechii lui clăpăuge. „Da, m-am uitat în portofel. Să-ți aflu numele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
anulează, amantissima“. Nu mai avea curajul să ridice privirea. Toma, iscoada salariată, dispăruse, la fel Irina, cu perversele ei migrene pubertare, și Tolea, bălăbănindu-se, în aer, fără ghidon, și bonomul Marga, și pensionarii Gafton, și argentinianul Mircea Claudiu, cu sticloasa sa Astrid, și subteranul Octavian Cușa, zis Tavi, fotograful surdomuților, toți, toți. Și bătrânul filozof Marcu Vancea dispăruse, până și el. „De ce râzi? Nu există scăpare, nu-i așa? Degeaba complicăm comedia, nu-i așa? Râzi de prudența noastră speriată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
adormiți, streașina ruginită, butoaiele borțoase cu gunoi, ghidonul unei biciclete, un topor rezemat de o mătură, o siluetă. În rama ușii înalte, silueta unui domn elegant. In jetul auriu al farurilor, bărbatul nu clintise. Fruntea mare, chelia metalică, privirea fixă, sticloasă. Un bărbat din alte vremuri, un domn din albumele interbelice, încremenit în rama ușii. Autobuzul opri brusc. Șoferul stinse farurile, strada dispăru. Curând, motorul și lumina porniră din nou. Dinozaurul se întoarse, opri la câțiva pași de clădire în fața ușii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
ghidului, lângă obrazul de prunc senil al turistului. Săreau brambura, cu brațele ridicate. Ca toți ceilalți pasageri, bulucindu-se unii peste alții. Dominic zvâcni, amețit, orbecăind lângă canapeaua scundă. Nervii rupți, dintr-odată. Auzea, undeva, vârtej de voci alertate, aripi sticloase de păsări ciocnindu-se și un șuierat scârțâit lung, ondulat, subțiat, vicios. Apoi, acum, cascadă de hohote vesele, roșii, demente, clopoțeii, clopoțeii, cabaretul diavolului. Izbuti să coboare de pe îngusta canapea uzată. Se îndrepta orbit spre spre spre, spre niciunde. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
fi găsită vreo urmă. Mai contemplă o clipă mormântul. Se ridică, în cele din urmă, mulțumit. O fracțiune de așteptare, apoi izbucni trilul nebun, râsul năvalnic, voios, de nestăvilit. Grădina celestă se umplu de râsul copilăresc, în cascade. Tot mai sticlos, mai sarcastic. Apoi îngroșat, tot mai îngroșat, bătrân, tot mai bătrân. Un râs gros și sufocat, ca de obicei. Soneria. N-are putere și n-are chef să ridice receptorul. Știe ce urmează: o lungă tăcere. Se repetă tot mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
și privise lungile alei ducând până sus, spre capătul parcului, la mormanul ăla de pietroaie de le zice cetate. Era o iarnă seacă, nu ninsese. Plouase mai toată noaptea și acum, în zori, copacii, cu poleiala de ghiață, cu țurțuri sticloși, aleile înghețate, cu chiciura cenușie, straturile goale, doar cu tufe sticloase și ele, se conturau grotesc pe fundalul unui cer brăzdat de dungile primilor raze de lumină, zgribulite sub straturi de chirceală parcă și ele. Atunci i-a venit ideea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
mormanul ăla de pietroaie de le zice cetate. Era o iarnă seacă, nu ninsese. Plouase mai toată noaptea și acum, în zori, copacii, cu poleiala de ghiață, cu țurțuri sticloși, aleile înghețate, cu chiciura cenușie, straturile goale, doar cu tufe sticloase și ele, se conturau grotesc pe fundalul unui cer brăzdat de dungile primilor raze de lumină, zgribulite sub straturi de chirceală parcă și ele. Atunci i-a venit ideea să înceapă seria gravurilor cu parcuri, cu copaci, cu siluete înghețate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
ca într-o Veneție înghețată, cu gondolele trase de cai pe gheața Dunării, bolborosea printre bulele copcilor torsul de motan al apei prin branhiile peștilor cu botul afară, înnebuniți de parfumurile teilor din moleculele de hidrogen, bile înghețate pe oglinda sticloasă, trilurile, ciripitul vrăbiilor gureșe, împietrite în picăturile înghețate pe care copiii le sfărmau sub tălpicile săniilor și ghetelor cu ținte, se auzea pe lângă scârțâitul zăpezii și fâlfâit de aripi și certuri păsărești, pupuitul guguștiucilor, împreună cu nelipsitul croncănit al ciorilor, foșnetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]