8,685 matches
-
întotdeauna mai mică decât pentru un „supraveghetor”, care interiorizează pericolul și acționează în numele unei eventuale „deviații” a „supravegheatului”. Pe un veghetor ni-l putem imagina moțăind, pe un supraveghetor niciodată. Veghetorul își păstrează, conform statutului său, un caracter diletant, amator; supraveghetorul, perspicace și intransigent, format pentru misiuni de culegere de informații, va fi, de cele mai multe ori, un „profesionist”. Astfel, toate virtuțile „veghei” se degradează, se preschimbă în contrariul lor în cazul „supravegherii”: „veghea de noapte”, practică a comunității sau plăcere proprie
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
pulsională și inavuabilă, este voyeurisme-ul, discutat în amănunt de Sartre. Am fi perfect îndreptățiți să-l asimilăm supravegherii, dacă n-ar exista totuși o diferență, credem, notabilă. E adevărat că și supravegherea și voyeurisme-ul se bazează pe o structură bipartită, supraveghetor/supravegheat (cazurile în care există mai mulți supraveghetori sau mai mulți supravegheați nu schimbă cu nimic funcționarea structurală a operațiunii); e adevărat și că ambele se disting prin absența neutralității ori a gratuității. Să mai adăugăm și faptul că le
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de Sartre. Am fi perfect îndreptățiți să-l asimilăm supravegherii, dacă n-ar exista totuși o diferență, credem, notabilă. E adevărat că și supravegherea și voyeurisme-ul se bazează pe o structură bipartită, supraveghetor/supravegheat (cazurile în care există mai mulți supraveghetori sau mai mulți supravegheați nu schimbă cu nimic funcționarea structurală a operațiunii); e adevărat și că ambele se disting prin absența neutralității ori a gratuității. Să mai adăugăm și faptul că le este proprie instrumentalizarea informațiilor. Ei bine, aici apare
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
comun, un dat imuabil le reunește pe toate trei: postura, care este aceeași - să vezi sau să auzi fără să fii văzut sau auzit. O postură ce pretinde îndeplinirea unei duble activități - camuflajul și dezvăluirea - și care asigură legătura dintre supraveghetor și supravegheat. Chiar dacă motivațiile diferă, procesul, același peste tot, organizează o constelație secretă, articulată grație unei practici și a tot ceea ce ea produce ca joc de ecouri și dependențe reciproce. Jocul se joacă întotdeauna în doi. Această diviziune permite privirii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
comunități omogene care trăiesc într-o deplină izolare. Comunități unde supravegherea emană de la sine. E vorba de o supraveghere de proximitate, care se exercită pe baza unui soi de intimitate socializată ce face din fiecare individ, rând pe rând, un supraveghetor și un supravegheat. Această permutare circulară definește cel mai adesea supravegherea între vecini, care ar putea fi considerată „moale” sau „blândă” în comparație cu supravegherea „dură” practicată din rațiuni de stat și care antrenează consecințe punitive severe. Supravegherea „moale”, de proximitate, se
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
reduce considerabil marja de manevră: ei trebuie să-și aleagă cu multă grijă interlocutorii și să fie atenți cu cine și ce vorbesc. Reacțiile lor sunt diferite, dar au, toate, un numitor comun: obligația de a ține seama de prezența supraveghetorului și de ceea ce comportă ea. Un celebru profesor neamț, însoțit pretutindeni de către un informator „identificat”, glumea numindu-l pe acesta „Eckermann al meu”, aluzie la secretarul căruia Goethe îi permisese să consemneze toate conversațiile avute împreună. Supravegherea ostentativă încearcă să
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
existența a doi termeni cu grade diferite de vizibilitate. Diferențierea poate atinge un maximum în situația paradigmatică în care una dintre persoanele implicate este perfect vizibilă, iar cealaltă pândește ascunsă undeva, nu se știe unde. Acesta este prealabilul oricărei relații supraveghetor/supravegheat și ecuația pe care trebuie să o rezolve orice regizor. În fond, regizorii sunt puși în fața aceleiași dileme cu care se confruntă atunci când au de-a face cu reprezentarea fantomelor: ei trebuie să aleagă fie soluția unei fracturi vizibil
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
curând mentală, abstractă, a supravegherii: domnul și stăpânul pândește din culisele întunecate... se sustrage privirii noastre, precum o fantomă ce stă retrasă pe margine și nu înaintează... În schimb, Alain Bézu nu ne ascunde nimic, tot dispozitivul e la vedere, supraveghetori și supravegheați deopotrivă; mai mult decât atât, la el, Nero intră chiar în sală, ca un spectator de onoare ce confirmă și consolidează propriul nostru statut de public supraveghetor. În felul acesta, supravegherea devine cumplit de crudă, de nemiloasă, căci
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Alain Bézu nu ne ascunde nimic, tot dispozitivul e la vedere, supraveghetori și supravegheați deopotrivă; mai mult decât atât, la el, Nero intră chiar în sală, ca un spectator de onoare ce confirmă și consolidează propriul nostru statut de public supraveghetor. În felul acesta, supravegherea devine cumplit de crudă, de nemiloasă, căci, în mod flagrant, ceea ce se presupune a fi invizibil se vede în toate detaliile. De data aceasta, torționarul e de față. Deși, în raport cu fantoma, din punct de vedere ontologic
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
obișnuitei lui îndeletniciri, iar publicul percepea, literalmente, josnicia omului și nimicnicia jalnică a faptei lui. Un înalt demnitar pitit după o perdea... pe care un prinț îl înjunghie dintr-o regretabilă eroare! Aici, ca și în alte situații similare, vizibilitatea supraveghetorului mărește impactul prezenței sale și provoacă reacțiile mult mai clare, mai categorice ale sălii. Concretul este întotdeauna o sursă de referință. În Creditorii, Strindberg imaginează un salonaș, perete în perete cu o cameră de pensiune de unde, rând pe rând, primul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
cele auzite. Spectatorul ar putea astfel asista la prăbușirea finală a lui Adolf, care „a auzit totul. Și a văzut totul. Iar cel ce și-a văzut destinul trebuie să moară” (p. 366). A face vizibilă sau a oculta prezența supraveghetorului este o întrebare importantă. Efectul de coprezență are multe avantaje și aduce un real câștig pentru teatru: de la locul său, spectatorul vede ceea ce un personaj nu vede, iar asta îi procură o plăcere suplimentară, cu totul specială, „brechtiană” am zice
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
plăcerea „vizibilității agenților de supraveghere”, pentru a parafraza celebra formulă referitoare la „vizibilitatea surselor de lumină”. Succesul spectacolului cu piesa lui Marivaux, Mama confidentă, regizat de Sandrine Anglade la Teatrul Vieux Colombier, se explică tocmai prin decizia de a arăta supraveghetorul și de a materializa scenic supravegherea. Tânărul angajat să-i urmărească când pe unii, când pe ceilalți, stă cocoțat într-un copac plantat exact în mijlocul platoului de joc, de la înălțimea căruia supraveghează mișcările celor de jos. Dar și noi, spectatorii
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
ceilalți nu văd. Ne aflăm, așadar, într-o situație de superioritate, fapt ce trezește în noi o plăcere copilărească, „voyeuristă”, pe lângă plăcerea adultului martor al supravegherii, căreia îi sesizează ambiguitatea și îi descoperă mecanismele. Căci, adoptând strategia coprezenței supravegheaților și supraveghetorilor, scena ne arată supravegherea „în acțiune”, lasă la vedere rotițele angrenajului și îi dezvăluie modul de funcționare. Iar noi, din sală, privim această mașinărie numită supraveghere, din care nu lipsește nici un element. Reciprocitatea trunchiatătc "Reciprocitatea trunchiată" „Pentru o supraveghere e
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
apropiere, că dă târcoale prin preajmă, aidoma unui zeu căruia el, biet om vânat cu insistență, îi uzurpă statutul de omniprezență invizibilă tocmai prin faptul că a aflat de existența lui, că îl „simte” pândindu-l... Într-adevăr, prin „anonimizare”, supraveghetorul se erijează în făptura divină care, odinioară, judeca muritorii de rând de la înălțimea tronului său ceresc. Numai că postura lui de supraveghetor pământean este complet lipsită de legitimitate spirituală și asta îl face detestabil: ceea ce putea fi acceptat ca un
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
tocmai prin faptul că a aflat de existența lui, că îl „simte” pândindu-l... Într-adevăr, prin „anonimizare”, supraveghetorul se erijează în făptura divină care, odinioară, judeca muritorii de rând de la înălțimea tronului său ceresc. Numai că postura lui de supraveghetor pământean este complet lipsită de legitimitate spirituală și asta îl face detestabil: ceea ce putea fi acceptat ca un drept de netăgăduit al lui Dumnezeu (dreptul de a-și supraveghea supușii și de a le cântări purtarea) nu poate fi acceptat
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
un drept de netăgăduit al lui Dumnezeu (dreptul de a-și supraveghea supușii și de a le cântări purtarea) nu poate fi acceptat ca un drept acordat oamenilor. „Supravegherea profană” nu este decât mimarea caricaturală, grotescă chiar, a „supravegherii divine”. „Supraveghetorul” laic este absent, ca și Dumnezeu, și, la fel ca El, observă și acționează. Această substituire va fi percepută drept ceea ce este: o uzurpare. Omul adoptă postura divină pentru a exercita asupra semenilor săi un control decis în mod unilateral
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
instaurează astfel o reciprocitate trunchiată, „înjumătățită”, generatoare de temeri profunde ce vin să se înrădăcineze în conștiința unui singur om, a unui grup social sau a întregii societăți. Supravegheatul se vede astfel implicat într-o relație de schimb pervertită, în măsura în care „supraveghetorul” își atribuie, din rațiuni nejustificate, lipsite de orice temei, un statut diferit de al lui. Suntem doi, dar celălalt îmi scapă, se eschivează, mă evită. Acest fapt, pe bună dreptate revoltător, se află la originea repulsiei pe care a produs
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
total diferit și inechitabil, căci, a priori, instanța care supraveghează se definește prin „depersonalizare”, în vreme ce instanța supravegheată este redusă la o sumă de informații strict „personale”. Când nu e vorba de spionaj economic sau strategic, ci de supraveghere politică interpersonală, „supraveghetorul” pleacă de la premisa potrivit căreia îndeplinirea corectă a misiunii sale constă în culegerea unui maximum de informații individualizate, indiferent de veridicitatea sau de importanța lor. De selectarea și de interpretarea acestora se va ocupa mai târziu o a treia instanță
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
corectă a misiunii sale constă în culegerea unui maximum de informații individualizate, indiferent de veridicitatea sau de importanța lor. De selectarea și de interpretarea acestora se va ocupa mai târziu o a treia instanță, de obicei plasată în afara relației duale supraveghetor/supravegheat. Relație care, așa cum am mai spus, nu face decât să simuleze reciprocitatea legăturilor pasionale și care nu reprezintă, în fond, decât versiunea lor deteriorată. „Aici nu ești niciodată singur” - supravegherea se exercită tocmai pentru a anula siguranța oricărui refugiu
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
indispensabile... ceea ce e indispensabil se plătește! Lucrurile stau oarecum diferit în piesele istorice ale lui Shakespeare, unde moneda de schimb poate fi înălțarea în rang; de fiecare dată, însă, perspectiva unui beneficiu, material sau moral, motivează acordul dat comanditarilor de către supraveghetorii dispuși în orice clipă să slujească, evident, contra cost. Supravegherea presupune, în mod explicit, profituri economice sau politice. Supravegherea ca activitate concretă (zisă și supraveghere orizontală) nici nu poate fi concepută în afara unei remunerații, indiferent de natura acesteia. Ea rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
după ce și-a terminat treaba, cel mai bine e să fie decapitat ori împușcat. Comanditarii încep prin a încheia un contract și sfârșesc prin a nu achita contravaloarea serviciilor comandate. De fapt, rareori se întâmplă ca aceste servicii, pe care supraveghetorii tocmiți au consimțit bucuroși să le îndeplinească, să fie răsplătite. Pactul nu este respectat, iar supraveghetorii sunt penalizați: în cel mai rău caz, uciși; în cel mai bun caz, neplătiți. Cei slabi pierd întotdeauna. Și, pe deasupra, pentru că au acceptat să
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
prin a încheia un contract și sfârșesc prin a nu achita contravaloarea serviciilor comandate. De fapt, rareori se întâmplă ca aceste servicii, pe care supraveghetorii tocmiți au consimțit bucuroși să le îndeplinească, să fie răsplătite. Pactul nu este respectat, iar supraveghetorii sunt penalizați: în cel mai rău caz, uciși; în cel mai bun caz, neplătiți. Cei slabi pierd întotdeauna. Și, pe deasupra, pentru că au acceptat să încalce morala, nimeni nu-i regretă. Vulnerabilitatea praguluitc "Vulnerabilitatea pragului" Supravegherea amenință mai ales marginile, împrejmuirile
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
supravegherii. Aura protectoare a „marginilor”, a „limitelor” dispare: supravegherea le anexează și le folosește în scopuri specifice. Avem de-a face aici cu acea supraveghere prin efracție, cu acea supraveghere prin vizorul ușii sau prin gaura cheii despre care vorbește Supraveghetorul general în finalul piesei lui Genet, Maximă supraveghere. Supraveghetorul se constituie astfel într-un spectator care urmărește și interpretează informațiile „din spatele ușilor”, poziție inferioară, desigur, dar bun punct de observație, pentru care interiorul, cu personajele sale, sfârșește întotdeauna prin a
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
le anexează și le folosește în scopuri specifice. Avem de-a face aici cu acea supraveghere prin efracție, cu acea supraveghere prin vizorul ușii sau prin gaura cheii despre care vorbește Supraveghetorul general în finalul piesei lui Genet, Maximă supraveghere. Supraveghetorul se constituie astfel într-un spectator care urmărește și interpretează informațiile „din spatele ușilor”, poziție inferioară, desigur, dar bun punct de observație, pentru care interiorul, cu personajele sale, sfârșește întotdeauna prin a căpăta aspectul unei scene. Această invadare a spațiului privat
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
adevărată, când mască, supravegherea se deplasează neîncetat dintr-o tabără în alta. Această eroare de evaluare se află la originea unei ambiguități ce duce finalmente la revelarea adevărului. Procedeul se regăsește și în alte opere, în care, de cele mai multe ori, supraveghetorul își însușește în mod deliberat o identitate falsă, datorită căreia este în măsură să facă descoperiri cu consecințe întotdeauna complexe: Mercur, în Amphitryon - de la greci până la Molière sau Kleist -, sau Clarin, într-o piesă mai puțin cunoscută a lui Calderón
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]