3,451 matches
-
se încordase și începuse să scâncească de cum văzuse clădirea creșei. — Teama de separare, a spus scurt una din angajatele creșei. O să-i treacă. Hugo își dorea să poată crede lucrul ăsta. Dacă Theo voia, la modul serios, să stea cu taică-său, asta însemna că într-adevăr ura creșa. Nu se putea spune că împreună cu Hugo se distra prea tare. Theo părea să-și petreacă majoritatea timpului plângând, în timp ce Hugo se chinuia să înțeleagă de ce fiul lui plângea. Hai, dragul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
se apuca să-l curețe pe Theo după ce acesta detonase cea mai substanțială încărcătură de scutec din scurta lui viață. Theo suferea de limbrici. Îi luase de la creșă și, generos ca de obicei, nu ezitase să-i împartă și cu taică-su. Ceea ce însemna că frământarea interioară a lui Hugo avea mai mult decât o cauză imediată. Singura lui consolare era că Amanda nu putea să atace din străinătate. Hugo știa că nevastă-sa plecase din nou la New York. Și cu toate că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
frece murdăria cu unul din bureții copilului. — Nu-și dă seama că asta e făcută din crêpe de Chine? a mârâit ea. Când s-a auzit soneria, Amanda a fugit de la chiuvetă, înșfăcându-l, din nou, pe Theo. Rupt de lângă taică-su, copilul a început să plângă încet și obosit. —Ei, taci din gură, i-a sărit Amandei muștarul. Maică-sa a luat, apoi, o jucărie de pe marginea căzii și i-a înfipt-o în gură. Hugo s-a uitat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
făcuse. Totuși, pentru el a fost un motiv de mare mândrie și, în același timp, de amarnic regret că Theo nu a izbucnit în plâns și nici n-a făcut vreo criză. Pentru prima dată, i-ar fi făcut lui taică-său un mare serviciu, iar pe maică-sa ar fi pus-o într-o lumină foarte proastă. Dar Theo nu se mai deda unor astfel de comportamente. Sub nici o formă. În vreme ce Hugo se relaxase și înflorise în calitate de tată, Theo se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
cu furie. Dulcețurile zburau în toate părțile (cojile de lămâie se lipeau cel mai bine de pereți) și, odată cu ele, și iluziile mele într-o memorie blândă și intactă. Spre deosebire de tipul ăla cu ceaiul și prăjitura, de care îmi povestea taică-meu, îmi zdruncinam momentele cele mai vii și senzațiile cele mai dragi, nu ca să am ce să păstrez, ci ca să nu am ce să-mi amintesc. Trebuia să-mi duc viața până la capăt, egală cu mine și cu micile contradicții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îl iei pentru că ai nevoie de el“. Bineînțeles că nu dădeam doi bani pe lozincile comuniste, și nici pe viitorul „societății socialiste multilateral dezvoltate“ care mi se oferea, “încet-încet“, prin grija tovarășului. O fi fost el „Părintele Tuturor“, dar nu taică-meu și, dacă stau să mă gândesc bine, nici tatăl colegilor mei. Îl uram, însă mă obișnuisem. În plus, trebuia să ajung undeva, nu la țară (acolo urma să mă arunce nenorocita de repartiție), poate chiar în București, indiferent unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sa fie egala cu trasul pe roata? de vf.) Astfel de aventuri prin timp și spațiu, care cerșeau respect și duioșie, mă scoteau din sărite. Era ca și cum istoria se milogea de mine să-i recunosc meritele. Parcă-l auzeam pe taică-meu, explicându-mi cum m-a crescut. Ce mă interesau pe mine eroismele de operetă, care sfârșeau ba cu pupături de mâini, ba cu un cui înfipt în cap? Faptele oricum se pierduseră pe drum, nu mai știai cine-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
riscam nimic. N-avea cu cine să se certe. În fiecare noapte, o luam de la capăt. Maria se lipea de mine, frumoasă ca o necunoscută. O iubeam rău, dar nu trebuia să-i spun, cu-atât mai puțin să afle. Taică-meu mă educase nemțește, învățându-mă să-mi adun gândurile și să-mi reprim sentimentele. După ce terminase cu educația, plecase în Germania; și-o luase și pe maică-mea cu el. Deși pe sfert grec, pe sfert muntean, pe sfert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Pe la paisprezece ani (vârsta cruzimii maxime), intrase definitiv în atenția mea și-a lui Mihnea; splendoarea nebuniei avea un preț, și el trebuia plătit. Nu se știe cum, reușisem să-i insuflăm certitudinea că a fura cheile de la mașina lui taică-su și-a ni le-aduce nouă la fiecare două seri e-un lucru normal și prietenesc. Dădeam relaxați ture prin cartier, cu Mihnea la volan, în timp ce Ovidiu urla în spate. Într-o seară, când mișcam mașina pe străduțe, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
după ea: ziceau că sunt rude cu bolnavul. După ora unu, când bulevardele erau deja ocupate, toată lumea claxona; vineri, concertul începea de la douăsprezece. Am lăsat mașina în parcarea prezidențială sau, mă rog, puțin pe lângă ea. Bătrânul Opel Astra al lui taică-meu, prima serie, fără 16 valve, făcea figură de-automobil de epocă pe lângă celelalte. Nici nu puteai povesti scena, asemenea minuni defilau doar prin revistele de specialitate. Te uitai la capotele nichelate, cu grile de crom, și nu curgea un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era și mai simplu; păreau blocați în spațiu-timp. Nu evoluau, străini de ideea de progres: găseai aceleași forme și modele ca-n anii șaizeci, groși, umflați, impenetrabili, cu tocul mare și pătrat, ca un cub de lemn. Ți-i împrumuta taică-tău, când făceai optișpe ani și-ți zicea să ai grijă de ei. Toamna, când începeau ploile, îi dădeai cu cremă de ghete „Guban“, neagră (maro nu se găsea), după care îi lustruiai cu-o perie imensă, ovală, ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de la 50 de metri, ca pe vremuri reclama la pește oceanic de pe Magheru. Tot ce era inutil se dusese naibii. Nici batiste nu puteai să mai cumperi. Înainte, lumea își sufla nasul în batiste. Așa arăta obiceiul pe vremea lui taică-meu, a lui bunicu’ și-a lui străbunicu’, ba chiar și-n timpul lui Ludovic al XIV-lea. Nu fuseseră atâția oameni din atâtea țări tâmpiți atâtea secole, să folosească întâi fețe de masă, pe urmă batiste. Le vedeai peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
absolut nimic despre dispariția tipului? Cum, când, în ce fel?“ „Nimic. Într-o dimineață, n-a mai venit la birou. Pur și simplu n-a mai apărut. Ianuarie 1943. Cunosc și ziua, e-aceeași cu ziua de naștere a lui taică-meu: 11 ianuarie 1943. Cât despre Colossus, realiza operațiuni matematice (în special de calcul probabilistic) de-o mie de ori mai rapid decât orice mașinărie existentă la vremea respectivă. Avea niște tuburi electronice imense, cât un dulap de mari, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
capote: avea vreo trei saci dosiți în pivniță, printre butoaiele cu murături. Nu știau vecinii ce li se-ntâmplă cu mașinile și lucrurile din casă, ieșeau dimineața și mai lipsea ceva. Întrebau în stânga, întrebau în dreapta; de pomană. L-a prins taică-său într-o iarnă, din greșeală: a desfăcut un sac de cartofi, să ducă sus la masă, și-a dat peste capace și sigle. Avea de toate acolo: Moskvich, Fiat 850, Ford Escort, Wartburg, Alfa Romeo, BMW 3.0 SI
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să ducă sus la masă, și-a dat peste capace și sigle. Avea de toate acolo: Moskvich, Fiat 850, Ford Escort, Wartburg, Alfa Romeo, BMW 3.0 SI, Mercedes 200, chiar și Lăstun. Nu i-a venit să creadă lui taică-său, când a băgat mâna după cartofi, și-a scos un pumn de sigle. L-a chemat pe-Andrei în pivniță și i-a tras o bătaie soră cu moartea; cred că și-acum mai are semnele. Pe urmă l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nici de papițoi, nici de activist, dar parcă nu eram eu. Fără blugi și col-roulé, mă simțeam ca pe Marte. Am îmbrăcat totul repede, mental, ca să scap de corvoadă. Repede nu însemna și neglijent. Eram atent la detalii, învățasem de la taică-meu mecanica nemțească a ansamblării vestimentare (deviza lui: „Haina-i ca ceasul!“): cămașa să nu facă pliuri și cute; nodul cravatei să fie plat și drept (nu gros cât pumnul, ca la partid); dunga șlițului să vină în prelungirea liniei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
bineînțeles. Mă simțeam liber în ele, sportiv. Pieptănătura, umerii sacoului scuturați de scame imaginare, ca Otilia pe reverele lui Pascalopol. Gulerul cămășii îndreptat. Păream onorabil și onest. Cât să-l conving pe tânărul Lupu. Și, fie vorba între noi, nici taică-meu nu reușea să arunce cu Istoria lui Călinescu, pentru că, pur și simplu, n-o avea: nu reușise să adune banii de care ar fi fost nevoie, ca s-o cumpere de la Scurtu. Pe Maria, în schimb, am urmărit-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în stomac. „Bună, ai?“, a rânjit Mihnea. „Marfă de munte, nu poșircă apoasă, făcută de localnici cu corcodușe de Tulcea. A lor nici nu se poate bea, zici c-au scăpat o scrumbie înăuntru. Rețeta lui bunică-meu, învățată de la taică-su. 60 de grade, dublu distilată, prune de Câmpulung, întărite cu pietriș și puțin găinaț. Prune-adevărate, culese de pe deal, de la moșie.“ Maria era să se înece. Tocmai luase o gură din sticlă. „Am glumit cu găinațul. De băgat, bagă doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Balcic.“ „Până l-a găsit cineva și-a pus mâna pe el...“, am zis, uitându-mă insistent spre sacoșa de lângă pantofi. „1943... Anul de pe tablou...“, a observat Maria, sprijinindu-se mai bine de perne. „Și data de naștere a lui taică-meu.“, am completat-o. „Dar mai e ceva. De ce n-ai luat tu aparatul mai devreme, dacă tot ai dat de cap întregii povești?“ Întrebarea era adresată tânărului Lupu. M-a privit în ochi și-a evitat răspunsul. „Aș putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care a deschis dulapul. Pe lângă ce v-am spus, mai creșteau pe-acolo o grămadă de nimicuri, vechi și indispensabile: cearșafurile familiei (cu găurile inerente produse de trecerea timpului), niște căciuli de blană (învelite în plastic și levănțică), nasturii lui taică-meu (închiși într-o cutie lungă de sidef: vreo 200, de toate formele și mărimile), două perii de pantofi (cu firele pe jumătate chelite), termometrul bunică-mii (l-am folosit și eu, în copilărie, încălzindu-i mercurul la aragaz), 24
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Mare? Alexandru cel Bun? Alexandru Ioan Cuza?“ Mihnea s-a uitat ciudat la mine și mi-a făcut un semn. „Deschide-l la pagina 9. Citește.“ Nu era o invitație, ci o somație. Am răsucit paginile pe după cotor (așa cum ura taică-meu) și-am citit: Chicotelile răzbat însă dintr-o altă bulă, în interiorul căreia fabrica de cărămidă se lăbărțează, iar lumea din cartier se adună la o petrecere pe strada cu nume nepotrivit: Intrarea Uriașilor. La capătul fundăturii, acolo unde drumeagul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu trebuia s-o aflu. Mă simțeam agresat, plictisit, ca un viol la domiciliu, un asalt brutal și mediocru în intimitate. Parcă circulam împreună în aceeași pereche de pantaloni. În plus, cartea nici nu era a mea, era a lui taică-meu. Bătrânul păstrase un respect nemțesc față de volume: le parcurgea evlavios, deschise doar pe jumătate. Făcea însemnările cu creionul, subțire, să se șteargă ușor. Cu paginile, trăia o adevărată poveste de dragoste. Le întorcea încet, cu grijă, să nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
condițiile astea, e lesne de înțeles că fetele și femeile, reale sau imaginare, veneau ele la mine tot timpul: superbe, atrase, respinse. Lista începea, freudian, cu maică-mea (pe care, în termeni clari și categorici, vroiam s-o separ de taică-meu și s-o iau de soție), și se termina cu Maria. Născoceam orice ca să-mi despart părinții, de la crize de plâns când plecau la serviciu, la simularea spaimei în timpul furtunilor de vară. Rezultatele se dovedeau pe măsură: obțineam când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
furtunilor de vară. Rezultatele se dovedeau pe măsură: obțineam când săruturi prelungite pe-obraz (ele aveau să-mi dea repulsia calmă și justificată de mai târziu față de buzele mânjite cu ruj), când un loc privilegiat în patul din dormitor, între taică-meu și maică-mea. Asta nu-i împiedica să forfotească, improvizau ei și-așa, cu mine la mijloc, dar nu eram eu suficient de mare ca să-mi dau seama; în plus, oboseam repede, imediat mă lua somnul și scăpam reprezentația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era întărit cu sculele-autorității strămoșești. Nimeni nu crâcnea. Străbunicul Ionel bubuia cu pistolul în tavan, dacă se întâmpla să nu îi vină ciorba caldă; bunicu’ Vitalian își strunea familia cu-o cravașă superbă, cu mânerul din lemn vișiniu de cireș; taică-meu mă atingea cu-o nuielușă sau o curea (în funcție de măgăria săvârșită). Așa am ajuns și noi, și Moroienii, un ansamblu prosper, disciplinat. Cum spuneam, însă, de la un anumit moment încolo, lucrurile au început să se schimbe. Pe la sfârșitul anilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]