1,162 matches
-
sens, de asemenea, capătă culoare, dacă este cercetat în ansamblul său. Vom observa, astfel, cum metaforele succesive pe volume decurg ca într-un liant, una din cealaltă, ele conținând, totodată, metaforele deschise și metaforele opace, realizând, astfel, acea continuitate a toposurilor poetice despre care vorbeam anterior. * Marcate de vârsta asemănării cu aproapele, dar și de începutul unei lungi și infinite căutări a propriei identități, Persoana întâia plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970, devin toate
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și a transpunerii obiectivului în subiectiv. Totodată, acest volum devine premisă pentru celelalte, fiind cel mai complex în ceea ce privește temele și simbolurile poetice, pe care autoarea le va relua ulterior, transformându-le. Vorbim, astfel, despre o deconstrucție interioară, la nivelul propriilor toposuri poetice, realizată prin intermediul vârstelor. Deși considerată de Alexandru Piru ca făcând parte din cel de-al doilea val al Generației '6041, Ana Blandiana, fire inteligentă și sensibilă totodată, folosește cu dibăcie întreg arsenalul pus la dispoziție de neomodernism, apropiindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
albia mea copilărească-/ Epoleții generației mele/ Cine ar îndrăzni să îi jignească?". (Mândrie) Raportarea permanentă la ceilalți, într-o perfectă suprapunere cu sine, cu propria viață socială și chiar intimă devine elementul definitoriu al condiției poetice, idee care, alături de alte toposuri, precum vârsta copilăriei, fericirea, jocul, bucuria de a trăi, moartea sau tăcerea, capătă o notă aparte la Ana Blandiana. Astfel încât, la fel cum în Copilărie ("Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura oaselor distinctă,/ Inima apăsa pe clape
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
vreme/ Când nu voi putea trăi fără toate acestea,/ Când voi fi obligat să recunosc/ Dreptul la importanță/ Întregului univers./ Va veni o vreme,/ Dar acum lăsați-mă, pentru Dumnezeu,/ Lăsați-mă numai cu mine". (Va veni o vreme) Aceleași toposuri și motive, dublate de o veșnică reîntoarcere către sine, care poate fi propriul trecut, se conturează și în A treia taină, 1969, cel de-al treilea volum al autoarei, printr-un soi de misticism, de taină, așa cum imperfect încearcă titlul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
volumele anterioare, izbutind să-și asume deplin problemele morale și existențiale, pe care le consideră esențiale, și să le individualizeze ca trăiri veritabile 89". Jocul, nostalgia, spiritualitatea, exuberanța, tăcerea devin embleme, mai mult sau mai puțin concrete, ale traversării timpului, toposuri definitorii ale liricii Anei Blandiana, încărcate însă, cu o nuanță diferită. Deconstruind canonul prim al semnificațiilor acestora, promovat în poeziile de început, poeta le încarcă acum cu sensuri noi, aproape opuse celor originare. De exemplu, exuberanța de la început, în care
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
celălalt, adică în sine, cei doi parteneri fiind una și aceeași persoană. Printr-o revoluționare a limbajului postromantic, autoarea creează un erotism cu accente tulburătoare, împrumutând elemente blagiene sau stănesciene. Intertextualitatea se constituie într-un soi de colaj, în care toposurile sunt recontextualizate. Lirismul confesiunii, specific întregii epoci moderne, este lirismul interiorizării, deși senzualitatea este ucisă prin "ținuta grațioasă și solemnă a stilului, care dă poemelor o fluiditate hieratică, marcată printr-o fină intuiție a ritmului (Îți aduci aminte plaja? Așteaptă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
se întretaie, pe alocuri, cu metaforele deschise și cu metaforele opace, totuși, ele devin stigmatul acestor volume de început, pe care le-am numit și volumele deconstrucției. În consecință, autoarea deconstruiește, pe parcursul lor, metafora tradițională, fiind deconstruite, odată cu ea, și toposurile poetice, temele, motivele care caracterizează marea tradiție a scrisului interbelic. Dizolvarea vechilor sensuri se suprapune dizolvării canonului paradigmatic neomodernist și chiar dizolvării propriului canon. Desigur, Ana Blandiana păstrează de la Generația '60 o construcție guvernată de "imagini artistice dense, novatoare, în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
interioare a poeticii acestora, similară prin teme, motive, realități create. Premisa de la care pornim are în vedere elementele poeticii deconstrucției, care presupun, așa cum am stabilit în capitolele anterioare, o reconstrucție interioară a unei realități exterioare, printr-o reconsiderare a unor toposuri prestabilite și o pliere a acestora pe biografia eului creator. În consecință, metafora va juca un rol central în analiza noastră comparativă, ea fiind fiigura centrală a stilisticii, cea care generează noi realități în artă. Desigur, "o literatură fără constructe
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
reconstrucție. Reconstrucția Universului, prin poezie, se înfăptuiește la Ana Blandiana, pe parcursul celor 12 volume, fiecare dintre ele aducând o notă de originalitate, specifică pentru generația '60. " Deși putem spune că Ana Blandiana este o reprezentantă tipică a generației '60, în măsura în care toposurile, temele, motivele, dar și mijloacele de expresie ale reprezentanților ei se regăsesc, în doze și cu finalități variabile, în creațiile sale, e limpede însă că, deși, în cadrul acestui gen proxim care e noțiunea mai mult sau mai puțin relativă de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
conduce inevitabil spre un "vid stilistic", o denudare, o părăsire a învelișului protector, pregnant metaforic, atât de prezent în volumele anterioare. Metaforele-simbol luate în discuție sunt: copilăria, ploaia, oglinda, tripletul vis-somn-moarte, cu tot angrenajul de sensuri derivate sau congenere. Sunt toposuri pe care Alina le va identifica, pe rând, perseverent, în toate volumele publicate de Ana Blandiana. În cazul ploii, comparația cu Bacovia este pertinentă, deși, la poeta șaizecistă, acest simbol impune o semantică a metamorfozabilului. Dincolo de metaforă este și ironie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ochii tăi" îi spune tânărul pictor celui care l-a condus discret spre căile spiritului și ale artei. Este una dintre cele mai frumoase mărturisiri din cultura lumii privitoare la relația maestru-discipol, nici patetică, nici melodramatică, nici clișeizată, așa cum riscă toposul, ci într-un fel de stilizare bizantină a limbajului și expresiei vizuale, emanând blândețe și confirmând frumusețea recunoștinței. Prin ochii profesorului Elvira Sorohan au început să vadă lumea literaturii mulți tineri în jur de 20 de ani, adică exact atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
și măsură, astfel încât "celea ce să cad credinții istoricești hotare [s.m.]72 să nu fie depășite. În relație cu locul comun al credinței fie ea în spațiul hotărnicit al istoriei, în Dumnezeu sau în puterea scrisului cartea-candelă propune un alt topos, sacru, al luminii străjuind gândul învățăturii 73 și un timp al arderii, al combustiei spirituale consacrate atingerii finalității cunoașterii de sine și de Dumnezeu, unde modelele umane întruchipate de scriitor ar fi, în termenii lui Balthasar Gracián, cel al discernătorului
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
exemplu, pe Mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei, într-un dialog confesiv cu cititorul, reflexiv și autoreferențial, cu interogări de sine și mărturisire a lăsării în nădejdea puterii divine, așa cum se configurează el în prefața la Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652. Înainte de toate, toposul înmulțirii talantului, ca reper ținând de responsabilitatea asumată, vocația descoperirii, a scoaterii în lumină și a facilitării accesului la sens: "Drept acéia și Smerenia Noastră, văzănd o comoară ca aciasta ascunsî și ca o gradinî încuiată, plinî fiind de toate
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de bine" a antecesorilor săi, o convertește în smerită datorie de a urma acelora ce "multă nevoință au arătat spre ceale besericești" (regăsim aici tușele unui autoportret implicit). În predoslovia la Psaltire, Buzău, 1701, Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, deși exploatează magistral toposul modestiei pe întreg parcursul textului, prin micșorare a propriei persoane și minimalizare a efortului său "puțina și mica mea ostenală" -, păstrează în subtext ceva din superioritatea subsidiară a autorității religioase, care, în introducerea la Învățătură preoților pe scurt de șapte
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ascunde în țărînă și ucide furnicile care transportă grăunțe. Este deci numită leu și furnică deoarece este furnică pentru celelalte animale, dar leu pentru furnici." Și alți autori medievali, între ei un Rabanus Maurus (cca 780 856), își însușesc acest topos, cu ecouri până în literatura modernă, de exemplu la Flaubert (Ispitirea Sfîntului Anton)121. Dacă ne gândim acum la reprezentarea furnicoleului în imaginarul medieval, răsfoind diferitele bestiarii europene disponibile pe internet, nu am găsit decât următorul desen dintr-un manuscris medieval
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
această privință cu acel interesant soi de vietate care este și făptură, și casă la un loc, și care se numește broască‑țestoasă“. Sîntem mult mai aproape de Omul din subterană decît de romanticii eroi ai lui Pușkin și Lermontov. Celălalt topos, locuința Nastenkăi, este împrumutat totalmente din Pușkin, din poemul Căsuța din Kolomna, trecut și el la „bibliografie“. Regăsim aici o tînăra fată, o mamă bătrînă, cu ocupația predilectă de a împleti ciorapi, precum și o bucătăreasă, tot Fiokla și tot surdă
[Corola-publishinghouse/Science/2088_a_3413]
-
confort dacă acesta nu s-ar meta morfoza, pe seama cititorului, într-o inducție difuză de stare. Fiindcă una e să trăiești pe Champs-Elysées și alta este să reinven tezi empatic Champs-Elysées rămânând acasă. Ceva-ceva din realita tea unui astfel de topos dobândește magnetismul viziunii intensifi cate de participare afectivă transmisibilă, iar aceasta ajunge să se răsfrângă și în spațialitatea difuză, concurențială și complementară locuită de scriitoare, ajungând prin cititori și în exteriorul social al peisajului cultural românesc. Știm ce poate însemna
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
întîi pe urmele lui Husserl și Heidegger, autoarea ne demonstrează că Lévinas nu s-a mulțumit cu o asimilare a noțiunilor de pentru sine și dezapropriere de sine, oricît de seducătoare ar fi, ci merge mai adînc, spre acel a-topos unde Infinitul poate investi chipul orizontal pentru a-i conferi verticalitate spiritual:. Faptul de a se întreba și a se interoga nu suprimă răsucita îngemănare a Aceluiași și a Altuia în subiectivitate, ci trimite la aceasta. Este vorba de o
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
scindat face să șchioapete funcția auctorială cea care, în mod obișnuit, atestă coerența și legitimitatea spuselor antrenînd în acest dezechilibru certitudinea noastră de cititor potrivit căreia discursul este proprietatea exclusivă a unui enunțător unic. Deci discursul nu mai apare ca topos esențial al eului totalizant, ci ca nisipurile mișcătoare ale unui subiect superior ironic, deziluzionat și jubilator, ce caută să-și însușească limba Celuilalt, pentru a se juca cu ea, pentru a se înfășura și desfășura din ea. E, poate, un
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
aș fi recunoscut. Ziua, anul nașterii mele, totul mi se părea nou și inexplicabil, fără nici o legătură cu mine. Psihiatrii numesc asta sentiment de înstrăinare. (...) Prostrat, nedumerit, scîrbit în fața revelației de a fi sine însuși. (pp.16,51) Eul devine toposul negativității universale și un hiatus se adîncește în sînul subiectivității. Acest Eu care dorea cu disperare să șteargă orice distanță dintre Eul suprem și sine, se regăsește în vecinătatea incofortabilă a neantului, această non-esență care îl împiedică și să se
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
la subiect sau a ceea ce în subiect este ireductibil la el însuși. Dacă în limba latină paroxitonul înseamnă penultimul, iar paroxismul ar fi, plecând de aici, momentul penultim, premergător sfârșitului, atunci am putea spune că, deși seducția nu are un topos, ea ar putea fi situată în această stare neterminată, mereu prelungită, prin urmare, paroxistică (și uneori paradoxală). Ea nu poate fi apropiată noțiunii de katharsis decât în sensul stabilirii unei opoziții între ele, din moment ce seducția nu poate fi gândită decât
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de logică este legat în mod organic de funcționarea secretului; al treilea aspect se referă la faptul că ambiguitatea secretului și rolul său esențial jucat în această logică se reduc la "dramaturgia Ființei și a Neantului" în care se găsește "toposul esteticului"552. În zona esteticului, susține Parret, logica seducerii se impune atât seducătorului, cât și celui sedus, astfel încât ideea "strategiei" devine superfluă − logica seducției se prezintă atât ca derealizare, cât și ca desubiectivizare, instituind terenul aparențelor și al simulacrului. Astfel
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
a-i privi teoria ca întreg și nu fragmentar, pentru a nu pierde din vedere aspecte importante ale abordării. Baudrillard rămâne vulnerabil în multe dintre justificările aduse teoriilor sale, dar partea pozitivă pe care o aduce se găsește în alt topos, și anume acela al provocării pe care o lansează prin modul său de a concepe teoria și teoretizarea lucrurilor. De altfel, respingerea corespondenței dintre realitate și descrierile sale teoretice i-a adus concepției lui Baudrillard calificativul de "anti-program", iar Barry
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
și aceea de a precipita lucrurile spre sfârșit, pentru a putea să vezi dincolo de ele"575. Strategia distanțării și a refuzului explicit de a lua drept adevărate explicațiile obișnuite, situarea gândirii și a limbajului într-un agon perpetuu, negarea vreunui topos absolut sunt, prin urmare, câteva din tehnicile intelectuale frecvent utilizate de către autorul francez. De asemenea, o temă dragă lui Baudrillard schimbul simbolic pare a se fi inserat și în modalitățile sale de a scrie, care devin forme non-acumulative (spre deosebire de formele
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Totuși, deși suntem avertizați că "drumul parcă era pustiu", mai ales fiindcă "a-nceput ninsoare mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejească", doi călători misterioși bat în poarta hanului. Sosirea lor are, din nou, valența unui topos premonitoriu la Caragiale (corespondentul vorbărețului cuplu de studenți întâmpinat de Leiba Zibal). Atunci când unul dintre oaspeți i se adresează hangiului pe nume, adăugând că i-a aflat identitatea din mărturisirile tovarășului său de călătorie, Stavrache, mirat, vrea să afle identitatea
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]