2,644 matches
-
individ. Dacă spațiul infinit al universului ar fi comparat cu întinderea vastă a oceanului, conștiința omniprezentă a spiritului primordial ar putea fi comparată cu umezeala apei oceanului, datorită calității sale pătrunzătoare, cuprinzătoare a întregului univers. În calitatea sa de „minte transcendentă a universului”, spiritul primordial este sursa înțelepciunii, compasiunii și a tuturor virtuților spirituale, lumina care dirijează și controlează forțele creației, arhitectul fiecărui atom sau molecule, stele sau planete din templul aflat în continuă expansiune al universului manifest. Spiritul prenatal este
[Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
cuvinte și de gândirea rațională, dorința senzuală și percepția senzorială și se supune conștienței radiante, înțelepciunii universale și puterii infinite ale spiritului primordial, atunci conștiența finită a minții omenești obișnuite se transformă și se extinde în mod spontan în conștiența transcendentă fără limite a nemuritoarei „Minți Tao”. Această transformare, cunoscută sub diferite nume în limba engleză, ca enlightement („iluminare”), transcendece („transcendență”), liberation („eliberare”) și awakening („trezire”), în tradiția Zen a Japoniei ca satori, în sanscrită ca nirvana și în limbajul taoist
[Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
autres, c-est-a-dire qu il le percoit sur fond de monde, le transcende et 1-utilise. L-aime est regard... „ Putem afirma fără a compromite deloc termenii că fata de Împărat Întreprinde o acțiune de seducere, o seducere a mineralului, a opacului, a transcendentului. „Dans la seduction je ne tente nullement de decouvrir a autrui ma subjectivite :je ne pourrais le faire, d-ailleurs, qu-en regardant 1-autre; mais par ce regard je ferais disparaitre la sub jecti vite dautrui et c-est elle que je
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
În destin, dar acuză fatalitatea; se consideră onorabil, dar aplică lax principiile etice și normele sociale. Practică necenzurat compromisul, urmărește interesul personal și- i place să creadă că suferă din iubire. Personajul comediei și schiței caragialiene nu manifestă sensibilitate pentru transcendent și nu cunoaște alt plan ontologic În afara celui social. Cu simțurile acutizate, el trăiește clipa, organic, e un epicureu și exaltă norocul orb când Întrevede schimbări fericite În viața lui, ca Lefter Popescu din nuvela Două loturi: „Toți zeii! toți
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
și o serie de teorii matematice și speculații aritmologice). Aritmosofia pitagoreică, geometria sacră platoniciană, filosofiile mediteraneene ale Numărului și Formei asigură punctele de convergență ale relevării tradiției semisecrete sau uitate a euritmiilor în cele mai desăvârșite expresii ale creației artistice transcendente, văzute de G. ca perpetuări ale unui ideal „al rasei sau al epocii”. Urmare a acestei teorii matematice a formei, lucrarea Le Nombre d’or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale (I-II, 1931) adâncește studiul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287277_a_288606]
-
cu violență, actele individuale de violență sau campaniile de violență concepute în primul rând pentru a inspira teamă, pentru a teroriza, pot fi definite ca terorism. (Jenkins, 1975). Terorismul internațional reprezintă un act care este esențialmente motivat politic și care transcendente frontierele naționale. (Fearey, 1976). Terorismul politic poate fi definit ca o strategie, o metodă prin care un grup organizat încearcă să atragă atenția asupra scopurilor sale sau să obțină concesii pentru acestea, prin folosirea sistematică și deliberată a violenței. (Watson
by Gabriel Toma [Corola-publishinghouse/Science/1082_a_2590]
-
sa în-depărtare de om. Astfel, privind spre templul de lângă orbul charismatic prin drama ne-vederii sale sau spre cel învecinat cu mormântul îndolierii prietenului, eu mă uit mereu la templul în sine și percep ceea ce el îmi relevă apelându-mă transcendent din mijlocul imanentului anume faptul că semenii mei suferinzi, indiferent dacă se află sau nu în preajma templului, nu sunt orfani ai vieții oricât de mult s-ar resimți ca fiind abandonați unei crude și nedrepte dureri. Templul îmi spune mereu
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
dorește ca templul să-l dăruiască aici este că zeul promite omului redobândirea paradisului pierdut și că deține un proiect tainic în care destinul dramatic al ființei omenești este încadrat de repere mult mai înalte în raport cu limitele materialității, este asistat transcendent de factorii unei spiritualități eterne ce se vor revela într-un final apoteotic, într-un delir universal eshatologic. Conform acestei perspective, atotprezența divină ascunsă evului ce a urmat prăbușirii adamice din Eden a investit în fiecare particulă aruncată în spațio-temporal
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ascunsă evului ce a urmat prăbușirii adamice din Eden a investit în fiecare particulă aruncată în spațio-temporal o misiune și un rost. Astfel, nimic nu survine fără un scop în lumea suspusă deșertăciunilor. Totul este inserat, integrat acelui plan misterios transcendent în care orice apariție și manifestare își are explicația sa, motivul și rostul bine definit. Mai mult, fiecărei acțiuni i se va răspunde cu o retroacțiune, fiecărei suferințe îndurate sau provocate cu o meta-răsplătire conferită într-un sfârșit dictat numai
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ca edificiu sacerdotal că resemnările mele eclipsează gestul caritabil care l-am îndreptat spre semenul meu suferind și sunt, la rândul lor, ca stări sufletești tranzitorii, eclipsate de vestea atotprezenței divine și a existenței unui sens și a unei replici transcendente pentru fiece suferință. Odată ce am fost atins de chemarea templului, în mine se înfiripă frivol credința în mesajul său mereu înnobilant. Întru ascendența lăuntrică a acestei credințe, eu îmi depășesc gradual captivitatea în propriile resemnări. Și simt cum, în ecouri
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
răzbaterea prin labirint și triumful posibilei ieșiri din el depind fundamental nu de rămânerea la nivelul actului revoltei, ci de cel al depășirii acestuia, al înlocuirii răzvrătirii care doar neagă cu acțiunea ce caută perseverent soluții. În revoltă pierzi conexiunea transcendentă cu cei dragi, gândirea lucid-practică, curajul și răbdarea. Trecerea peste momentul afectiv al resurecției lăuntrice, lăsarea acestui eveniment interior în urmă determină o redobândire a acestor elemente vital-necesare ieșirii din labirint. O astfel de trecere-detașare, de lăsare în urmă a
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
se afirme că finitul, mai precis, finitudinea umană ar deține capabilitatea de a însoți Divinitatea pe căile sale. Poate nu întâmplător s-a afirmat din vechime că necunoscute sunt aceste căi ale Domnului. Neștiute de ființa umană, astfel de poteci transcendente nu sunt revelate nici trăirilor mistice, trăiri care reușesc doar indicarea luminată a soluțiilor pentru mântuirea umană. Prin eforturi de autodepășire ale potențelor propriului spirit, omul abia reușește să între-vadă rostul său mistic și să-și mențină deschisă ascultarea și
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
eterne a Divinității. Apelul la conceptul de atotprezență divină pare aici binevenit. Astfel, istoria, prezentul, dar și viitorul umanității, întregul ei destin sunt asumate de către credincios drept segmente înglobate, învăluite de providență. Zeul a fost este și va fi însoțitorul transcendent al omului în orice locație, în orice amplasament existențial ocupat îndelung sau fulgurant. Astfel, Divinitatea nu tranzitează împreună cu ființa umană epoci, fie ele scurte sau lungi, deoarece ea deja se află pretutindeni deci la începutul, sfârșitul și în derularea oricărui
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
este una ascunsă, ea nu poate fi dovedită rațional, ci doar crezută sau nu. În funcție de replica noastră la aserțiunea, la teza, la ceea ce susține în esență dogma, ni se promite accesul la revelația care indică această aserțiune drept un adevăr transcendent. Acceptarea și intrarea în logica dogmei presupune, ințial, admiterea ideii că este posibil ca zeul să existe și să-l însoțească constant pe om din ascuns, că este cu putință însoțirea divină tainică permanentă a ființei umane. Admiterea acestei idei
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
a existenței ascunse a zeului venerat în preajma omului și a revelării întru credință a acestei existențe. El reprezintă proto-începutul ce face posibil aici exercițiul credinței religioase. Fără enunțarea inițială a unei astfel de teze-fundament și a pretenței sale de realitate transcendentă ar absenta subiectul credinței, ar lipsi în ce să se creadă și prin urmare, ar fi anulată posibilitatea conștientizării ascunderii însoțirii divine și a experienței sale epifanice. Ca proto-început, dogma nu propune o taină și descifrarea ei, ci doar o
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
induse prin autentica credință pășind sub semnul nefast al orbirii, orbire ce adesea susține orgoliul necontrolat al falsei credințe și religiozități. Astfel, evocarea unei conștiințe nocturne non-religioase echivalează, frecvent, cu indicarea unui suflet ce nu doar că nu vede realul transcendent dar, mai ales, nu se vede pe sine, amplificându-și dialectica autoamăgirii care-i oferă o falsă imagine proprie de cucernic infailibil. Situat în afara autenticei religiozități, acest personaj va confunda credința în zeul transcendenței cu încrederea deplină în zeul fabricat
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
coborârea în avataruri de infern. Surd la zumzetul istoric uman și mut în a răspunde insultei mundane, pășeșete pe lespezile propriului coridor asemeni zeului ce este mai prezent în propria absență. Generându-și acea sferă ce-l înconjoară, Divinitate în transcendent și imanent deopotrivă, se așează pe cruce și se stinge precum o stea înainte de explozia întru lumină. Mărturisindu-și acea divină prezență în propria absență prin expresia Dumnezeul meu, Dumneuezul meu, pentru ce m-ai părăsit?, El confirmă faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
referință pentru interpretarea și asumarea creștină a finalului de lume. Revelația oferită aici omenirii vestește, asemeni menționărilor cristice despre sfârșitul lumii, trei faze succesive ale acestui final universal: întâmplările dramatice prevestitoare, spargerea imanentului și paralizarea mistică a istoriei prin apariția transcendentă a Divinității și Judecata de Apoi. Dar ce înseamnă că această revelație pe care a primit-o înălțimea spirituală a lui Ioan este dăruită omenirii, ce reprezintă o asemenea donare profetică a peisajului finalității total-convulsive? Și ce reprezintă oferirea mărturiei
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
construiau comunitățile primilor creștini. Plecând dinspre necesitatea consolidării temeiurilor primare ale creștinătății prin stabilizarea întru credință și virtute a acestor comunități, el inaugurează seria descrierilor alegorice ale evenimentelor premergătoare stopării finale a istoriei prin erupția Divinității în imanent și stingerea transcendentă a timpului. Etapa de tranzitare spre acest demers al evocării momentelor cataclismice ce vor preceda căderea definitivă a fluxului temporal prin apariția divină ar putea fi rezumată la două afirmații. Prima ni se arată ca o concluzie la mesajele trimise
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
rezumă la reluarea supunerii omenirii unor plăgi terifiante poate, de această dată, mai intense și mai devastatoare. Enunțarea sosirii acestor nenorociri cuprinde câteva elemente-simbol specifice noi, menite să accentueze deschidere mistic revelatorie asupra modului de acțiune a forțelor și entităților transcendente în scenariul Apocalipsei. Pentru început ni se spune: "Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
universale, faptul că tot ce se întâmplă este hotârât, stabilit de providența divină, decizia urmând să se împlinească negreșit. Oamenii pot doar auzi acest sunet al trâmbiței sau îl pot asculta. Ascultătorii dețin sensibilitatea mistică spre a-și asuma realitatea transcendentă primordială. Ei înțeleg și cred că anunțul flagelului sau bucuriei ce urmează confirmă voința divină drept sursă a acestora. Pentru conștiința lor, trâmbițarea este una celestă ce impune recunoașterea unei ierarhi supreme sub incidența căreia omului îi sunt adesea prevestite
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
lumii, mers ce va zdrobi, întru final, mundaneitatea și, odată cu ea, proiecția mea în complexitățile sale, așezându-mă în spasmul mirării și cutremurării asfixiante atunci când cea de-a opta trâmbiță va răsuna. Un alt element-simobol pentru atitudinea manifestă a forțelor transcendente în scenariul Sfârșitului lumii, îl poate constitui expresia repetitivă Vai!, expresie reluată de câteva ori de-a lungul textului Apocalipsei. Un prim exemplu se regăsește în versetul: "Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
se mai aliază în asaltul asupra cerului, se încurcă reciproc și își determină unu altuia alunecarea de pe pereții turnului istoriei. Căderea acestui turn precum și a cetății ce-l împresoară este un eveniment ce reiterează ceea ce s-a petrecut, în plan transcendent, prin căderea luciferică. Cetatea Babilonului și Turnul Babel reprezintă mundaneitatea trecută, prezentă și viitoare a omului decadent și soarele malefic în jurul căruia aceasta gravitează, steaua egoismului ontic-exclusivist ce nu și-a păstrat la sine decât templele de unde surâde din icoane
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
mi-am asumat și eu magia surâsurilor femeii înveșmântate în purpură, reprezentare a babiloniei exacerbate. Icoana fiarei, numărul fiarei, Babilonul, cupele mâniei divine - iată alte câteva simboluri prin care textul Apocalipsei ne indică modalitățile de acțiune și intervenție ale forțelor transcendente la finalul timpurilor. Aceste simboluri încadrează evoluția tragediilor prevestitoare spre momentul culminat pe care ele îl prevestesc: apariția Divinității judecătoare pe norii cerului mundaneității muribunde și stingerea timpului în care s-a inserat istoria adamică cu modulațiile sale convulsive, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
demiurgic și raza ochiului nobil spre înălțimi, refuzându-se disipărilor în altitudinea joasă a înșelătoarelor agitații. Apariția acestei hipnotice fețe ce îmi decupează pânza de existență cotidiană, ivirea acestui portret seducător rostuit de un pictor ezoteric din culorile unei enigme transcendente, mă dezancorează de tumulturile lumești determinând conștiința mea să inaugureze creator ținutul propriei îndrăgostiri. Totodată, îmi acordă, pentru o insulară metaclipă, senzația că sunt cel mai viguros dintre semeni și cel mai mic dintre zei, pierdut, întru dezlănțuire afectivă, prin
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]