944 matches
-
dovedind o tehnologie atât de avansată, încât experții în istorie navală și inginerii au rămas uimiți. Brusc, toți au fost interesați de acele construcții misterioase și evoluate. S-a observat că prima corabie avea două timone enorme, dar nu și vâsle sau vele. Cea de-a doua, în schimb, deși se afla pe lacul acela mic, avea furcheți pentru șaizeci de vâslași. Ce însemna asta? Și cine construise corăbiile acolo? Cine le scufundase? O enigmă arheologică și o totală, nedreaptă tăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
gest triumfător, de parcă i-ar fi arătat un oraș cucerit: — Privește, Augustus: două corăbii cu coca din lemn, care au pe punte construcții din marmură și plutesc, ușoare. Privește! Cu un deget mișcă marea timonă aflată la pupa corăbiei fără vâsle și fără vele; prora se întoarse încet spre Împărat. Euthymius râse. — Lipsesc vâslașii; o să fac eu treaba lor. Împinse cu palma cea de-a doua corabie, până când prova ei se lipi de pupa celei dintâi. Dintr-o singură mișcare, cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
torțe și făclii, cu cădelnițe și parfumuri, în sunetele unor instrumente stranii și al cântecelor corurilor. Mulțimea aceea urcase încet pe corabia de aur, pe care se ridica un templu de marmură și care se mișca în chip miraculos, fără vâsle și fără vele. Iar corabia de marmură nu se scufundase. În cele din urmă, sosise Împăratul, purtând veșminte pe care străluceau pietre prețioase și broderii, însă atât de neobișnuite, încât fusese recunoscut numai pentru că unii reușiseră să-i vadă chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
el mergea preoteasa străină cu părul de culoarea nopții despre care vorbea acum întreaga Romă. Împăratul pusese mâna pe timona enormă (cum nici un marinar nu mai văzuse vreodată), și prova corăbiei de aur se îndreptase spre luna care răsărea, pe când vâslele celeilalte abia atingeau apa. Senatorul Lucius Vitellius, care avea o vilă impunătoare pe apropiata colină Albanus, asistă, în acea strălucitoare noapte cu lună plină de martie, la cel dintâi rit isiac săvârșit pe corăbiile sacre de pe Lacus Nemorensis, iar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
astfel se va afla cum noi am salvat Roma. Saturninus ridică ochii din codexul lui și urlă, cu limba împleticindu-i-se de prea multă băutură: — Corăbiile acelea imense de pe lacul Nemorensis, cuibul acela de vrăjitori, care se mișcă fără vâsle și fără vele, monumentul închinat ruinei imperiului... Asiaticus îl aprobă: — Vom trimite un grup de soldați. Nimeni nu se va putea apropia de ele. Și vom arunca imediat totul, statuile, obiectele, îi vom îneca pe preoți, vom umple coca de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
totul solidele corăbii proiectate de Euthymius cel plin de fantezie; începură să se scufunde încet, cu eleganță, abia spre seară, în timp ce Euthymius părăsea în lanțuri șantierul de la Misenum, sub privirile uluite ale oamenilor săi. Me-se-ket, cu traversele ei solide și vâslele lungi, se scufundă drept, cu un plescăit ușor, ca o umbră tot mai întunecată în apă. În schimb Ma-ne-djet, corabia de aur, când apa începu să inunde puntea fără vâsle și fără vele, se cutremură din toate încheieturile și, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
uluite ale oamenilor săi. Me-se-ket, cu traversele ei solide și vâslele lungi, se scufundă drept, cu un plescăit ușor, ca o umbră tot mai întunecată în apă. În schimb Ma-ne-djet, corabia de aur, când apa începu să inunde puntea fără vâsle și fără vele, se cutremură din toate încheieturile și, în timp ce khem-ul cu ușile distruse se prăbușea într-un morman de ruine, se scufundă cu prova. Valul iscat de scufundarea corăbiilor se izbi de maluri. Apoi apele tăcute și mâlul acoperiră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Toamnă rece... Toamna ce întinde plasa brumii-naltă, Mi-a ucis azi noapte nuferii pebaltă. Fără bun rămas, frunzele rotunde, Sărutând luceferi au pierit în unde... Legănată barca ce mi-a dus iubirea, Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea Și pe vâsla veche ce găsea limanul, Mai plutește numai sufletul, sărmanul. Muți, cocori pe apă scuturând aripa Gata de plecare își așteaptă clipa Ca să se înalțe părăsind pământul, Către alte lumi, înfrățiți cu vântul. Numai eu jelesc și cu frunza udă, Prinși
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
Încleștă peste a ei și, cu o forță nebănuită, o trase violent În față, făcînd-o pe tînăra polițistă să cadă cu capul Înainte În apă. Marie ieși la suprafață, pe jumătate sufocîndu-se, și se feri În ultima clipă de vîrful vîslei scurte cu care Gwen Încercă s-o doboare. Se dădu la fund, făcu cîteva mișcări rapide de Înot pe sub apă, ferindu-se să facă bule de aer și ieși din nou la suprafață, În spatele lui Gwen. Aceasta se răsuci, vru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
la fund, făcu cîteva mișcări rapide de Înot pe sub apă, ferindu-se să facă bule de aer și ieși din nou la suprafață, În spatele lui Gwen. Aceasta se răsuci, vru s-o izbească iarăși, dar Marie anticipă lovitura, apucă vîrful vîslei și, ținîndu-l zdravăn, o trase pe Gwen spre ea. Fiica Yvonnei Își pierdu echilibrul pentru o clipă, suficientă pentru ca Marie să-i aplice o priză de neevitat la ceafă. - Nu s-ar zice că nu mai ai resurse, pentru cineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
strânsă pe lângă catarg se deslușea roșul crucii. La pupa flutura un stindard negru, abia estompat de albul unui cap de mort. O mișcare convulsivă Însuflețea puntea. Pe podeaua de scânduri, Întreg echipajul, Înarmat, era pregătit să respingă, prin lovituri de vâsle, masa de fugari care căuta cu disperare să urce la bord. Amândoi se aruncară În apa scăzută, făcându-și loc cu forța printre fugari, strivind și călcând În picioare trupurile celor ce alunecaseră pe fundul mocirlos. Înaintară cu dificultate până când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
aer În piept. Își căută cu disperare tovarășul, dar nu se zărea nici urmă de el printre trupurile ce se zbăteau Împrejur. — Ce-i Înăuntru? strigă Încă o dată bărbatul de pe galeră. În jurul său, marinarii se apucaseră să facă pârghie cu vâslele pe fundul mării, Începând să Împingă ambarcațiunea spre larg. — Adevărul! mai avu timp să murmure tânărul, În vreme ce un al doilea șuierat străbătea văzduhul pe deasupra creștetului său. 1 Florența, 15 iunie 1300, pe la miezul nopții Umpluse mai multe coli de hârtie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
primului desen. În mozaic nu era Înfățișat bătrânul pornit la drum, precum sperase el, ci altceva, și mai surprinzător. Era vorba de o corabie, o galeră, pavoazată la castel prova ca de sărbătoare. Se recunoșteau În mod limpede rândurile de vâsle, vela pătrată Întinsă În vânt și o a doua velă desfășurată Într-o poziție neașteptată, sub chilă. Dante Își ascuți privirea, spre a surprinde mai bine fiecare amănunt. Poate că era vorba doar de o primă schiță. Desenatorul se gândise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
lucrurilor, Îi spuse surâzând, pe când celălalt Îl măsura cu ochii săi limpezi. Ca În științele mai faimoase, dar, cu siguranță, nu și mai vechi. Oare nu și-a ales Însuși Mântuitorul nostru cei dintâi tovarăși dintre oamenii velei și ai vâslei? — Messer Veniero nu e pescar, ci a fost un valoros căpitan al marinăriei Serenissimei, preciză Teofilo, ca pentru a-și recupera Îndatoririle de maestru de ceremonii, pe care tovarășul său i le suflase cu impetuozitate. Dar a avut niște neînțelegeri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ducea lipsă de vin. Dar, În clipa aceea, avea sub ochi una din acele apariții: galera parcă devenise de foc. Îi deslușea cu precizie sarturile și pânza, luminate de parcă toate razele soarelui s-ar fi adunat În punctul acela, și vâslele ridicate În rând, parcă imitând aripile unui zbor nebunesc. Pentru un moment, i se păru că galera dispărea Într-un glob de flăcări, orbitor precum fulgerul care distrusese cu ani În urmă turnul de la Santa Croce. Apoi, un mănunchi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
vechile răni din inima mea. Dar Benia era mereu prin preajmă, captivat de priveliștile călătoriei, care era, pentru el, un fel de dar al unei alte vieți. Îmi arăta pânzele care fluturau în vânt sau, când nu bătea vântul, cum vâslele se mișcau în armonie. Nu-i scăpa nimic, arăta înspre orizont și înspre copaci, înspre păsări în zbor, înspre oamenii care arau pământul, flori sălbatice, o bucată de papirus care arăta ca un câmp de cupru în soarele la asfințit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
care, pe măsură ce traversam balta, punea stăpânire pe mine. Nu țineam să-l aud întrebându-mă cu vocea lui calmă, politicoasă: „Nu te simți bine, Daniel? Dacă n-o să suporți, nu ne silește nimeni să mai venim”. Am strâns mâinile pe vâsle, hotărât: „Te voi sili să mă admiri, domnule Dinu”. După ce-am legat barca și am străbătut o bucată de drum printre cioturi de sălcii, am ajuns în cătun. Părea gol. Nu se zărea nimeni prin curți, reparând plase, bărci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
-se brusc. Hai să mergem. La întoarcere, am trecut prin dreptul cafenelei fără să ne mai oprim acolo. Când am ajuns la baltă și ne-am suit în barcă, soarele cobora și însângera apa neagră. Nu se auzea decât zgomotul vâslelor. La un moment dat l-am întrebat pe Dinu ce credea despre mine. Nu înțeleg, făcu el. — Crezi că sunt anormal? A râs atunci. Nu, deloc. Eu sunt anormal În noaptea aceea, am avut niște vise urâte care m-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o sudoare rece, de spaimă. Fiindcă nu departe de barcă, am văzut rotindu-se prin apă un rechin. Apoi, o întreagă haită de rechini a început să-mi dea târcoale, ca într-un dans. De frică, mi-a scăpat o vâslă în apă. Dacă o pierdeam și pe cealaltă, n-aveam cum să mai revin la țărm. Am renunțat prin urmare să mai vâslesc și m-am lăsat în voia valurilor, așteptând. Poate, nedându-le atenție, mă vor lăsa în pace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
pe Laura în clipa aceea în aceeași măsură în care o iubeam. Balta era pustie. O lună, pe jumătate îndoliată acum de nori, plutea pe fundul bălții printre alge și broaște. Cerul se înnora, se apropia ploaia, atmosfera devenise înăbușitoare. Vâslele clătinau apa neagră, putredă, adormită. Ceva ca o spaimă ușoară înfiora în jur balta. Dinspre maluri se auzeau țârâituri de greieri care ciuruiau noaptea și din când în când țipete scurte de pasăre. Umbre lungi atârnau de trestii. Din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
lume? Simțeam în aer mirosuri de furtună, care îmi sporeau și mai mult surescitarea. M-am întrebat: de ce o iubeam pe Laura? De fapt, era mai degrabă interesantă decât frumoasă. Avea, cum zicea Aristide, pe dracul în ea. Am lăsat vâslele să atârne în apă. Nu mă grăbeam. O iubeam, oricum, altfel, cu totul altfel decât pe celelalte femei. Până la ea mersesem pe o cărare comodă și neîntortocheată. Nu cerusem femeilor mai mult decât îmi puteau oferi și nu le jignisem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de lacrimi. Barca abia înainta. Lin, ca în somn. Am privit în adâncul apei și am tresărit văzând broaștele cum se târau cu burta pe stele. Era o imagine aproape nerușinată. Parcă orăcăitoarele făceau dragoste cu astrele. Brusc, am înfipt vâslele adânc în apă ca să sperii broaștele; am tulburat balta și nu le-am mai văzut țopăind. După care am întors barca și am vâslit puternic în direcția azilului. M-am dus sub fereastra Moașei, am luat un pumn de pietricele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
altfel ar trebui să fugi după Vecu și să-l obligi să înghită un pumn de mâl. Te urci în barcă, doctorul Dinu te urmează nehotărât, dar neîndrăznind după tot ce s-a întâmplat să-ți propună sa renunțați, apuci vâslele cu dușmănie și te uiți la cer: „Afurisită ploaie”. Din pricina ploii, nu te mai duci la mlaștină. Dealtfel, ți-a pierit cheful de vânătoare. Rămâi cu doctorul Dinu la văduva unde-și ține el pușca, o femeie tăcută, și ceri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
te-am văzut aseară însă, m-am gândit că s-a nimerit altă corabie. - Uite că suntem iar împreună, zise Iahuben cu bucurie. Zeii nu ne despart. Vântul sufla din spate, însă prea slab, și corăbiile erau împinse și de vâsle. Cei doi prieteni se apropiară de marginea punții, ca să poată sta de vorbă netulburați. Lângă ei nu era nimeni, decât mai jos de punte, în locașul vâslei, un vâslaș. Legat cu o frânghie de mijloc, robul vâslea din greu. Era
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
Vântul sufla din spate, însă prea slab, și corăbiile erau împinse și de vâsle. Cei doi prieteni se apropiară de marginea punții, ca să poată sta de vorbă netulburați. Lângă ei nu era nimeni, decât mai jos de punte, în locașul vâslei, un vâslaș. Legat cu o frânghie de mijloc, robul vâslea din greu. Era dintre robii rome, luați din câmpiile de jos ale țării Ta Kemet. Părea să fie țăran, muncitor de pământ, așa îl arătau mâinile lui înnegrite și brăzdate
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]