1,617 matches
-
până la noi frânturi umede de vânt, ca niște șfichiuri nevăzute. Doamna M... era în cerdac. - Am o foame de lup! strigă Adela de pe scări și se repezicu gura deschisă la doamna M... s-o mănânce... în sărutări. - Ce-i cu voalul tău, Adela? Și de unde ai găsit tu atâția scai? Ai făcut nebunii destule? - Destule! Am intrat cu Adela la Haim Duvid, pretextând că ceasornicul ei rămâne în urmă. Voia să vadă numaidecât pe filozof și pe nevasta lui. Haim Duvid
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
mai prezentă și mai bogată. A ținut să se suie pe capră. Când a pus piciorul pe roata trăsurii, rochia, desfășurată în evantaliu, i s-a ridicat puțin deasupra botinei înalte, și rotunzimea de zăpadă i-a sidefat o clipă voalul negru al ciorapului. Copilărește fudulă de locul înalt pe care și l-a ales în trăsură, se detașa roză pe albastrul mat al cerului de dimineață. - Să plecăm, cucoane, că-i tîrziu.Badea Vasile avea dreptate. Uitasem că trebuia să
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
a cailor, a vizitiului, a coanei Anicăi, și una informă, mare, bizară: a mea și a Adelei. Contopirea asta, în umbra de pe câmp, îmi era ascuțit prețioasă. Vântul se juca cu șuvițele de pe gâtul Adelei, în-fiorîndu-le, și-i fâlfâia impertinent voalul, care mă atingea pe ochi și pe buze. Am înțeles că nu avea nimic de obiectat împotriva complicității vântului. Privirile ei consimțeau la acest joc și mă sfidau. Dar timpul "fugace" trecu repede, și Văraticul ne ieși înainte cu pădurea
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
șovăit un moment, apoi s-a urcat repede. Birjarul a închis portița în urma ei și, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, și-a mai scos capul de câteva ori din landau, cu fluturări de voal - voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată - și, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
un moment, apoi s-a urcat repede. Birjarul a închis portița în urma ei și, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, și-a mai scos capul de câteva ori din landau, cu fluturări de voal - voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată - și, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic și pe care de atunci nu și-l mai pusese niciodată - și, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz. În acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte tărâmuri, reflectată într-un ecou, erau toate câte se petrecuse în zilele fierbinți ale verii, care trecuse și ea... Cetatea Neamțului, Văraticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopțile cu
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
acordat de Revista literară “Visul” la concursul internațional Visulediția 7, Mă simțeam mai bine înainte! Nu trebuia să fac nimic. Eram un gentleman! <biography> lumina lunii nu vreau să fii frumoasă, doar să-mi placi. când te-nfășor pe-un voal de in subțire, ne ține-n cer prea născător de maci sărutul meu ce nu-și mai vine-n fire. nu vreau să fii frumoasă, vreau să-mi ierți iubirea care-nvinge, cu-ndrăzneală, metempsihoze grele sub coperți nerepetând destine
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
absența mea... Și am fi pierdut șansa de a ne revedea... — Aș vrea să știu de ce nu te-a lăsat fratele dumitale să Întreprinzi nimic. Expresia feței ei deveni indescifrabilă, parcă tot mai Îndepărtată. Pistruii Întunecați de sub ochi, precum un voal ce-i Învăluie visurile, i se potriveau perfect. — Cred, continuă ea, că fratele meu a avut și el motivele lui... Dar, pînă la urmă a obosit, presupun... și nici eu nu mai aveam răbdare să aștept... Așa că, În cele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2320_a_3645]
-
afară, orașul venea din Orient, cu florărese oacheșe ducând coșuri din rafie pline cu tufănele, buchete de liliac, micșunele, violete, frezie, trandafiri, garoafe, lalele, explozie de culori însoțite de plecăciuni politicoase și cuvinte meșteșugite pentru perechile tinere și doamnele cu voaluri elegante la pălăriile cu boruri mari, amintind vremurile dinaintea războiului abia încheiat, cu orchestre cu dirijori solemni, purtând plastroane albe și papioane perfecte. Asta în centrul înveselit seara de becuri puternice cu lumini irizate până spre fluviul ce-și ducea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Mergem să dejunăm împreună, îi spusei, sunteți invitatul meu. El rămase din nou stânjenit, și peste trei sferturi de oră închinarăm paharele pentru viitorul Anei și al întregii familii. Eram în restaurantul din centrul orașului, cu draperii galbene, străvezii, lungi, voaluri unduitoare peste lambriurile cafenii, executate în partea de jos a pereților, sub ferestrele înalte terminate în semicerc: „Restaurantul Francez”, veche denumire rămasă dinaintea războiului, firmă care peste doi-trei ani, odată cu falimentul patronului, va fi coborâtă în uitare. - Și cine ziceați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
marginea din dreapta, singurul al marii șosele. Era îmbrăcată, încă, mireasă. Șoseaua era lungă, se pierdea într-un soare orbitor, departe, în altă lume, totul avea culoarea ireală a unei supraexistențe în care ai trăit cândva sau ai vrea să trăiești. Voalul atingea suprafața câmpiei, era o iarbă verde-aprins, mătăsoasă, lucitoare, cum a fost iarba grădinii edenice. „E noaptea cea mai scurtă a anului, vorbi, și dacă n-ai avut răgaz pentru mine în timpul zilei, ți-am venit în somn. Nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
să pleci, atunci, ca un străin oarecare? Ce fel de alcătuire ești? Și n-ai mai dat nici o veste. Fața îi era palidă cum nu i-o cunoscusem niciodată, ochii cu privirea mărită. Nu mi-am lepădat încă, după cum vezi, voalul de mireasă, nici coronița de lămâiță de pe cap”. Nu puteam vorbi. Mi se uita în ochi cu fixitatea unei lumi nefirești. „Nu mi-am dat jos toate acestea de pe mine, au rămas așa de atunci, pentru că am venit aici, în mijlocul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
imens și blana aceasta de urs, lățită, servind de covor, el care a fost mândria pădurii altădată, cele două tablouri pictate de tine, un lac cu sălcii pe mal, cu o femeie pe jumătate goală, acoperită în parte cu un voal, și transparent și nu, surprinsă într-un moment de pudicitate înfrântă, și un altul, pictat după coperta unei cărți, cu zborul lui Nils Holgersson pe spinarea gâștei Selmei Lagerlöf. Aici la căldura dulce a butucilor arzând în șemineu, lumina lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cu spatele spre fereastră. - E foarte târziu, spusei, domnul Pavel doarme de mult, visează, e vesel. - El se află acum în timpul adevărat al substanței, îmi răspunse, conversează, părând la vârsta tinereții, cu domnul și cu doamna aceea cu pălărie cu voal, deși timpul la care se întreține cu ei la bordul acelui vaporaș de croazieră este cel de la începutul veacului, când nu avea decât 15-16 ani; nici vorbă să discute cu ei avantajele câștigării războiului de independență împlinit cu un sfert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
primăvara și vara, întunecați toamna și iarna. După o oră ne despărțirăm de el îmbrățișându-l. - Să nu ne uitați, rostii. El mă îmbrățișă din nou. 20. Când ajunse acasă, Marga Popescu deschise ferestrele dinspre curte, atentă la perdelele de voal, albe și lungi, - nu le mișca nici o adiere. După ce-și puse capotul pe ea, ieși în curte, potrivi furtunul pe care-l ținea într-o ladă lângă cișmea și stropi asfaltul încins din fața ferestrelor, răcorindu-l. Apoi intră în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dar nu mai rețin, căci stăteam prins de privirea Anei fără ca ceilalți să-mi observe imobilitatea. Ana cea mică purta în jurul gâtului și peste umeri - se vede că așa era moda sau numai imaginația ei inventivă - o eșarfă albastră de voal ce încerca vagi unduiri în adierea firavă a vântului ce începuse din vest. Era o binefacere după o zi toridă, acum la două ceasuri înainte de miezul nopții. Și noaptea aceea se termină sus spre oiștea Carului Mare, în râsul întinerit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
bucuroasă c-am venit să te văd; la noi nu se mai întâmplă nimic.” A doua zi, în tren și ea și fiica stăteau la geamul de pe coridor din dreptul compartimentului lor; fiica flutura o batistă albastră, la fel ca voalul din jurul gâtului, iar Ana făcea semne de adio mișcându-și palma mâinii drepte ca o pasăre obosită, eu răspundeam asemeni în timp ce fierăria trenului se puse în mișcare; a spus ceva, poate a vrut să spună, m-a urmărit din marșul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
care mă găseam și potrivit ocupațiilor, dar întotdeauna rodnică. Deoarece întâlneam notabilități, ofițeri, slujbași ai palatului și făceam afaceri. Încă din prima lună, am izbutit să plasez într-o caravană de cămile, închiriată de negustori din Maghreb, o încărcătură de voal indian și mirodenii pe adresa unui neguțător evreu din Tlemcen. La rugămintea mea, el mi-a trimis un sipețel cu ambră de Messa. Între două afaceri, culegeam confidențe. Astfel am aflat, la o săptămână de la sosire, că sultanul era de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
pentru când aveam s-o iau iarăși din loc, și am îmbrăcat o tunică strâmtă cu dungi verzi, cusută pe piept și evazată până la poale. Am încălțat sandale după moda veche. Pe cap mi-am înfășurat un turban mare din voal indian. Astfel înveșmântat, am pus să mi se aducă un măgar pe spatele căruia m-am așezat ca pe tron, în mijlocul străzii, înconjurat de o sumedenie de vecini, ca să mă duc să urmăresc festivitățile. Simțeam că orașul îmi aparține și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
va-nvălui, Și-n pas ușor, Prin rătăciri și amăgiri Ce mă apasă, Voi reclădi o nouă casă, Și porți de soare voi avea, Cu clar de lună și cu stea Și-n locul ce va fi fereastră, Voi pune voalul de speranță... Și flori de rouă voi sădi Ca visul...să îl pot găsi, Doar... strălucirea lor curată, Va face visul să se-ntoarcă La țărm, ușor, Pe-o mică arcă.
Flori de rouă. In: Aproape de cer by Vera Crăciun () [Corola-publishinghouse/Imaginative/318_a_551]
-
mai sunt aici, toate au dispărut.) În casa mea sunt îngrămădite covoare crem, o canapea acoperită cu piele de rinocer și un pat oval ca o cuvertură de satin negru. Nici unul din aceste obiecte nu îmi aparține. Pereții tapetați cu voal nu sunt ai mei. Totul e închiriat închiriez apa, căldura, lumina. Închiriez ceaiul cu plicul. Locuiesc aici de zece ani și nimic nu e al meu. Apartamentul meu e mic și mă costă o groază de bani. Stând în colțul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
mai nasol decât ceea ce eu însumi îmi fac... Întorcându-mă de la o vitrină, și de ce trebuie întotdeauna să se întâmple așa - m-am trezit în fața unei femei înalte de aproape doi metri, cu părul roșcat, o pălărie pleoștită și un voal verde care îi înfășură gâtul. Prezența ei zveltă era deliberată, provocatoare. Mi s-a părut, chiar, că îi simt aburul respirației pe obrazul meu: — Dea, am făcut eu. Dar ea a continuat să stea neclintită, privindu-mă cu o figură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
pe jos. N-a fost ca de obicei - știi tu, când fata se plimbă cu ciorapul și, dacă ai chef, îi dai juma’ de liră. Nici vorbă, locuri rezervate și două lire taxă de intrare. Vron își face apariția în voaluri și eșarfe și cămăși și asta în bezna de aici. După care se cară. Toți de-aici înnebuniseră de-a binelea. M-am dus la ea și i-am zis - ieși înapoi și scoate-ți nenorocitele astea de țoale. N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
nota de plată pentru Otello. E bogată, mai ții minte? Când am ajuns la jumătatea drumului, am prins-o pe Martina de mână. Roșcata era încă la post. Încadrată de frunze și de lumina felinarului, tocmai își aprindea altă țigară. Voalul îi era pe jumătate ridicat și umerii trași în față. În seara asta nu mai părea deloc nebună. Mi se părea că își ține bine ciudățeniile sub control. — O vezi pe femeia aia de acolo? am întrebat-o eu pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
clavirul prăfuit, Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate. Vezi, din anticul fotoliu - Agonia violetă, Catafalcul, Și grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint... Alb Orchestra începu cu-o indignare grațioasă, Salonul alb visa cu roze albe - Un vals de voaluri albe... Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă... În aurora plină de vioare, Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări - Cântau clare sărutări... Larg, miniatură de vremuri viitoare... Nervi de toamnă La toamnă, când frunza va îngălbeni, Când pentru ftizici
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]