1,937 matches
-
preferință închis (aceeași adolescenți se întâlnesc în mod regulat într-un cadru definit). Grupul este uneori rezervat doar adolescenților deprimați, dar cel mai adesea primește adolescenți ce prezintă patologii mai diversificate (Chapelier, 1999). Psihodrama este fie individuală (un singur pacient pune în scenă un scenariu pe care l-a propus cu ajutorul unor co-terapeuți care joacă unele roluri, în regia unui persoane care este responsabilă), fie de grup (mai mulți adolescenți joacă rolurile pe care și le-au repartizat, după ce au elaborat împreună un
Depresie și tentative de suicid la adolescență by Daniel Marcelli, Elise Berthaut () [Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
-
popor un idol, cum fusese timp de milenii, adică aproape o persoană vie, care plânge cu lacrimi de sânge când e batjocorită. Sau pe care oamenii o umilesc înainte s-o distrugă. Sfărâmarea imaginii înseamnă ucidere. Distrugerea idolilor papiști era pusă în scenă de reformați ca o execuție capitală. Ca și cum efigia de piatră sau de culoare, chiar în interiorul timpului religios, ar fi trezit ce era mai primitiv în primitiv, acel nivel rudimentar al sacrului pe care-l numim superstiție. Ca și cum cuceririle Rațiunii ar
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
noțiunea de artă a făcut din artizan un artist, iar aceasta nu apare în toată măreția decât odată cu Quattrocento-ul florentin, în acea perioadă care ține de la dobândirea de către pictori a autonomiei corporative (1378) până la apoteoza funerară a lui Michelangelo, pusă în scenă de Vasari (1564). Miza unui articol hotărât În definirea artei (interogație aparent fără consecințe practice), în joc este problema dacă arta este sau nu o pală de vânt învârtindu-se în jurul unei himere. Dacă arta este una, în esență, atunci
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
care-au făcut din sinuciderea artei specialitatea lor artistică, au vizat-o deliberat, atacându-i condiția primă: operația materială, lucrul însuși, fie prin obiectul indiferent, ready-made, fie prin hazardul erijat în principiu, happening. Pentru prima oară, Phoenixul se renegă, își pune în scenă propria moarte și, printr-un nou exces artistic, face operă din renunțarea la operă, cvasi-obiect, dar demn de a fi expus. În istoria formelor, ca și în cealaltă, așa-numitele scene finale rareori sunt cu adevărat astfel. Îl vom întâmpina
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
impună legea în fața predecesoarelor ei, pe care le întreține. În 1920, reclama a fost captată de avangardă; în 1980, avangarda e captată de publicitate 84. Delaunay se juca cu ea, însă Warhol, el însuși fost lucrător în publicitate, este jucat, pus în scenă de ea. Ea a devenit, între timp, mediatorul central. De unde puterea ei de captivare și statutul de canon. Plasată ca factor comun, ea a luat în sarcina ei, după bunuri, nu doar operele și piața de artă însăși, ci și
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
hertziene, binecuvântarea papală urbi et orbi este presupusă a-și păstra eficacitatea inovație charismatică anunțând, poate, alte adaptări. Cine știe dacă într-o zi nu va exista doar liturghia televizată (cum deja nu mai există alte Jocuri Olimpice decât Jocurile puse în scenă nu pentru, ci prin propria lor transmisiune)? Deocamdată, vederea prezentatorului cotidian nu ne șterge, desigur, păcatele, precum Prezența divină în ritualul catolic, dar să observăm că, în ciuda tuturor diferențelor de statut, cele două suporturi umane ale revelației au mai întâi
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
-și exprimă alegerea cu ajutorul telecomenzii, fără să iasă din casă. Într-o parte, o baie catodică, cu toate metaforele lichide în uz: robinet, flux, fierbere, sirop, clocot. Dincolo, o distanțare cathartică. Cea de-a șaptea artă spune despre regizori că "pun în scenă", căci este o continuatoare naturală a "artelor scenei". Difuzarea și proiectarea sunt două consistențe materiale ale imaginii. Fluxul și insula. Două densități ale privirii. Televiziunea și cinematografia se disting ca starea vizibilă și actul de a vedea; ca "a avea
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
prea e loc pentru variații de scriitură, chiar dacă autorul încearcă pe alocuri să încurce ițele ( Cine a ucis?, Oameni și umbre, Acuzarea apără, Hipnoza sau Contraspionaj, Insula spionilor, Șantaj, Regele pungașilor, Cercul morții, Pisica sălbatică, Halucinația și alte câteva, toate puse în scenă la diferite teatre din țară). Potrivit „mitologiei” caricaturale a epocii, tenebroșii infractori sunt trădători de țară, agenți ai spionajului străin, șantajiști, sabotori atentând la avutul obștesc. Urmăritorii, în schimb, lucrătorii Securității în speță, sunt blagosloviți cu sumedenie de calități, între
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285705_a_287034]
-
alte versuri, publică în foileton în „Capitala” și nuvela Salonul unde se gândește, prefigurând romanul Concina prădată (1939). Renunță temporar la poezie și proză, lăsându-se ispitit de teatru. O revistă teatrală, Halandala, scrisă împreună cu George Bădărău, i-a fost pusă în scenă în 1916, la Iași. Depuse pentru lectură la Teatrul Național din Iași și la cel din București, drama Sfârșitul lumei și o comedie (lucrată în colaborare cu Al. O. Teodoreanu) rămân în manuscris. În schimb, piesa Le Mirage des Alpes
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289573_a_290902]
-
F. se dedică, în 1922, creării primului teatru de avangardă românesc, Insula, în linia experimentelor novatoare ale regizorului francez Jacques Copeau sau, în Spania, ale lui Federico García Lorca. Din motive financiare, teatrul este închis în 1923, reușind totuși să pună în scenă feeria Legenda funigeilor de St. O Iosif și D. Anghel. În același an F. emigrează în Franța, țară închipuită prin perdeaua de iluzii a literaturii și culturii sale, pe care o va și numi „tărâmul viselor și al poeziei”. În
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287114_a_288443]
-
permit niște concluzii asupra subiectului. Abia niște conjecturi, niște ipoteze, niște supoziții. Un text ciudat al lui Diogene Laertios - îndepărtat fără nicio explicație de critica universitară cu un simplu gest de respingere, într-o scurtă notă, ca neaparținând efectiv corpusului... - pune în scenă un Diogene care elogiază consumul de carne de om! Anecdota ar putea să treacă: onanist și petoman, filosoful ar adăuga ușor și canibalismul la lista talentelor sale, numai că justificarea ridică niște probleme... Pentru că Diogene afirmă în aceste câteva rânduri
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
la Academie. Și, prin urmare, că-și scrie foarte adesea dialogurile ca un om de scenă și gândește ca un luptător, în ciuda punctului de vedere al tradiției, care este în întregime de partea lui... Într-adevăr, dialogurile sale pot fi puse în scenă fără nicio dificultate. Decorurile reduse la minimum, acțiunea cvasiinexistentă, personajele transformate în purtători de cuvânt ai unei teze simple, uneori chiar simpliste, unul adoptând rolul de personaj pozitiv - cel mai adesea Socrate -, iar ceilalți, de personaje negative, binele triumfând asupra
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
poate spune despre Philebos, care dă numele dialogului filosofului - un luptător însărcinat să incarneze Plăcerea? Dar despre Protarh? Istoria ideilor nu reține aceste două nume, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul numelor altor interlocutori mai mult sau mai puțin celebri puși în scenă în dialoguri. Cu ajutorul etimologiei, vedem că Philebos îl desemnează pe amatorul de băieți, iar Protarh pe șef, guvernator. Ironia lui Platon transpare clar în alegerea acestor două nume de botez, căci unul dă numele dialogului, desigur, dar apare o singură
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
adevărată, nici ce ar putea ascunde neadevărul ei... Dar, pentru un filosof cu o bună reputație, pedeapsa pare severă! 4 Să alegi între două femei. Ce spune această prozopopee? Ce se ascunde îndărătul acestei alegorii? După spusele lui Xenofon, Prodicos pune în scenă două femei chiar în momentul în care Heracle iese din copilărie, intră în adolescență și se află în fața marilor alegeri care îi permit individului să se orienteze în existență și să pășească pe calea vieții într-o direcție sau alta
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
naturale (mie îmi par a fi mai degrabă nenaturale...) și nenecesare, ele nu intră nicidecum în discuție când e vorba de conducerea individului spre seninătate. În plus, poezia redusă la cea a lui Homer e considerată detestabilă deoarece este mincinoasă, punând în scenă mituri și povești, deci niște erori. Pe de altă parte, în măsura în care face dezirabile pasiunile omenești, ea merită să fie condamnată fără apel. Philodem poetul - și Lucrețiu, de altfel... - nu poate subscrie la această opțiune. Tot așa cum epicurismul târziu nu aderă
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
plăcerea cu supunerea imediată față de pruriturile senzuale. Edificarea hedonismului implică această artă a suferinței. Pentru a evidenția avantajele ataraxiei, Lucrețiu scrie câteva zeci de versuri (II, 1-61) intrate în antologia capodoperelor istoriei ideilor la rubrica Suave mari magno. Textul, deoarece pune în scenă plăcerea de a asista de pe uscat la tribulațiile unui echipaj luptându-se cu o mare dezlănțuită, a fost interpretat ca un semn al egocentrismului feroce al filosofului. Ce individ e și omul ăsta care se bucură de nenorocirea altuia! Alt
O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
epifania nu se produce. În prozele finale ale volumului se conturează totuși o soluție: cea a izbăvirii antropogene, prin acțiunea subiectului (autorul, creatorul de ficțiune), care, operând cu artificiul și cultivând imaginația, se substituie divinității absente și organizează „circul” existenței, pune în scenă lumea, dându-i un sens. Această nouă postură auctorială - a cărei ivire marchează trecerea de la onirism la textualism - se observă în mod deosebit în nuvela Înscenare, la prima vedere o parodie grotescă a mitului cristic. Așteptare cuprinde prozele cele mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
manuscris. Editorial, debutează tălmăcind, în 1957, împreună cu Constantin Țoiu, romanul Subteranele libertății al brazilianului Jorge Amado. Prima traducere publicată independent e piesa Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, apărută în 1961 în revista „Secolul 20”, în volum în 1965 și pusă în scenă la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. R. va colabora, de altfel, atât la Radio, cât și cu teatre din București și din provincie, multe dintre versiunile sale la piese din dramaturgia universală, clasică ori contemporană, fiind jucate: drama Câinii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
timp atât artelor spațiului, ca dansul, pictura, sculptura (astăzi cinematografia), cât și artelor timpului, precum literatura narativă și uneori muzica. 1.2. Locul teatrului în tipologia genurilor literare În sânul literaturii, teatrul este genul literar mimetic prin excelență pentru că el pune în scenă ficțiunea ca și cum ar fi realitate. Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet arată că datorită unui asemenea tratament al ficțiunii, această artă nu se putea naște decât "în cadrul cultului lui Dionysos, zeul iluziilor, confuziei și bruiajului neîncetat între realitate și aparențe, adevăr
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
bune decât oamenii actuali" (cap. 2). Datorită acestei serii de criterii, Aristotel face un tabel de clasificare a genurilor. Dacă tragedia și comedia au același mod de reprezentare, pentru că amândouă arată personajele în acțiune, ele diferă prin obiectele reprezentării, una punând în scenă personaje nobile, cealaltă personaje inferioare. Cât despre tragedie și epopee, dacă se opun prin modurile lor de reprezentare, pentru că epopeea recurge la narațiune, ele reprezintă aceleași obiecte, personaje nobile. Dintr-o preocupare de ordin didactic, Aristotel dă exemplul următor: Sofocle
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și diformă fără să exprime durerea" (cap.5). Aristotel dezvolta cu siguranță mult mai puțin partea consacrată comediei decât pe cea în care examinează tragedia, căci nu pare să-i acorde o mare importanță din cauza inferiorității personajelor pe care le pune în scenă și a originii sale slab cunoscute. "Diversele transformări ale tragediei și cei care le-au introdus sunt lucruri foarte cunoscute; dimpotrivă, lucrurile privitoare la comedie ne scapă pentru faptul că la începuturile ei nu era luată în serios: într-adevăr
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care le sunt urmași, răspunzători pentru aberațiile pe care le ascunde religia greacă. "Iată ce cred eu despre asta, spusei. Zeitatea trebuie reprezentată totdeauna așa cum este ea, oricare ar fi genul de poezie, epică, lirică sau tragică, în care este pusă în scenă. Or nu este Zeul numai și numai bun, și nu respectând această idee trebuie vorbit despre el?" (379a-b) De acum înainte, am reluat eu, sunt imposibil de admis, în privința autorității lui Homer sau a oricărui alt poet, erori cu privire la zei
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a ne vedea într-atât de afectați, mai puțin sănătoși. Limbajul curent, este adevărat, spune, când avem noi înșine de pătimit, mizerie, când îi compătimim pe alții, mizericordie. Dar ce fel de mizericordie, la urma urmelor, cu privire la niște evenimente fictive puse în scenă? Ele nu provoacă auditoriul la a simți ușurare, ci îl invită să sufere, și cu cât suferă, cu atât mai multe favoruri îi acordă autorului unor asemenea imaginații. Dacă aceste calamități fie antice, fie contrafăcute sunt tratate astfel încât să nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de piesă, distrugerea orașului de către perși. Publicul, dacă ne luăm după vorbele lui Herodot (VI, 21), nu a suportat un asemenea spectacol care reactiva suferințe recente și făcea să se deschidă răni necicatrizate încă. "El (Frinicos) a scris și a pus în scenă o piesă despre cucerirea Miletului: a făcut să izbucnească în plâns publicul teatrului; a fost condamnat la o amendă de o mie de drahme pentru că a amintit despre nenorociri atât de apropiate și i-a fost interzis oricui ca pe
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care traduce Arta poetică și al cărui prizonier pare să fi rămas, Peletier de Mans are meritul de a fi primul din Franța, în 1555, care a definit tragedia. El îi recunoaște cinci trăsături distincte. Este o acțiune funestă ce pune în scenă personaje de rang înalt și un cor care se face ecoul gândirii autorului. Decupată în cinci acte, ea folosește un limbaj ales. Iată o definiție ce va fi reluată, după el, de toți umaniștii și asupra căreia vor reflecta teoreticienii
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]