9,387 matches
-
că Ulici a dozat bine ceea ce la prima vedere (textul) părea greu de făcut credibil prin joc, fără improvizații tehnice (cum știu că se practică pe la alte teatre trupe din Occident!)! Actorii, buni, reușesc să transmită sălii starea aceea apăsătoare, disperarea și teroarea, vulgaritatea în care e-mbrăcată deseori ideea de libertate, precum și propovăduitorii absolutului prin renunțare! Un spectacol pe care trebuie să-l revăd! Am gustul neînțelegerii depline, deși am citit destule lucruri despre ideile lui Sartre, apoi piesele sale, alte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1459_a_2757]
-
Am examene pe 16 și 20 iulie! Și-s și bolnav! Sînt obosit și aștept să plec. Dar vara va fi săracă. Am contat pe apariția cărții și deja am unele datorii. T. m-a salvat în ultima vreme de la disperări mai adînci. Rămîne la fel de ciudată și imprevizibilă, dar ar fi și mai rău fără ea. Sînt incapabil s-o părăsesc, continuînd să mă asuprească mereu cu farmecu-i! E unul din oamenii pe care n-am să-i pot uita! Viu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1459_a_2757]
-
nervos din cauza lui Mihăiță. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi”. La ora 12, iahtul „Luceafărul” aruncă ancora în fața Palatului Dolma Bahce (Istanbul), iar la ora 1230, se îmbarcă și Mihăiță. Disperarea lui a fost extremă - nota Carol -, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conținea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simț de tandresă și de inimă. Bietul copil a fost disperat și pentru prima
Jurnalul regelui Mihai I de România : Reconstituit după acte şi documente contemporane Vol. 1. : 1921-1940 by Traian D. LAZĂR () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101020_a_102312]
-
inimă. Bietul copil a fost disperat și pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaț. Își lăsase capul pe umărul meu și lacrimile curgeau cu nesaț. I-am spus că nimeni mai bine decât mine (nu poate - n.n.) pricepe disperarea lui și adânca lui durere și mâhnire și că bine face că plânge că îl va ușura. Totuși, îl rog ca în fața celorlalți să fie bărbat și prinț. Mi-a promis și s-a ținut de cuvânt”. Urdăreanu i-a
Jurnalul regelui Mihai I de România : Reconstituit după acte şi documente contemporane Vol. 1. : 1921-1940 by Traian D. LAZĂR () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101020_a_102312]
-
numărul celor care au putut trece în România a scăzut drastic, ca urmare a barajelor puse de autoritățile de ocupație. În schimb, a crescut numărul celor internați în lagărele de la Ungheni-Târg, Cerepcăuți, Reni, Cetatea Albă și Ismail. În continuare, în disperare de cauză, mulți români au trecut clandestin în România. Statul român a luat o serie de măsuri încercând să limiteze consecințele negative ale unei asemenea imigrări. Au fost stabilite direcțiile de deplasare, în anumite județe s-au înființat, cu sprijinul
DIN ISTORIA REFUGIULUI, 1940 - 1944. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Ion Agrigoroaiei () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1665]
-
mirat și l-a întrebat cu blândețe: Dar ce faci, bădiță Ioane? Spargi casa? Vai, păcatele mele, doamnă Mărioara, n-am tabac și-s nebun. Vino la noi și-ți voi da eu de-o "pacică", nu te lăsa pradă disperării!... Sărmanul, avea lacrimi în ochi. Cu ei stătea un nepot, Aurel Grigoreș, băiatul Mariței. Acesta era cam de vârsta mea și făcea multe pozne. Ne răsturna popurile de strujeni din livadă, smulgea haldanii de cânepă și-i arunca în șanț
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
leg sacii strâns, să nu curgă nimic pe jos și multe din tainele măcinatului. Odată, morarii, văzând că sunt atât de interesată să aflu mai multe despre procesul măcinatului, mi-au povestit lucruri, pe care atunci le-am crezut cu disperare. Spuneau că, în această moară, demult, s-au întâmplat și minunății. Bătrânii susțin că de multe ori, boierii trimiteau slugi la moară, cu saci umpluți cu cenușă în loc de grâne și le cereau să aducă înapoi făină albă. Moara fiind bântuită
ÎNTÂMPLĂRI NEUITATE... DIN SATUL MEU, COSTIŞA by RĂDUŢA VASILOVSCHI-LAVRIC () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1232_a_1872]
-
găsit o garnitură de tren deja formată, care din lipsa locomotivei nu a reușit să plece. Lipsa locomotivei a fost și norocul nostru că am putut pleca, deoarece acel tren era ultimul și trebuia de mult să plece. Am reținut disperarea șefului de gară, care suna neîncetat la gara Adâncata, de unde trebuia să vină locomotivă. În cele din urmă după sosirea locomotivei, ne-am urcat într-un vagon de marfă, ticsit de oameni și de obiecte și am reușit să plecăm
AM TRECUT PRIN DOUA REFUGII. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Alexandrina Comandaşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1678]
-
de Nord ) erau tratați cu multă cruzime, fiind în cel mai bun caz deportați. În ultimul moment a reușit să-și pună câteva lucruri într-un furgon militar, prin bunăvoința unui ofițer român, care se retrăgea din oraș. Apoi, în disperarea ei, cu câteva lucruri într-un geamantan, cu mine de mână s-a îndreptat spre gară. Până la urmă am plecat cu trenul, dar din cauza deselor opriri, întrucât circulam în zona frontului, când am ajuns în comuna Boroaia, unde erau bunicii
ŞTIU DE REFUGIUL MEU, DE LA PĂRINŢI. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Ioan Condur () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1675]
-
ei de limbă rusă. Ajunși dincolo de pod am fost protejați de localnici. Podul a fost dinamitat, rușii s-au ținut de cuvânt! De aici până în satul bunicilor mei din Suceava, drumul s a derulat fără evenimente deosebite. Doar oboseala și disperarea! Când ne-am oprit în fața porții bunicilor, iapa s-a prăbușit. A murit de epuizare. Noi ne-am revenit greu, înconjurați de dragoste și înțelegere. În urma noastră a ajuns o căruță, descărcată pe jumătate, dar omul a ținut să fie
POVESTEA REFUGIULUI MEU. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Elena Codreanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1674]
-
gară, o aglomerație infernală. Singura garnitură trasă la peron era inaccesibilă. Oamenii se înghesuiau, se îmbrânceau. Nu mai era loc nici pe acoperișul vagoanelor. Și dintr-odată începe să urle sirena. Alarma aeriană! Oamenii sar din tren și aleargă cu disperare spre un loc de refugiu. Aerul vibrează din ce în ce mai tare și soarele dispare acoperit de norii bombardierelor. Peripeții, spaime! Eu mă pierd în mulțime. După ce încetează alarma, ne regăsim cu toții. În sfârșit, reușim să ajungem și noi într-un vagon, pe
POVESTEA REFUGIULUI MEU. In: MEMORIILE REFUGIULUI (1940 - 1944) by Elena Codreanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/799_a_1674]
-
v-am greșit, îmi cer iertare! Dragii mei, vă iubesc pe toți, necondiționat, indiferent ce faceți sau spuneți. Dacă am greșit, n-am făcut-o intenționat, ci din dragoste. Eram foarte tânără, voi erați mulți, dar v-am iubit cu disperare, și vă iubesc! Trecutul nu se mai întoarce! Trăiți-vă viața și aveți grijă să nu repetați așa-zisele mele greșeli față de copiii voștri. Copiii m-au iertat, fără rezerve, cu mare drag, emoționați!Din acel moment am simțit că
Japonia. Mister şi fascinaţie by Floarea Cărbune () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1258_a_2102]
-
smulge. Înțelese că va trebui să trăiască cu ea, așa cum trăiești cu un mădular bolnav, pe care nu-l poți Îndepărta. Până la moarte. Începu să existe iarăși, să simtă foame, sete, osteneală. Privea cu plăcere florile, copacii, diminețile aurii. Însă disperarea care-i stăpânise toată făptura, ca o ceață atotcuprinzătoare, ca o amorțeală care-i paraliza orice funcție biologică a organismului, se transforma treptat Într-un corp consistent, precis, ca o ghiulea legată de picior, pe care o târa cu el
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
n-am cum să mai scap. Dacă pomenesc acum numele monseniorului Gebhard sau măcar cuvântul Konstanz, e ca și cum mi-aș lega singur lațul de gât...“ Îi povesti așadar călugărului că În ultimii ani, după ce a fugit din ce În ce mai departe, gonit de disperare și Încercând să scape de visele pline de sânge, a lucrat Într-un oraș În care tocmai se clădea o catedrală uriașă, unde a sculptat flori, arabescuri și statui. Doar că, de spaimă, a uitat numele orașului. — E un oraș
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
are picioare scurte, cum spune prostimea. Adelheid Își Întorsese calul și se pregătea de plecare, fără să asculte potopul de vorbe fără rost ale netrebnicului. Văzând că nu o putea opri, acesta Își ridică brațele spre cer și strigă cu disperare: — Nu pleca, domniță, fără să mă asculți! Iartă-mi prostia. Adevărul e că domnul Bodo zace rănit greu și fără cunoștință În chilia părintelui meu Constantius. Am vrut să-ți spun adevărul pe drum, cu cruțare și prudență, ca să nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mult. Dacă n-ar fi fost nădejdea că Bodo va Încerca s-o salveze, s-ar fi strecurat prin fereastra Îngustă și-ar fi sărit În prăpastie. Spre seară, puterile o părăsiseră. Pe obrajii ei palizi se rostogoleau lacrimi de disperare. Adelheid cea atât de mândră și curajoasă odinioară era acum o mică pasăre cu aripile frânte și uitată de toți. Disperată, se trânti pe pat și hotărî să nu se mai ridice, să moară de foame și de istovire, pentru
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
privilegii, pământuri și titluri. Dar nu ți-a fost destul! Acum vrei să pui mâna și pe fiica lui... Adelheid vorbea precipitat și fără Întrerupere, ca să câștige timp, alunecând cu pași mărunți, aproape imperceptibili, spre fereastră. Mâna ei pipăia cu disperare peretele aspru, dar se ferea să Întoarcă privirea ca să măsoare distanța ce o despărțea de prăpastia de afară. Nu-i trebuise mult timp să se hotărască: În clipa În care simți sub degete rama de lemn, se opri și urcă
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
numai adevărul. Așteaptă și ai să afli totul. Cum spuneam, Bertranda era nespus de frumoasă, cum nu se mai află altă femeie și nu-i condamn nici pe rege, nici pe fratele meu că s-au Îndrăgostit de ea cu disperare. și eu am iubit-o, nu, am adorat-o, aș fi ars tămâie la picioarele ei... Să fi fost În locul regelui, aș fi renunțat la coroană pentru ea... dar regele a lepădat-o... Era Însărcinată și scoasă În afara legii. Oamenii
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
din ziua precedentă. Apoi dispărea ca și cum ar fi părăsit o odaie goală. La Început, prizoniera ținuse socoteala timpului, zgâriind linii scurte pe perete cu o pietricică scoasă din crăpătura zidului. Apoi Începu să uite dacă trăsese linia sau nu. În disperarea ei, Își spuse că oricum nu mai avea nici o importanță și că nu-i mai rămăsese decât să aștepte moartea... Dar Într-una din reverii, Bodo Îi apăru atât de real și de clar În fața ochilor, Încât nu mai știu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
scap de aici. Bodo mi-a trimis semn. Visul meu a fost un semn. Va veni să mă elibereze și eu trebuie să trăiesc pentru el.“ Se strădui să-și recapete puterile și să recâștige noțiunea timpului. Își spuse că disperarea, groaza prelungiseră orele, făcând-o să creadă că era de mult prizonieră, când, de fapt, era prizonieră doar de câteva zile. „Bodo n-a știut de Îndată unde sunt. Acum a aflat și o să pună În mișcare cerul și pământul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de Întâmplă rile ultimelor zile, totuși Îl primi de Îndată pe tânărul ve ne țian. Considera că e de datoria lui să-i Întâmpine pe numeroșii oaspeți care soseau Întruna la castel, pentru a-i transmite ducesei condoleanțelor. Cu toată disperarea ei, doam na Sophie Îi primea pe toți, ținându-și cu demnitate la cri mile. De când Conrad sosise la castel, nu voise să vadă pe nimeni. Făcu o excepție pentru Giancarlo, tânărul trimis al Veneției, și-l primi câteva clipe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
curios țăcănitul acesta al roților de la capătul șinelor, repetat la intervale egale, mereu-mereu, avusese darul nu numai să ne distragă atenția de la reîncărcarea organismului cu o nouă doză de energie, dar și să înfiripe în sufletele noastre o stare antagonică disperării, și anume, o notă de optimism, care se degaja din același țăcănit al roților. De data aceasta glasul lor repeta pentru urechile și sufletele noastre un cuvânt de îmbărbătare, de încurajare, având următorul veșmânt fonetic: Nu dis-pe-ra! Nu dis-pe-ra! Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
Ta față de noi nu se poate manifesta mai delicat, mai blând, mai uman? Trebuie neapărat să ne treci prin foc și sabie? Unde am greșit? Cu ce? De-a lungul tranșeelor era o umanitate suferindă: plânsete, gemete, urlete, strigăte de disperare, peste care dominau impasibile vuietele motoarelor, combinate cu zgomotul și suflul năprasnic al exploziilor succesive. Capul mă durea îngrozitor, urechile îmi vâjâiau și îmi țiuiau: nu mai auzeam nimic. Mă gândeam că am rămas surd. O teamă animalică, disperată m-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
Le picaseră mustățile tot așteptând să se bălăcească într-o apă limpede și proaspătă. Cu un aer blazat, loveau din când în când cu labele apa mocirloasă din scăldătoare, tânjind după vremuri mai bune, care se lăsau așteptate. Filozofie a disperării optimiste... Am mers mai departe. În "celula" următoare se consuma drama a două exemplare din familia celor ce intraseră cândva în conflict cu Scufița Roșie: un lup și o lupoaică. Bietele animale! Când ne-am oprit în fața lor, și-au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
deasă, rece și persistentă. Zăpada din amonte s-a topit sub efectul ploii și împreună au contribuit la depășirea cotei de inundație. Cu mult timp înainte de a ajunge la marginea izlazului, am văzut fețele oamenilor transpirate, zbuciumate, schimonosite, urlând cu disperare aceeași propoziție formată din trei cuvinte: "Vine Amaradia mare!" Silvia mă ținea strâns de mână pe când alergam amândoi spre locul în care Amaradia ne prezenta o imagine de Apocalipsă. În sfârșit, am ajuns. De la un mal la celălalt, în susul apei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]