9,443 matches
-
împinse spre răsărit. Un om trimis de sutaș de pe țărmul limanului veni mai târziu la slujbașul regesc să-i spună că i-a văzut plecând pe mare liniștită. Lucrurile păreau să se fi așezat. Într-un fel sau în celălalt, neobișnuita întîmplare năzuia să se descurce, fie că sutașul se întorcea cu robi prinși pe țărmul vecin, fie că pierea ducând cu sine și primejdia destăinuirii. Dar în zorii zilei următoare slujbașul regesc fu trezit de ajutorul său care-i spuse
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
cunoscuse. Încrezător în cinstea lui Auta de care nu mai avea de mult cuvânt să se îndoiască, Iahuben primi în cele din urmă toate așa cum erau. Nu se mai minuna de nimic din toate câte le aveau ori le săvârșeau neobișnuiții străini. Nici măcar nu punea întrebări. O singură dată mai vorbi despre ei cu prietenul său, și atunci îi spuse hotărît: - Aceștia sunt zei, nu oameni cum zici... Tu ești însă un om milos și bun și nu vrei să mă
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
ei, în Hor-deșer?" își zise el și apoi zâmbi, lunecîndu-i gândul în altă parte. Hor-deșer se numea steaua sângerie în Ta Kemet. Îi mai spuneau așa câteodată și în Atlantida. Oamenii rome numeau această stea astfel tocmai din pricina culorii ei neobișnuite: Hor-deșer, sau Hor cel roșu. Hor era un zeu înțelept. Ce-ar fi să-i zic Hor străinului bătrîn?" se întrebă Auta. "Nu prea se potrivește, dar e mai ușor de spus decât numele lui adevărat", mai adăugă el în
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
bănuit n-a fost al țării lui. Băștinașii împodobiți cu pene îi învățară să înghită fumul unei ierbi amețitoare cu mireasmă plăcută, pe care o aprindeau la capătul unei țevi de lemn, ținând fiecare pe rând capătul celălalt în gură. Neobișnuiți cu astfel de fum, atlanții se înecară, dar le trecu; iar gazdele ziceau că fumul înghițit era semnul sfânt al prieteniei. Localnicii îi întrebară pe străini de unde veneau. Privind istorisirea făcută prin semne, le arătară că și ei auziseră de
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
iarăși, în timp ce luntrea pornea: - Zeul meu slăvit Auta, de ce zeii ceilalți sunt neliniștiți? - Nu știu, Mai-Baka. Am fost chemați grabnic în țara Haru. Să vedem când vom ajunge! - Dar cum, zeii nu știu tot ce se petrece? stărui Mai-Baka. Neliniștea neobișnuită îl făcuse pe Auta supărăcios. Se întoarse spre sărmanul arcaș și-i vorbi înțepat: - Zei nu se află nicăieri, Mai-Baka, și rău faci că nu mă crezi. Zeii sunt numai în închipuirea oamenilor proști. Aceștia sunt oameni de pe altă lume
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
pieri și se vor chinui foarte mulți dintre ei. Hor părea înfrînt. Totuși mai întrebă: - Și tu, Auta, poți ști care dintre acei oameni e ucigaș? - Știu... Începu Auta, dar în aceeași clipă se auzi de-afară o larmă surdă, neobișnuită, pe podiș. Ieșirii cu toții repede. Larma venea dinspre pădurea de cedri. În scurt timp, dintre copaci porniră să iasă cete învălmășite de oameni. Când această mulțime ajunse în fața marii luntre argintii, strigând de frică și de durere, se putu vedea
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
cu Muntele de Obârșie, ieșit din ape. Auta zâmbi în sine: era amintirea Piscului Sfânt. Și nu se miră nici măcar când auzi că Marele Preot era în palatul său din marele oraș Zidul Alb: și de astă dată deci, agerimea neobișnuită a minții îl făcuse să părăsească Sodoma cu o clipă înainte de prăpăd. Nu, în aceste ținuturi nu-l mai atrăgea pe Auta nimic. Ar mai fi vrut poate doar să mai calce o dată pe nisipurile copilăriei lui, însă arșița cumplită
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
În timp ce bunăoară relatarea biblică a plecării lui Lot din Sodoma e simplă și sobră, aproape ca un proces verbal... ba, mai mult, numai o dată se spune că cei doi vestitori sunt îngeri, încolo textul biblic spune în chip cu totul neobișnuit: "cei doi bărbați"... În același timp însă poveștile minunilor făcute de profeții mici sunt de o invenție vulgară, trivială, lipsită de haz și de bun simț. Sub așternutul superficial de floricele clefăie un noroi dezgustător și stupid. - Acum însă te-
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
care preotul și acolitul se cântăriseră reciproc. Slujitorii abia dacă Își puteau stăpâni râsul văzându-i pe cei doi mestecând solemn de șaizeci de ori fiecare dumicat de friptură. În consecință, ritmul conversației era unul lent, iar masa se prelungi neobișnuit de mult. Mulți dintre cei aflați În cercul scriitorului, nu numai slujitorul său, erau de părere că Își stricase digestia prin acest regim fad, chiar dacă acum nu Îl mai practica la fel de riguros. Burgess bătu cu bocancii În podeaua cu dale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
Am pierdut șirul. Incapabilă să Își Înfrâneze curiozitatea, Theodora se apropie de fată cu Întrebări. Reieși că Încerca să se angajeze ca dactilografă a lui Henry James, după ce predecesoarea se căsătorise de curând, părăsindu-l. Aparent - uimitor, dată fiind complexitatea neobișnuită a sintaxei sale -, James Își dicta romanele În loc să le scrie de mână, iar tânăra făcea exerciții copiind pasaje alese la Întâmplare din Ambasadorii. — Te invidiez, Îi spuse Theodora. Nu mi-aș putea Închipui un post mai bun. — N-ai decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
lucruri În Anglia, i se spunea „new“ deși În realitate era destul de veche, având În jur de o sută de ani. Pe la jumătatea acestei existențe, clădirea fusese extinsă Într-un mod destul de stângaci și de aceea avea acum o Înfățișare neobișnuită, bălțată, jumătate stucatură georgiană crem, jumătate cărămidă victoriană cafenie. La exterior era mai pretențioasă decât o justifica interiorul, iar curte nu avea aproape deloc - doar una Împrejmuită cu zid, În spate, cu un petic de iarbă care abia dacă merita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
artist sub braț și a-l duce pe sus, dacă voiau). Se mândrea fără jenă cu frumusețea lui Trixy și critica plin de cruzime defectele Sylviei, deși avusese bunăvoința de a recunoaște, pe măsură ce fata depășea adolescența, că devenise o tânără neobișnuit de atrăgătoare, cu un zâmbet ușor pieziș, care te vrăjea, și ochi imenși și cenușii, depărtați. Nu mult după aceea, pe când avea doar nouăsprezece ani, Trixy cunoscu și se logodi cu un tânăr om de afaceri, Înalt, chipeș și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
pomenise până atunci de ofertă, pentru că, până În clipa aceea, nu se hotărâse Încă dacă să o accepte sau nu. — Și Îl scrii? Îl Întrebă, continuând să examineze cu atenție tapetul. — Da... după ce termin cu Prințesa, spuse el făcând referire la neobișnuit de lungul roman Prințesa Casamassima, În curs de publicare, În foileton, În Atlantic. Nu ar fi putut explica, dacă ar fi existat vreun martor care să Îl Întrebe, de ce se angajase să scrie articolul, pentru a regreta aproape imediat după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
-o acum un an? Îl Întrebă Du Maurier. Cea cu fata și hipnotizatorul. — Cu fata și hipnotizatorul? Îmi e rușine să recunosc, Kiki, dar am uitat detaliile. Amintește-mi. Păi e despre o fată, o servitoare care are o voce neobișnuit de frumoasă, dar nici un pic de ureche muzicală - e afonă... Henry Își aminti vag povestirea, pe măsură ce Du Maurier i-o rezuma. Fata devenea o celebră chanteuze pe Continent, sub tutelajul unui mic muzician străin, un evreu. La un moment dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
faleză. În această după-amiază rece de iarnă, erau puțini oameni. Marea era departe, foarte departe, la reflux, iar soarele, În cea mai mare parte ascuns de nori, apunea peste nisipul ud și neted, peste apa aproape invizibilă. Un ponton scheletic, neobișnuit de lung, se Întindea dinspre mal către orizont, ca și cum și-ar fi propus să facă un pod peste Marea Irlandei, dar și-ar fi pierdut energia. Părea absurd ca el, Henry James, „distinsul om de litere“, autorul cosmopolit care se simțea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
demascat de o doamnă Vibert cu o moralitate renăscută și totul se termina cu bine. Era o comedie. Fenimore ascultă, Încruntându-se concentrată. Folosea cornetul acustic, Înclind capul pentru a-i mări eficacitatea. La sfârșit, decretă că piesa era „foarte neobișnuită“. — N-ai prea râs, spuse el. — Am râs interior. N-am vrut să pierd nimic. Compui dialoguri minunate, Henry. — Îți mulțumesc, Fenimore. — Dacă oamenii ar rosti fraze atât de perfect formulate și În viața de zi cu zi, suspină ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
se aduce masa de la bucătăria universității. Trebuie să spun că domnii profesori știu să-și poarte de grijă. Fie că era efectul atmosferei de la Oxford, sau al calității mâncării subtilizate de la masa mai-marilor de la Exeter, Fenimore părea Într-o dispoziție neobișnuit de bună. Cine era doamna mărunțică și vioaie cu care stăteai de vobă, cu cornetul auditiv? Îl Întrebă ulterior William, În timp ce se Îndreptau, Într-o trăsură, spre De Vere Gardens, iar când Henry Îi răspunse, continuă: Zău? Celebra romancieră? Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
de pe străzi erau Înveșmântați În frunziș și Înfloriți superb, straturile de flori din parcuri incendiate de culori. La Salon des Indépendants era deschisă o expoziție controversată, iar la Comédie Française juca un Mizantrop excelent. Timp de câteva zile, În mod neobișnuit pentru el, Henry nu scrise nimic, nici măcar o scrisoare, abandonându-se complet plăcerii de a o distra pe Fenimore. Ea se arătă recunoscătoare și Încântată, lăudând tot ceea ce propunea sau aranja el, și Începu să arate mai bine, cu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
imediat spre hanul Codul și Homarul, pentru ceea ce Henry denumi „un prânz eponim“ (provocând o expresie buimacă din partea proprietăresei, care preluă comanda de la Du Maurier, Într-un limbaj inteligibil), udat cu bere bună de Yorkshire. Berea trebuie să fi fost neobișnuit de tare, căci Du Maurier se arătă foarte vorbăreț În timpul mesei. Reveni la subiectul negocierilor cu Harper’s. Aparent, În Trilby era un pasaj de polemică auctorială În favoarea nudității, pe care editorii Îl voiau eliminat. — Vezi tu, Henry, eu am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
de la Thackeray. Apoi venea Trilby, tânărul model, fata frumoasă, naturală, cu inima largă, și de obicei desculță, pe care o iubeau toți, fiecare În felul său; și Svengali, evreul geniu muzical de origine amestecată, germană și poloneză, care recunoștea calitatea neobișnuită a glasului lui Trilby și Își dădea seama că putea trece peste faptul că fata era afonă cu ajutorul hipnozei, Îmbogățindu-se cu această ocazie. Little Billee era Îndrăgostit de Trilby, dar se arăta șocat să o descopere Într-o zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
sunteți un suflet creștinesc, spuse omul luând moneda și Încercând-o cu dinții, dezvăluind astfel suspiciuni cam necreștinești. Dar bietului nefericit, a cărui căciulă nu conținuse până atunci decât ceva bănuți de aramă, trebuie să Îi fi părut o pomană neobișnuit de generoasă. Nu În fiecare zi trecea pe lângă el un scriitor care aștepta cu emoție premiera unei piese și care era dispus, din superstiție, să mituiască Providența prin orice mijloace aflate la Îndemână pentru a obține un rezultat favorabil. Parcurse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
sunt prea subtile pentru mine, Henry, spuse Du Maurier clătinând din cap. Cât despre „inteligența“ mea, am scris totul spontan, așa cum mi-a venit. Dar trebuie să recunosc că cititorii americani - cel puțin cei care Îmi scriu - manifestă un interes neobișnuit față de pozatul lui Trilby. Un domn de la Chicago mi-a oferit zece mii de dolari pentru un desen semnat reprezentând-o pe Trilby “În costumul Evei“. — Zece mii de dolari?! exclamă Henry. Și i-ai făcut pe plac? — Bineînțeles că nu, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
apartamentului. Vremea era În continuare frumoasă la sosirea lui Jonathan Sturges. Ca Întotdeauna, felul curajos și inventiv În care Își purta silueta schiloadă, țopăind sprinten În cârje, era un exemplu și o dojană pentru parapoanele lui egoiste, dar Jonathan era neobișnuit de melancolic. Aparent, se Îndrăgostise de o femeie În Franța și fusese, În modul cel mai blând cu putință - dar cu nimic mai puțin dureros -, respins. Nu mai era absolut nimic de spus sau de făcut. Nu putea decât să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
lui Point Hill, o râpă Înaltă care se ridica drept de la nivelul câmpiei și al mlaștinilor Romney, privind către marea aflată la câțiva kilometri distanță. De pe terasa pe care petrecea ceasuri numeroase și unde cina În majoritatea serilor, datorită vremii neobișnuit de frumoase, se bucura de o priveliște ce ar fi putut ieși de sub penelul unui maestru flamand sau italian. În dreapta orașul Rye, Împrejmuit de zidul străvechi, cu secțiune conică, deasupra căruia se Înălța turla bisericii, Îi amintea de așezările pitorești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
retină. Era fiica În vârstă de șaptesprezece ani a unui tutungiu care murise de curând și se ocupa de prăvălie Împreună cu mama ei. Era drăguță, cu ochi albaștri și păr des, castaniu și ondulat, și o siluetă „de o elasticitate neobișnuită“; iar „sufletul Îi era cufundat În Însăși esența trylbismului“, prin care Moscheles părea că vrea să definească libertatea În purtări, neconvențională, neintenționată, manifestată de tânăra eroină a lui Du Maurier. Cei doi bărbați o găsiseră atrăgătoare și Împreună formaseră un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]