KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...330 331 332 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394

am lovit raftul de pe perete. Păpușa de porțelan căzu pe podea. M-am aplecat s-o ridic. — Nu-i nimic, zise și se înclină spre mine. Era îmbrăcată cu o altă bluză, albă, cu o floare mare din paiete. — Mașina? șopti. Vocea îi era nesigură, ca și buzele nerujate. Am privit în spatele ei, locuința ordonată și sărăcăcioasă și mi s-a părut și mai tristă decât era cu puțin înainte. Dar nu m-a deranjat, dimpotrivă, am simțit o plăcere secretă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
casă, i-am privit picioarele urcând pe plajă, puternice și bine înfipte în pământ. M-am gândit din nou la celelalte picioare slăbănoage și flasce sub strânsoarea mea. Și am simțit din nou gustul acelei transpirații, a fricii aceleia. „Ajutor...“ șoptise la un moment dat. „Ajutor.” Acum Elsa intra în grădină, am zâmbit, așa cum se zâmbește lucrurilor care ne aparțin. Am privit din nou soarele care cobora spre mare cu reflexe roz și m-am gândit că eram un prost. Trăiam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
alimentele congelate. Își îndreptă privirea spre una din plase, pe care n-o așezase jos. — Te ajut. Mă aplecasem deja să-i iau plasele din mână. Dar mă opri cu un gest hotărât. — Nu, nu sunt grele. Te rog, am șoptit, te rog. În ochii ei nu mai era nimic. Era absența aceea pe care o văzusem deja, ca și cum s-ar fi golit de orice urmă de voință. Am simțit în palmă sudoarea palmelor ei rămasă pe mânerul plaselor. Am coborât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
ghicească mizerabilul ei destin. Am auzit un geamăt ușor și ceva foșnind dincolo de ușă. M-am gândit la trupul ei, la mâini, și încă o dată am fost surprins că nu mi-o aminteam clar, cum aș fi vrut. — Italia, am șoptit, Italia... Era ca și cum aș fi ascuns-o sub o pelerină, fixând-o într-un loc, în camera închisă a numelui său, ea și nimeni alta. — Italia, și mângâiam lemnul ușii. Se auzi un chelălăit, o gheară care zgâria și am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
râde cu poftă. Nu știam că Italia este atât de hazlie. O strig, se întoarce, se întorc și cameristele. Italia își smulge casca din cap și vine spre mine. Are fața roșie și se agită ca un copil. — Ești aici..., șoptește. În ultima seară am rugat-o să coboare la restaurant. Aveam chef să o privesc în mijlocul lumii care ne credea străini. Coborî cu întârziere. Se îndreptă în grabă spre o masă din fundul sălii, lângă ușa de sticlă care dădea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Ai spus ceva? Ceaikovski acoperă vorbele. Nu m-a auzit. Sau poate că da, de asta se clatină puțin. În seara aceea facem dragoste. Este mama ta cea care ia inițiativa, nu am văzut-o niciodată atât de îndrăzneață. — Ușor, șoptesc chicotind, ușor. Dar ea este mai puternică decât mine, are planurile ei. Revarsă peste mine o încărcătură de energie refulată, în noaptea aceasta sunt priza ei cu împământare. Este o farsă erotică pe care a învățat-o poate dintr-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
de hârtie. Cu un gest brusc a smuls câteva și, încovoiată, s-a repezit afară șchiopătând. Am urmat-o, se sprijinise de zid cu capul aplecat. — Ce ai? Își ținea șervețelele între coapse. — Nu mă simt bine, du-mă acasă..., șopti. Era puțină lumină, dar acum vedeam că șervețelele albe deveniseră întunecate în mâinile sale. — Pierzi sânge... — Du-mă acasă, te rog. Dar între timp leșinase. Am luat-o în brațe, m-am dus la mașină și am așezat-o pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
că ești însărcinată? — Nu știam. Își strângea prosopul în jurul taliei, îi tremura vocea. — Nu vreau să rămân aici, sunt toată murdară. — O să cer să ți se dea ceva. Sosi o asistentă. — Veniți, vă duc în patul dumneavoastră. — Du-te, am șoptit, du-te. Și m-am uitat cum se îndepărta pe coridorul în penumbră, fără să-și întoarcă privirea. Acasă, fără să-mi mai dezleg șireturile, mi-am scos pantofii și i-am aruncat cât colo. Apoi m-am întins pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
verdele... Mergem spre parcarea taxiurilor. Trei mașini își așteaptă clienții. Traversăm în grabă pentru că semaforul e galben. Deschid portiera și o ajut pe Italia să urce, apoi mă aplec spre ea și îi pun în mână banii de taxi. — Mulțumesc, șoptește. — Nu-ți face probleme, spun coborând vocea, pentru că nu vreau să mă audă șoferul, aranjez eu totul, fii liniștită. Ea își întinde buzele într-un fel care ar vrea să însemne un zâmbet, dar e numai un rictus obosit. Vrea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
iubit așa, nimeni. Nu te voi duce acolo înăuntru, nici o canulă nu te va curăți. Te vreau și acum sunt puternic și voi găsi mijlocul să nu te mai jignesc. — Gândește-te la tine, gândește-te cu adevărat la tine, șoptește. Am hotărât deja, te iubesc. Și dacă îmi vrei capul, dă-mi o secure, îți voi da capul unui bărbat care te iubește. Să plecăm de aici. Și i-o spuneam fiului nostru, Angela. O mică frunză roșie căzuse fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Lyon, cu un bărbat și o femeie în costum popular stând în fața unei uși albastre. — Nu mi-ai expediat-o. — N-am avut timp. Întorc vederea și citesc. Două cuvinte, nimic altceva decât două cuvinte scrise cu creionul. — Ce este? șoptesc. Elsa are ochii de culoarea vinului, iar vinul se clatină cu reflexele sale roșiatice pe zâmbetul ei. — Așa este. Nu spun nimic, respir, mai ales respir... nu mă mișc, pentru că, dacă o voi face, voi cădea, mă voi împiedeca și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
se oprească. Sunt leoarcă de transpirație, respir, înghit, în timp ce în jur se aude din nou respirația celorlalți. — Dopamină în venă. — Se normalizează. Bine te-ai întors, comoara mea, ești din nou în lume. Alfredo mă privește, încearcă să zâmbească, dar șoptește doar: — A glumit... ne-a făcut o glumă. — Splina a fost cea care a sângerat. N-am privit gaura din capul tău, am văzut doar o margine deschisă care trebuia să fie pielea, dar n-am privit înăuntru. Alfredo merge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
sigur. Și simt că mi se strânge stomacul și gâtul. Italia este acolo, nemișcată în ploaie. Privește în direcția noastră. Poate ne-a văzut ieșind din magazin... Râdeam din cauza balonului, din cauza casierei cu un comportament prea expansiv. „Ce curviștină“, îmi șoptise Elsa la ureche, „din cauza burții ăsteia s-a gândit că am ieșit din competiție...“ Râsesem și aproape alunecasem pe trotuar. Ca să mă susțină, Elsa și-a pierdut echilibrul și era cât pe aici să cădem împreună. Atunci am râs și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
lucru pe care l-am văzut din tine. Ne îndreptăm spre sala de nașteri. Elsa mă caută cu mâna, o strânge pe a mea. Infirmiera aleargă împingând targa, eu abia reușesc să țin mâna Elsei. Înainte de a intra în sală, șoptește vlăguită: — Ești sigur că vrei să asiști? De fapt, nu sunt deloc sigur. Sunt chirurg, și totuși mi-e frică să nu leșin. M-a impresionat teribil să văd ghemotocul acela negru, între sânge și sexul epilat al soției mele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
se privească. Își atinge spâncenele cu degetul, nu face decât gestul acela mic și necunoscut. Un ultim, nemotivat retuș al machiajului sau poate doar un salut, o urare pentru viața care va veni. Mă aplec să iau sacoșele, mă lasă, șoptește „Mulțumesc“ și merge să-și ia jacheta de mucilagine care e întinsă pe divan, cu mânecile desfăcute ca un crucifix în așteptarea brațelor ei. Ajunsă în prag, se întoarce să mai vadă o dată casa, umila ei casă. Nu mi se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
de nimic, nici măcar de leșinul neașteptat din somn. Am dezvelit-o cu violență până la brâu. — Trebuie să te consult, am spus aproape strigând. I-am palpat abdomenul. Era tare ca piatra. Ea nu s-a mișcat. — Mi-e frig, a șoptit. Am privit pe fereastră, sperând ca luna să înceteze să ne lumineze și să apună în grabă. Trebuie, m-am gândit, să plecăm imediat. În momentul acela am văzut că urina, o pată caldă se întindea pe cearșaf. Mă privea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
o pată caldă se întindea pe cearșaf. Mă privea fără să-și dea seama ce face, ca și cum corpul acela nu-i aparținea. Am apăsat-o din nou pe burtă: — Simți? am țipat. Îmi simți mâna? Nu a mințit. — Nu, a șoptit, nu simt nimic. Atunci, Angela, am înțeles că se întâmpla ceva grav. De lângă perete, spatele Italiei alunecase din nou în jos, chipul ei gri ajunsese între perne. — Să mergem. — Lasă-mă să dorm. Am luat-o în brațe, nu era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
spus. Trecu fără zgomot o mașină mică și roșie. Soarele era sus pe cer. Am zâmbit. A bolborosit ceva și m-am întors. Soarele îi lucea în ochi, irișii ei gri erau punctați de solzișori argintii. — Mi-e sete... , a șoptit. Sete. Pe noptiera de metal se afla o sticlă pe care o adusese asistenta pentru mine și din care, după febra operației care durase aproape șase ore, băusem dintr-o înghițitură aproape toată apa. Mai rămăsese exact o picătură, imobilă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
transpirată nu reuși să-i țină bărbia. — Iubire... Respiră profund, pieptul i se ridică, apoi se lăsă și în respirația aceea întregul corp se cufunda, se abandona. Atunci mă privi, dar nu eram sigur că mă vede. Își mișcă buzele, șopti un ultim cuvânt. — Du-mă. Dar nu îmi spuse unde. Era nemișcată pe pernă, nu mai era vie, dar nu era încă dincolo, suspendată în nelocul care precedă moartea. Chipul i se lărgise, relaxat, privea în sus, acolo unde cineva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
erau bine așezate și numai apoi își desprinsese mâinile. Era deja în picioare. — Mergem? Acum, în timp ce conducea, era mai trist sau poate eu eram. Strada părea un noroi gri care se rostogolea în fața botului mașinii. — O iubeam foarte mult..., am șoptit, foarte mult. Puțin mai târziu ne-am oprit pe o străduță de pământ alb, care ducea din strada principală, spre mijlocul câmpiei. Mașina neagră era parcată rău. Aproape de ea se afla un dud mare și eu mă sprijinisem de trunchiul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
a scos tubul de oxigen, ți-a oprit anestezia și încearcă să te aducă puțin la suprafață, să înțeleagă ce se petrece. Se mișcă în jurul tău, al tuburilor tale cu o grijă specială. Este palidă, sfârșită, are buzele uscate. — Plecați, șoptesc. Îmi dă cu greu ascultare. Acum ești din nou cu mine, Angela. Suntem singuri. Îți mângâi brațul, fruntea, îți mângâi toată pielea neacoperită. Capul îți este așezat pe acest aparat de susținere în formă Krapfen, trebuie să rămâi așa. E

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

Da, o cunosc. Și-acum... Șah încă o dată! — Dar... — Am zis șah! — Bine... Și Augusto își apără regele cu un cal. Și sfârși prin a pierde partida. Când se despărțiră, Víctor, punându-i dreapta ca un jug pe ceafă, îi șopti la ureche: — Vasăzică Eugenita, pianista, ei? Bine, Augusto, bine; vei stăpâni pământul. „Of, diminutivele astea - gândi Augusto -, diminutivele astea groaznice!“ Și ieși pe stradă. IV „De ce e diminutivul un semn de afecțiune? - își zicea Augusto în drum spre casă -. Poate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
pentru cine știe care alta!... Așa e lumea, băiatul mamei.“ În ziua când deveni licențiat în drept și se întoarse acasă, mama îi luă mâna și i-o sărută într-un mod comic de grav, iar apoi, strângându-l în brațe, îi șopti la ureche: „Să te binecuvânteze tatăl tău, fiule drag!“ Mama nu se culca niciodată înaintea de-a se fi dus el la culcare și-l lăsa în pat cu un sărut. N-a putut prin urmare niciodată să-și petreacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ochii de câine înfometat ai domnișorului don Augusto ... — Ce-ți mai trece prin cap, fetițo! — Și-acum - adăugă ea ridicându-se și îndepărtându-l cu mâna -, fii cuminte și du-te să te răcorești, ai mare nevoie! — Eugenia! Eugenia! - îi șopti el cu voce uscată, aproape febrilă, la ureche -. Dac-ai vrea tu... — Tu ești cel care trebuie să-nvețe să vrea, Mauricio. Adică... Fii bărbat! Caută-ți de lucru, decide-te repede; dacă nu, am să muncesc eu; dar decide

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
e diabolică!“, gândi Augusto, și-și plecă fruntea privind în pământ fără a ști ce să răspundă. Când, în aceeași clipă, și-o ridică, văzu că Eugenia își ștergea o lacrimă furișă. — Eugenia! - exclamă el, și glasul îi tremura. — Augusto! - șopti ea cu supunere. — Bine, și ce vrei să facem? — Oh, e fatalitatea, nu e decât fatalitatea; suntem jucăriile ei. E o nefericire! Augusto, părăsindu-și fotoliul, se duse să se așeze pe sofa, lângă Eugenia. — Ascultă, Eugenia, pentru numele Domnului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]