9,213 matches
-
Entuziasmat a fost însă Caragiale de prestația poetică a lui Minulescu ("P.S. Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? În orașul cu trei sute de biserici este ceva neprețuit... Bravo lui! De mult n-am avut așa impresie.") însă rezervat cu ironie față de cea a tînărului Emil Isac care îi solicita în anii 1911 o prefață: "O fată, intrînd în bal împodobită cu toate grațiile frumoasei vîrste, nu mai are nevoie de recomandația unei mătuși." Unii contemporani au notat despre Caragiale impresii
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
în jurul împărătesei Eugenia de Montijo." În fond, Călinescu dezvoltă cu mijloacele romancierului, datele înscrise în buletinul de identitate din 1927, la 42 de ani: "Statură potrivită, părul cărunt, ochii căprui, nasul potrivit, barba rade"; ceea ce atrage atenția este o subțire ironie semnalată de presupuneri aparent inocente și relația oximoronică dintre substantiv și epitet ceea ce ar induce ideea unei mistificări a unei legende vii pe care maliția călinesciană o demistifică fără menajamente în continuare, așa cum I. L. Caragiale împrăștia fumul nobiliar ieșit din
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
numele generic kinderii iar pe ai săi îi recomandă către Delavrancea ca fiind microbi, în intimidate adresîndu-li-se cu vocativul Cușilor! În contactul verbal cu persoanele, Caragiale s-a manifestat în postura de homo ludens dovedind în majoritatea cazurilor talent, intuiție, ironie prietenească, spirit ludic; în ceea ce privește numele pe care le-a încredințat propriilor personaje, a demonstrat, cu puține excepții, geniu artistic: personajele sale fac concurență stării civile și pentru că sînt purtătoarele unor nume cu puternic efect caracterizator și cu rol de etichetă
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
candelă"; "ponoase, cîrtiri, zavistii"; "tînără, curățică, harnică"; "cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe șoldul drept, cu pălăria pe ceafă"; "ochi negri, blînzi și genoși"; "fînul de leandră, de mărgărintă, de trifoi". În oglinda deformatoare a ironiei, modelul se degradează, solemnul în exces devenind rizibil așa cum demonstrează Caragiale în Smărăndița roman modern, acel Caragiale care a avut tăria să-și parodieze chiar unele din propriile opere: "puf bogat, moale și dulce"; "nebună, săltătoare, zglobie"; "ciripiturile ei argintii
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
a oferit o teribilă scuză defectelor sale naturale." Sper ca impresia mea că, apărîndu-l pe românul profund, Ralea apără și prostia profundă să fie falsă, la fel ca și opiniile lui Petre Pandrea (Portrete și controverse) conform căruia Caragiale cultivă ironia iresponsabilă, paradoxul ieftin, un criticism pînă la absurd; pe ambii i-aș încadra în categoria pe care o avea în vedere Al. Paleologu: Cine nu suportă excesul nu-l înțelege pe Caragiale". Nu departe de opinia lui Ralea poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
personajul principal fiind mai ales fata puberă, cu febrele amăgirilor și dezamăgirilor (Caruselul, Vară vrăjmașă), varietatea caracterelor (ipocriți, profitori, invidioși, bârfitori, snobi, mediocri, servili, impostori, parveniți, cinici, egoiști), de unde și tenta subliniat critică, specifică romanului de moravuri, tendința spre caricatură, ironia și tonul caustic (ca în Caruselul), tehnica modernă a jurnalului (în Prețul singurătății și Vară vrăjmașă). În Caruselul lumea artiștilor este văzută mai ales cu defectele ei, se descrie viața mondenă, cu șuete, bârfe și intrigi. Naratoarea relatează la persoana
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290286_a_291615]
-
copii. Ține la ordine, liniște și la tradiții. Nici amantul sau, Lafont, nu vede nimic condamnabil în menajul în trei. Contrastul între situația ambigua a protagoniștilor și preocuparea lor permanentă pentru morală dezvăluie fariseismul moralei burgheze și dă naștere unei ironii amare. Situația nu progresează, piesa nu are (că și alte piese ale dramaturgului) acțiune, deznodământul coincide cu situația inițială, suntem în prezența unei "felii de viață". Acest final deosebește varianta franceză de piesă cu un conținut asemănător Nora de Henric
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
acte filantropice. "Vous savez, je viens en mendiante, reprit-elle. C'est pour des billets de loterie... Nous avons organisé une loterie en faveur des jeunes filles pauvres" [ibidem, p.136]. Aceste activități mai mult simulează bunele intenții. Maupassant observa cu ironie că din cele trei mii de franci pe care doamnele pariziene le-au adunat pentru orfani, doar două sute douăzeci vor reveni destinatarilor este tot ce a rămas după recepția în cinstea acestui eveniment: "Leș dames patronnesses avaient recueilli plus de
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
evoluției; el așteaptă numai momentul de timp când va fi să se completeze, nu prin dorința omului, ci prin determinarea realității totale, pe când supraomul postulat de filosofia lui Nietzsche este o frumoasă imagine poetică, o antiteză care simbolizează gestul de ironie al unui temperament de artist. În supraomul lui Nietzsche, personalismul energetic poate găsi o comparație, dar în nici un caz o definiție"256. În ambele filosofii avem un joc al negației și afirmației care actualizează conținuturi de viață în formele îngăduite
Filosofia umanului: personalism energetic şi antropologie kantiană by Viorel Cernica [Corola-publishinghouse/Science/1444_a_2686]
-
redactat într-un stil de tratat științific, prevăzut cu Introducere și Încheiere, orânduit în „părți” și capitole numerotate. Partea introductivă stabilește premisele teoretice, precizând două atitudini fundamentale față de obiectul reflectării artistice: „ridiculizarea și compătimirea”, apoi definește comicul și tragicul, umorul, ironia și „spiritualul”. Discipolul dragomirescian, urmând spiritul de sistem al maestrului, reliefează, într-o primă secțiune, trăsături caracteristice ale comicului la I. L. Caragiale („expresivitatea dramatică”, „integralitatea”, „puritatea”) și înregistrează receptarea acestuia în critica românească. Ulterior procedează la ierarhizarea comicului caragialean prin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289987_a_291316]
-
România a avut un rol mai mare în lansarea lui Patapievici și în menținerea „Grupului de la Păltiniș” în centrul atenției, s-ar fi putut concentra mai bine pe acele elemente ale spiritului nostru public pe care le-a suprins corect. Ironia istoriei a făcut ca „Grupul de la Păltiniș” să reacționeze în câteva rânduri la poziția lui Sorin Adam Matei chiar ca grup, dobândind o coeziune neașteptată și legitimând post festum acuzațiile detractorilor; mai mult, un apărător voluntar al „grupului” a coborât
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
nimeritului spirit, un simptom al timpurilor noastre de globalizare prin americanizare (și „antiamericanizare”). O încercare afină cu cea a lui Sorin Adam Matei este culegerea de eseuri a altui fost membru în „Grupul de la Brașov” (pentru a rămâne, cu toată ironia cuvenită, în această perspectivă simplistă de dinamică a grupurilor), Ciprian șiulea: Retori, simulacre, imposturi. Cultură și ideologii în România, Compania, București, 2003. Mai recent, Ciprian șiulea a revenit la atac, prin articolul „Cultura neointerbelică și problema filiației” (Timpul, decembrie 2005
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
ideile lui Pestalozzi despre Volksbildung și programul politic și educativ al lui Rousseau, se făcea ecoul reprezentării idealizante a lui Goethe despre Germania ca „provincie pedagogică” și fusese materializată în Prusia sub ministeriatul lui Wilhelm von Humboldt 10. Ca o ironie a sorții, ambițiosul Nationalerziehungsplan al lui Fichte venea după înfrângerea Austriei și Prusiei de către Napoleon, în timp ce proiectele similare din România interbelică veneau după o victorie - e drept, o victorie nesperată și știrbită de faptul că fusese precedată de trauma unui
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
1978. 10. Vezi H.J. Hahn, German Thought and Culture from the Holy Roman Empire to the Present Day, Manchester University Press, Manchester și New York, 1995. Capitolul 5, „Germany’s «pedagogical province»”, este cea mai bună introducere în această complexă problemă. Ironia face ca una dintre ideile lui Fichte (inspirată de asemenea de Pestalozzi și Rousseau) să fie aceea de a crea niște „colonii educaționale” (Erziehungskolonien). Spre deosebire de Pestalozzi, care sublinia rolul familiei, Fichte propunea soluția utopică tradițională, prin care familia era înlocuită
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
precis. La Rawls, utopia apare spontan! Ideea de overlapping consensus a fost identificată retrospectiv de unii în clasica A Theory of Justice. Explicit, ea se găsește în Political Liberalism (Columbia University Press, New York, 1993) și în mai multe articole. Desigur, ironia istoriei face ca Rawls să fi fost salutat și de comunitariști pentru posibilitatea teoretică de a lăsa comunitățile să-și susțină și să-și practice valorile în liniște (și izolare, ca pe vremea primelor experimente utopice americane). Saul Bellow, Ravelstein
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
violent pornit împotriva evreilor”; era „dac” (noi spunem „tracoman”), iar singura notă de subsol a romanului arată că dacii reprezentau pentru România ce simbolizau arienii pentru Germania; a scris despre „sifilisul evreiesc care infesta înalta civilizație din Balcani” etc. De la ironiile la adresa personajului „Grielescu”, colorată versiune balcanică a „profesorului distrat”, ajungem astfel, inclusiv prin detalii foarte precise, probabil nu fără legătură cu „scandalul Eliade”, la acuzații monstruoase. Nu se mai pune problema dacă Eliade a fost sau nu sincer în pledoariile
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Ravelstein: „Chick” spune după primele cincizeci de pagini că „face tot ce poate cu faptele”, recunoscând că „Abe” „a trăit prin ideile sale”, iar „cunoașterea sa era reală”; însă romanul e plin de răuvoitoare respingeri ale tuturor ideilor lui „Abe”. Ironia (retrospectivă) a sorții face ca The Closing of the American Mind să fi fost considerată de unii (ca profesorul de filozofie Robert Paul Wolff), mai în glumă, mai în serios, un canular al lui Bellow. Se spunea că romancierul ar
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Althusser, Foucault etc., îl sancționează imediat pe filozoful politic neoconservator (cu gândul la prototipul său real, desigur), reamintindu-ne că „Abe” era el însuși mare consumator de mode pariziene - numai că e vorba de modele vulgare ale civilizației de consum. Ironia ambivalentă la adresa acestui simptomatic „bonjurism” american exhibat de „Abe” se regăsește în alt obicei observat de „Chick”: folosirea cuvintelor și expresiilor franțuzești. și aici, Bellow naratorul e previzibil: americanii, care lasă să le scape din snobism câte un cuvânt franțuzesc
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
de regulă pronunțat aiurea), sunt foarte atenți ca alții să nu facă la fel. E vorba de un indiciu lingvistic al snobismului, la care snobii adevărați și emulii lor mitocani sunt la fel de sensibili. Un episod cu mai multe grade de ironie, evocat și de fotografia de pe coperta ediției americane a romanului, este descinderea lui „Abe” și „Chick” la Café de Flore, cândva o citadelă a culturii de stânga, alături de Deux Magots, „cartierul general” al lui Sartre. 7. Faptul că „Abe” ascultă
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
alXIX-lea a fost inclusă de Susan Sontag în stilul cultural camp, bazat pe o estetică a aparenței superficiale, a extravaganței și excesului, a disparității grotești între formă și conținut, apropiată de dandism și asociată, ca și acesta, cu homosexualitatea. Ironia face ca Susan Sontag, analista fenomenului, care s-a și lansat cu un articol pe această temă publicat în toamna lui 1964 de Partisan Review, să fi fost lesbiană ea însăși și să fi avut revelația reconcilierii culturii populare cu
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
și rebelii, apostații și indecișii, ipotezele și nu concluziile, manifestele și nu anatemele. Dintre toți postmoderniștii francezi, Baudrillard a fost extrem de franc în afirmațiile sale publice despre Statele Unite, contând și pe faptul că americanii nu-i înțeleg până la capăt devastatoarea ironie (în care este și loc de tragism, toleranță și tandrețe!), totuși atât de evidentă - cel puțin în mica și splendid scrisa Amérique. Dar nici Tocqueville nu a fost mai bine înțeles de americani: până azi, volumul al doilea al magnificei
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
de arhivă, dar fiind incapabilă să judece ideile și personalitățile), inteligentul Jeffrey C. Isaac de la Indiana University, un om de stânga cu o extrem de precisă judecată morală, a dat un substanțial articol, „Rethinking the Cultural Cold War” (Dissent, vara 2002); ironia istoriei face ca Dissent să fi fost înființată în 1954 ca o reacție de stânga împotriva Congresului. Conceptul de război cultural a fost desigur lansat de Bismarck (Kulturkampf), care se referea astfel la politica sa anticatolică; sintagma Cultural Cold War
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
către contrariul ei, omogenizând cultura americană în numele unei pseudodeschideri către alteritățile non-occidentale și eșuând - reformulez aici, dar rămân în spiritul acestei diatribe tocquevilliene - într-un fel de „tiranie a minorității”. Dincolo de virulența ieremiadei lui Bloom, semnalez o bună doză de ironie, care ne ajută să o... relativizăm întru câtva, fără a-i subestima gravitatea și îndreptățirea. În această istorie intelectuală a protocorectitudinii politice (dacă-mi este permis un termen propriu), Bloom divulgă deja dezagregarea curriculumului universitar nord-american sub presiunea unui fel
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
un nihilism fără abis” - ratează mai ales din cauza absenței unor trăsături indispensabile ale receptorului, în primul rând lipsa dimensiunii tragice: „Pe fermecatul tărâm american sentimentul tragicului nu-și prea află locul”. Tocqueville însuși observase acest lucru, încă din anii 1830. Ironia istoriei face ca nici astăzi americanii să nu poată citi cu adevărat cel de-al doilea volum al Democrației în America - o meditație profetică și tragică despre ceea ce revelează omul democratic („omul nou”, pentru marele gânditor francez) în legătură cu natura umană
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
totul e dublu („omul despicat în două” din Abel), lumea și sinele sunt imperii ale întunericului, iar răul (sugestia crimei e adesea prezentă) se repetă fără încetare. Conștiința revenirii acestui spectacol al răului și al absurdului aduce, în plan estetic, ironia și livrescul, oscilând între umor și disperare. În Câmp negru (1982), mai multe poeme (Arlechini la marginea câmpului, Finita la commedia, Poema porților) continuă această linie a travestiurilor: jocul încremenit al identităților-măști - eul și dublul său - devine substanța poemului, care
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286685_a_288014]