85,017 matches
-
submarine. Dealurile Codrilor au o formă lunguiață cu o lățime maximă (vest-est) de 60-65 km și lungimea (nord-sud-est) 100-110 km. Văile cuprinse în acest areal au în principal direcția vest-est, mai rar sud-est și sud-vest. Codrii sunt divizați în două regiuni naturale: în Codru cresc aproape 1000 soiuri de plante protejate, adică jumătate din flora, caracteristică pentru R. Moldova. Cele mai mari suprafețe sînt ocupate de pădurile de gorun cu amestec de carpen, tei, frasin, arțar, ulm și, mai rar fag
Codru (masiv forestier din Republica Moldova) () [Corola-website/Science/333700_a_335029]
-
Șoarecele scurmător (Myodes glareolus, sinonim Clethrionomys glareolus) denumit și șoarece scurmător de pădure, șoarece roșu, șoarece roșu de pădure este un mamifer rozător mic (din familia "Cricetidae", subfamilie "Arvicolinae") răspândit în regiunea palearctică a Europei și Asiei, care trăiește în zone împădurite, mai ales în cele cu subarboret, de pe versanții stâncoși ai munților. În România este răspândit în zona de munte din Transilvania și Muntenia. Este un rozător de talie mică. Lungimea
Șoarece scurmător () [Corola-website/Science/333702_a_335031]
-
masticație ale molarilor cu bucle și triunghiuri de email nu sunt ascuțite ca la celelalte arvicoline din România ("Arvicola", "Microtus", "Pitymys"), ci au vârfurile rotunjite. Femelele au 4 perechi de mamele: două pectorale și două inghinale. Este răspândit în vestul Regiunii Palearctice, din Marea Britanie și Peninsula Scandinavă spre sud până în Munții Pirinei, Italia, Peninsula Balcanică, Transcaucazia, iar spre răsărit, până în zona Centrală a Siberiei (Munții Altai și Sayan). În România este răspândit în zona de munte din Transilvania și Muntenia, fiind
Șoarece scurmător () [Corola-website/Science/333702_a_335031]
-
și în spațiul dintre ochi sunt prezente niște foițe nazale cu dispoziție și forme caracteristice și care poartă numele de potcoavă. Blana formată din păr scurt și moale are o culoarea cenușie-brun-deschisă pe spate. În urma urechilor, pe umeri și în regiunea bazinului culoarea este mai deschisă, ca și pe părțile lateroventrale. În perioada de repaus își învelește corpul cu propriile aripi. Se întâlnește în zona de dealuri și coline, lipsind de la munte. Este locuitor al peșterilor, minelor abandonate, pivnițelor, podurilor clădirilor
Liliac mic cu potcoavă () [Corola-website/Science/333723_a_335052]
-
iulie, care este lipsit de vedere și fără păr. Într-o lună de zile puii cresc trecând la o viață independentă. În România a fost identificată subspecia "Rhinolophus hipposideros hipposideros". Liliacul mic cu potcoavă a fost practic menționat în toate regiunile din România. Însă în ultimele două decenii a fost găsit doar în Oltenia. Este evidentă o scădere a populației sale în ultimii ani, mai ales din cauza distrugerii habitatului, dezvoltării turismului neorganizat, aprinderii focului în peșteri, poluării fonice etc. Nu este
Liliac mic cu potcoavă () [Corola-website/Science/333723_a_335052]
-
târzie. A fost desemnată ca fiind monument istoric de către Ministerul Francez de Cultură, din 1862. Ruinele castelului Montségur se ridică la 1.200 de metri altitudine, în sudul Frantei (în apropierea Munților Pirinei), pe un teren accidentat. Localizată în inima regiunii Languedoc - Midi-Pirineilor francezi, la 80 km de Carcassonne, Montségur domină o formațiune de rocă cunoscuta drept "pog" - un termen derivat din dialectul languedocian din Occitania - "puòg" sau "puèg" însemnând "vârf, deal, munte". Primele semne de așezări omenești în zonă datează
Castelul Montségur () [Corola-website/Science/333728_a_335057]
-
ani în urmă. Dovezi ale ocupației romane, precum monede și unelte, au fost găsite în jurul cetății. Numele său vine din latină: "mons securus", care a derivat în "mont ségur", ceea ce înseamnă "dealul cel sigur" în limba occitană. În Evul Mediu, regiunea Montségur a fost condusă de Conții de Toulouse, de Viconții de Carcassonne, iar în final de Conții de Foix. Se știu puține lucruri despre fortificație până la Cruciada Albigensiană. În jurul anului 1204, Raymond de Péreille, unul dintre cei doi seniori de
Castelul Montségur () [Corola-website/Science/333728_a_335057]
-
mai vechi literaturi din lume. Isoria ei se întinde pe două milenii și jumătate, deși mare parte din materialul pre-islamic a fost pierdut. Sursele sale au fost în Persia istorică, inclusiv în Iranul de astăzi, Irak și zona Caucazului, precum și regiuni din Asia Centrală, unde limba persană a fost istoric, limba națională. De exemplu, Molana (Rumi), unul dintre poeți cei mai iubiți în Persia, născut în Balch sau Vakhsh (în ceea ce este acum Afganistan sau Tadjikistan), a scris în persană, și a
Poezia persană () [Corola-website/Science/333718_a_335047]
-
număr de celule, făcând numărul celulelor un criteriu de identificare folositor. Dicyemidele nu au sistem respirator, circulator, excretor, digestiv și nervos. Structura organismului este simplă: o singură celulă axială înconjurată de un înveliș de 20 - 30 de celule cu cili. Regiunea anterioară a organismului se numește „calotă” și folosește la atașarea parazitului la suprafața rinichiului gazdei. Dicyemidele există atât în forme sexuate cât și în forme asexuate. Forma sexuată predomină în gazdele mature, iar cea asexuată în gazdele juvenile și imature
Dicyemida () [Corola-website/Science/333737_a_335066]
-
adânc și bine protejate, iar condițiile sanitare și de trai ale soldaților s-au bucurat de o atenție deosebită. Eben-Emael și Battice erau dotate cu tunuri de 120 mm și 75 mm, care le permitea să bombardeze ținte dintr-o regiune vastă din regiunea de la est de Liège. Eben-Emael ocupă un deal vast la est de satul Eben-Emael, de-a lungul Canalului Albert. Fortul de formă neregulată măsura aproximativ 600 m de la est la vest și cam 750 m de la nord
Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333743_a_335072]
-
protejate, iar condițiile sanitare și de trai ale soldaților s-au bucurat de o atenție deosebită. Eben-Emael și Battice erau dotate cu tunuri de 120 mm și 75 mm, care le permitea să bombardeze ținte dintr-o regiune vastă din regiunea de la est de Liège. Eben-Emael ocupă un deal vast la est de satul Eben-Emael, de-a lungul Canalului Albert. Fortul de formă neregulată măsura aproximativ 600 m de la est la vest și cam 750 m de la nord la sud. Era
Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333743_a_335072]
-
ordin de operații care prevedea că aceasta: „"va menține pozițiile sale actuale, atât timp cât nu va fi atacată de forțe mult superioare. În fața atacurilor unor forțe numeroase se va retrage treptat pe frontieră, cu misiunea de a apăra teritoriul național, în regiunea cuprinsă între Valea Bistriței și Valea Cașinului"”. Sub presiunea evenimentelor și datorită erorilor înaltului comandament român, retragerea avea să se materializeze extrem de repede. După cum arăta uletrior, malițios și subiectiv, dar pe fond corect generalul Gheorghe Dabija: „"Se străbate în înaintare
Armata de Nord () [Corola-website/Science/333748_a_335077]
-
tip urban, acest lucru intrând în competența subiectelor federale. La 1 ianuarie 2013 în Rusia existau 1235 de așezări de tip urban (în 1987 numărul lor era de 2178). Cea mai mare așezare de tip urban este localitatea Nahabino din regiunea Moscova, cu o populație de 39,05 mii locuitori (2014). Anterior cele mai mari așezări de tip urban după numărul populației erau: Goreacevodskii (37,1 mii loc. în 2010) și Pașkovskii (43,0 mii loc. în 2004), cel din urmă
Așezare de tip urban () [Corola-website/Science/333744_a_335073]
-
lor a scăzut cu 4,4 % comparativ cu cel de la 1 ianuarie 1989, iar numărul populației așezărilor a scăzut cu 14,3 %. Din 2009 pe teritoriul Ucrainei există 885 de așezări de tip urban, cea mai mare fiind — Kivșarivka, din regiunea Harkiv, cu puțin peste 20.000 de locuitori. La 1 ianuarie 2011 în Uzbekistan 1065 de localități aveau statut de așezare de tip urban. În Bulgaria primele așezări de tip urban (în , "seliște ot gradski tip") au fost înființate printr-
Așezare de tip urban () [Corola-website/Science/333744_a_335073]
-
și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Estonia, Franța, sudul Germaniei, Grecia, Ungaria, nordul Italiei, Liechtenstein, Luxemburg, Macedonia, fosta Republică Iugoslavă, Moldova, Muntenegru, Olanda, Polonia, România, Federația Rusă, Serbia, Slovacia, Slovenia, Elveția, Turcia, Ucraina. În România este răspândit în mai toate regiunile din țară, într-un areal discontinuu, fără a fi numeros. Este larg răspândit din zonele de câmpie până la altitudinea de 2400 m, prin pășunile și fânețele din zonele de șes și deal, iar la munte prin terenurile deschise, cu tufișuri
Șoarece subpământean () [Corola-website/Science/333747_a_335076]
-
să fi fost folosit și ca temniță. După refacere, în subsol se intra printr-o deschizătură făcută special în colțul de nord-est al criptei. Ca urmare a bătăliei de la Apele Albastre (1362), Hoarda fără rezerve și-a slăbit influența în regiunea pruto-nistreană, însă nu într-o măsură atât de mare încât să piardă controlul nemjlocit asupra sud-estului Moldovei. Se pare că în ultimii ani orașul era condus de un principe autonom, fapt confirmat și prin baterile de monede cu inscripția "Amrallah
Șehr al-Djedid () [Corola-website/Science/333776_a_335105]
-
însă nu "de facto". Conform unui pasaj de Maciej Stryjkowski care a călătorit prin Dobrogea în secolul al XVI-lea, acesta evidențiază faptul că tătarii de acolo spun că strămoșii lor au fost izgoniți din Podolia (se pare că întreaga regiune a Nistrului mijlociu purta numele respectiv în acea perioadă) de lituanieni. Oricare ar fi soarta tătarilor din „Orașul Nou”, convingător este faptul că după pierderea întâietății din zonă, lituanienii care în 1363 ocupă Podolia (iar în 1369 teritoriile cuprinse între
Șehr al-Djedid () [Corola-website/Science/333776_a_335105]
-
Jos și să neutralizeze sau să ocolească o serie de poziții defensive, cele mai puternice fiind cele din Olanda și Belgia. Unele dintre aceste poziții defensive nu erau bine fortificate, fiind destinate doar încetinirii german, nu opririi asaltului inamic. În regiune au existat și mai multe construcții concepute special pentru apărare, unde fuseseră ridicate fortificații puternice, cu garnizoane numeroase și bine înarmate. Linia Grebbe-Peel din Olanda, care se întindea de la malul sudic al golfului Zuider Zee până la frontiera cu Belgia, avea
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
lungul Canalului Albert și o linie defensivă principală de-a lungul râului Dyle. Această ultimă linie defensivă asigura atât protecția capitalei Brussels cât și a portului Antwerp. Liniile defensive belgiene aveau plasate în avanposturi o serie de unități, cu excepția unei regiuni, unde canalul se întindea în apropierea frontierei olandeze - așa-numitul 'Maastricht Appendix' din apropierea orașului omonim. Armata belgiană nu a putut să construiască nicio poziție fortificată în această zonă, din acest motiv fiind desemnată pentru apărare o divizie de infanterie, care
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
țintă fără să fie detectate. Pentru organizarea acestei operațiuni au fost repartizate 50 de planoare de transport DFS 230, iar militarii au fost supuși unui program intensiv de antrenamente. Planficatorii germani au efectuat studii detaliate ale fortului, podurilor și a regiunii înconjurătoare, totul fiind reconstituit într-o tabără militară de pregătire. Au fost derulate exerciții comune ale parașutiștilor și piloților de palnoare în primăvara anului 1940. În urma acestor exerciții au fost identificate mai multe probleme, pentru rezolvarea cărora au fost îmbunătățite
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
elementul surpriză necesar obținerii unei victorii rapide. Planificatorii germani au considerat că belgienii aveau să își revină din șocul atacului după aproximativ o oră. După aceasta, superioritatea numerică a garnizoanei care apăra fortul și podurile, ca și sosirea rapidă în regiune a unităților aliate de rezervă, aveau să pună probleme foarte mari micilor unități de parașutiști, care erau înarmați doar cu armament ușor de infanterie. Planul german prevedea în consecință distrugerea în mai puțin de o oră a cât mai multor
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
grav avariat de focul antiaerienei, cei mai mulți dintre ocupanții lui fiind uciși în timpul aterizării. Restul de opt au aterizat fără probleme importante, iar parașutiștii au luat cu asalt pozițiile belgienilor. Până la ora 05:50, trupele aeropurtate au preluat ferm controlul asupra regiunii, înclusiv a celei din vecinătate satului Canne. Germanii au suportat contratatcurile belgienilor, respinse doar cu ajutorul bombardierelor în picaj Stuka. Contraatacurile belgienilor au continuat și pe timpul nopții, ceea ce a făcut ca parașutiștii să nu poată fi înlocuiți de infaterie până în dimineața
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
reprezintă operațiunile militare ce au loc pe teritoriile regiunilor Donețk și Luhansk ale Ucrainei, care au început în aprilie 2014. Consiliul Europei, NATO, Uniunea Europeană, Ucraina, SUA și un șir de alte state învinuiesc Rusia de implicare în conflict, în principal de utilizarea forțelor armatei regulate care luptă de partea
Conflictul armat din estul Ucrainei () [Corola-website/Science/333769_a_335098]
-
dat sunt operațiuni represive, iar conflictul — război civil.. Comitetul Internațional al Crucii Roșii califică operațiunile militare din estul Ucrainei ca „un conflict armat local”. Luptele au început în aprilie 2014 când separatiștii pro-ruși au preluat controlul asupra unor localități din regiunile Donețk și Luhansk. Pe 26 mai 2014 forțele guvernamentale au capturat Aeroportul din Donețk, iar pe 5 iulie au recâștigat bastioanele separatiștilor Sloveansk și Kramatorsk. O ofensivă ucraineană de amploare a avut loc dupa aceste cuceriri, trupele guvernamentale recucerind Lysychansk
Conflictul armat din estul Ucrainei () [Corola-website/Science/333769_a_335098]
-
septembrie Ilovaysk, iar la 4 septembrie au declanșat o ofensivă pentru a recuceri orașul port Mariupol. Pe 5 septembrie a fost semnat Protocolul de la Minsk între Federația Rusă, Republicile separatiste Donetsk și Luhansk, și Guvernul de la Kiev, restabilind pacea în regiune. În ianuarie 2015 separatiștii au cucerit Aeroportul din Donetsk după lupte de 9 luni, declanșând o noua ofensivă împotriva forțelor ucrainiene. Pe 18 februarie separatiștii cuceresc nodul feroviar Debaltevo. Pe 11 februarie a fost semnat un nou armnistițiu care urma
Conflictul armat din estul Ucrainei () [Corola-website/Science/333769_a_335098]